Drept să spun, cred că pe parcursul zilei aceleia mi-am amintit doar vag că ar fi trebuit să fie Sâmbăta Mare, de dinaintea Învierii. Drumul prin deșert ștersese parțial și urmele acestea. Ne aflam în cred că a patra zi de circuit premium în Tunisia, organizat de Hello Holidays (https://www.helloholidays.ro/)
Citește aici mai multe despsre începutul zilei: https://palindrom.eu/hello-holidays-in-tunisia-7-sahara/
Era deja ora 11 când drumul nostru a urcat din nisipul galben al Douzului spre niște înălțimi, dealuri vălurite feminin unde câte un izvor bine ascuns alimenta niște tufișuri sărace de tamarisc. De o parte și de alta a șoselei, abia văzute prin relieful jos, despre care-ai fi putut jura că se mișcă sub ochii tăi și-și schimbă configurația, se ascundeau corturile berberilor, veniți de prin Libia sau Algeria. În Tunisia nu sunt nomazi, dar vin aici din țările învecinate ca să-și pască turmele de capre sau cămile.
Pe măsură ce drumul urca din nou spre munte, locul tamariscului a fost luat de o vegetație mai consistentă, eucalipți, măslini și chiar câte un palmier rătăcit. Locul corturilor a fost luat de casele troglodite.
Drumul nostru trece prin Tamasret, satul izolat unde fiecare petec de pământ este folosit, supravegheat, valorificat. Este zona unde iei cel mai bun contact cu berberii, civilizația care a trăit în aceste zone literalmente de când lumea – și care azi trăiesc într-un mod destul de asemănător.
Ne apropiam de Matmata, orașul în care s-a filmat Războiul Stelelor. Se pare că George Lucas a ales o anumită curte de acolo – de fapt încăperea principală dintr-o locuință troglodită – pentru că văzută de sus arăta întocmai ca și luna. Cred că și lui i-a părut de o poezie specială această corespondență între lumea stelelor și lumea cea mai pământeană cu putință.
MATMATA a devenit una dintre cele mai bine-cunoscute localități din Tunisia, datorită, în mare parte, primelor secvențe din filmul Războiul Stelelor, în care apar adăposturile troglodiților. Datând din secolul al IV-lea i.Hr, multe dintre casele construite sub pământ sunt încă locuite
Cu acordul proprietarilor, unele dintre ele pot fi vizitate. Trei dinte adăposturile troglodite din Matmata Veche au fost transformate în hoteluri: Marhala, care face parte dint-un lant condus de Touring C|ub de Tunisie, Hotel Sidi Diss al cărui bar a apărut in acelaşi film, in secvenţa în care era prezentat clubul de jazz al extratereştrilor, şi Les Berbères.
Pentru cine se îndoiește că Războiul Stelelor va fi fost doar un preambul (citește antrenament al publicului) pentru marea epopee Dune, va fi de mare inspirație o vizită în locurile în care s-a filmat (zona cu locuințe troglodite din deșertul tunisian și mai ales așezarea numită Matmata). Dincolo de incursiunea în atmosfera filmului pe care o oferă muzeul dedicat la Hotel Sidi Diss (iar tunisienii sunt probabil cei mai mari iubitori de filme la cinema care trăiesc la ora actuală pe pământ), merită să cercetezi îndeaproape ceea ce a fost – și pentru unii încă este – viața în cel mai sălbatic loc din lume, unde totul arde la soare, unde apele sunt îngropate adânc sub deșert și, miraculos, oamenii trăiesc.
Tot acest desert în care cea mai mică variație de peisaj este un semn, semnal sau simbol – și de aceea este vital să fie detectată – mi-a amintit de învățăturile fremenilor Dunei. Totuși nici aici deșertul nu e pentru totdeauna – în anii 1960 zona a fost grav inundată și o mare parte din locuitorii deșertului au părăsit atunci stilul de viață tradițional pentru niște locuințe mai sigure, oferite chiar de stat.
Luăm masa în Matmata, la un restaurant tradițional. Sunt preparate tipice, lipia cu ou, cuscusul cu harissa, prăjiturelele cu pastă de smochine și glazură de miere – totul extraordinar de gustos și asezonat cu berea Celtia, care în deșert este de două ori mai mică și de două ori mai bună! La mesele lungi cu bănci și lăicere ca la noi la țară, grupul devine guraliv. În sfârșit eram cu adevărat împreună – aici în acest mediu rustic, unde mâncarea era simplă și o împărțeam cu generozitate cu vreo trei pisicuțe locale, deosebit de frumoase și delicate, așa cum sunt toate – și deloc puține – pe teritoriul Tunisiei.
Matmata este un sat berber. Copiii învață aici araba la școală, dar acasă vorbesc dialectul berber, care nu are alfabet scris. Pentru că berberii nu sunt poporul care vrea să lase urme. Dimpotrivă, de-a lungul mileniilor lor de existență ceea ce au învățat a fost să se confunde cât mai mult cu deșertul. Așa își păstrează libertatea.
Nu știu dacă se mai gândește cineva la asta acum. Nici nu știu dacă o mai percep așa. Dar neatârnarea și săbăticia le este înscrisă în codul genetic, nu (mai ) au nevoie să o transmită cultural.
În satul troglodit mi-au venit în minte șoapte și imagini din Dune – mai mult chiar din precursorul lui hollywoodian Războiul stelelor, care s-a filmat chiar aici. Oare berberii să fie prototipul fremenilor lui Frank Herbert, oamenii liberi ai deșertului?
Experți ai deșertului și independenței, berberii apar acum modești, chiar umili, de fapt continuând netulburați aici din negurile timpurilor. Privesc cu enormă curiozitate sutele de națiuni care se perindă și dau din cap. Dacă e nevoie de un deșert ca să fii liber, so be it.
Interesant faptul că viața umană care se vrea liberă și netulburată are nevoie de pustiu. Pustiul, gardianul Africii și gardianul vieții.
Berberii cunosc în profunzime pământul și schimbările lui. Se pare însă că ceea ce-și doresc acum este să fie lăsați în pace și pentru asta sunt dispuși să trăiască de-a dreptul în pustiu. În prezent, Matmata este un orășel cu 2000 de oameni, plus alte 200 de oameni care locuiesc în locuințele troglodite.
Pare greu de imaginat în arșița de acum, dar în 1969 aici au avut loc inundații devastatoare, cu mii de case distruse. Oamenii au părăsit atunci aceste zone și s-au dus să trăiască în orașul construit de guvern și numit New Matmata.
Cât despre locuințele troglodite, cine le vizitează pe o arșită cumplită, cum am făcut noi, află rapid de ce ele au fost și sunt cel mai bun mod – și mai sustenabil mod – de a trăi aici. Arșiță sau ger, o astfel de locuință poate păstra temperatura constantă la 20 de grade celsius – ceea ce da, poate și un aparat de climatizare, dar cu ce consum de energie????
Deocamdată aflăm că denumirea ne induce oarecum în eroare: locuințele troglodite nu sunt de fapt peșteri naturale, ci sunt săpate de locuitori în lutul deșertului, care aici este mai roșiatic decât la Douz, de unde am plecat de dimineață, pentru că nisipul a încorporat în el praf fin din munții roșiatici dimprejur.
Așadar: se sapă în lut o adâncitură circulară – care va fi sala principală a casei. Aceasta va rămâne descoperită, sub cerul liber. Apoi, pornind din sala centrală se sapă încăperile laterale pentru a crea mai multe camere. Pământul rezultat se clădește deasupra pentru a camufla bine casa în relieful zonei – cu adevărat de la distanță ai impresia că sunt variații de relief, cum mai vezi sute în acest teritoriu. Totuși, unele dintre ele sunt case.
Deșertul este locul de cea mai mare puritate de pe pământ, gradul zero al ființei, siliciul. Când privești deșertul, devine clar că este un loc în care îți găsești ființa, puritatea, autenticitatea. Un loc al întâlnirii cu sine, pur și simplu.
Un loc al tăcerii – merită să asculți măcar puțin tăcerea absolută a deșertului – pe fundalul ei cel mai mic zgomot devine semn.
Arta de a distinge și descifra toate aceste semne și a te camufla printre ele este dusă la rang de perfecțiune de berberii din casele troglodite, care și-au făcut din camuflaj o artă și din arta de a citi semnele o artă a supraviețuirii.
Neștiuți de nimeni, independenți, ei și-au făcut cel mai improbabil prieten: deșertul. Acest mod de viață începe să se disipeze însă și el și să cadă sub vraja factorului muzeal – totuși ceva mă face să nu cred în lipsa motivației pentru independență.
Familiile sunt acolo, în casă, femei și bărbați care par relativ în vârstă. Ne servesc cu lipii pe care le putem înmuia fie în ulei de măsline, fie într-o miere locală de eucalipt. Câțiva eucalipți văzusem într-adevăr pe acolo, dar nici urmă de stupi. O turistă curioasă a întrebat unde sunt stupii și a primit răspunsul vag: pe aici…. dar ca de obicei nimic nu era evident, ci erau camuflați și ei în peisaj. . Mierea nu era neapărat aromată, dar e foarte dulce și lipicioasă.
Turiștii parcurg curioși fiecare cameră, iar localnicii oferă și o mostră de dans tradițional cu darbuka. Copiii albi urcă în camerele de sus folosindu-se de frânghii, chiuie. Eu nu-mi revin din uimirea pe care mi-o da senzația că aici este acasă pentru niște oameni.
În deșert devii foarte mare, intens ca și el, spiritul se extinde spre orizonturi iluzorii. De fapt, știi că nu există orizont. Nici fantasmele tale nu există mai mult decât orice altceva.
Prezență și absență. Viață și siliciu.
Neînfricarea creează infinit, nemișcarea creează mișcare
Prin acest taiji am participat la neînfricarea deșertului.
Pe când scriam acestea, pe drumul spre Sfax, simt cum deșertul se apropie de sfârșit. Îi multumesc pentru că m-a învățat și mai ales pentru că mi-a redat firesc integritatea pe care condiționările ultimilor ani o zdruncinaseră bine.
Nu există mod în care deșertul să nu te sălbăticească și să nu te apropie de adevărata ta natură. Chiar dacă afli acest lucru după săptămâni și luni, deșertul lucrează în tine – de aceea, așa cum din instinct vrem să vedem marea măcar o dată în viață – la fel ar trebui să luăm contactul cu deșertul măcar o dată în viață.
Acum intrăm in Sfax, deșertul rămâne departe în urmă. Fără griji și fără regrete. Doar am zis, deșertul cheamă a libertate.
La capătul deșertului a urmat Învierea. Hristos a înviat!
Nu știu cum de mai pot relata la modul cotidian ceea ce s-a întâmplat în seara de Înviere. Când am găsit comunitate, am găsit biserică și lumânări aprinse pe care aveam a le împărtăși cu oameni din toată lumea.
Am avut o călătorie atipică, suprapusă peste săptămâna patimilor, iar în seara învierii (în acest an în care ortodocșii sărbătoreau în sfârșit laolaltă cu catolicii) urma să ne aflăm la Sfax, un oraș sudic, port la mare în apropierea graniței cu Libia, o zonă preponderent musulmană. Plănuisem de acasă să sărbătoresc Paștele în singurul mod care depindea 100% la sută de mine: să aprind o lumânare la miezul nopții și să cânt singură Hristos a înviat!
Avea să fie o ceremonie frumoasă, m-am gândit. Dar supriza pregătită de ghizii noștri avea să fie infinit mai mare! Urma să mergem la o biserică creștină și să sărbătorim învierea cu o comunitate locală. M-am gătit de sărbătoare – dar nu mi-am putut despărți capul de legătura albastră tuaregă care mă acompaniase ziua întreagă. Grupul nostru s-a urcat în autocar și am plecat spre micuța misiune catolică sub escorta unei mașini de poliție cu girofar. We don´t want trouble. Nici semafoare. Astfel că am ajuns în nici zece minute în curtea misiunii catolice.
Întemeiată de francezi, reprezentați de doi preoți decani de vârstă. misiunea are acum în jurul ei o comunitate mică. Preotul oficiant actual este polonez. Alături de el mai trăiesc catolici din Italia, veniseră vizitatori in America de Sud și desigur grupul din Madagascar, cu tinerii preoți ca abanosul care au oficiat slujba de înviere și splendidul cor.
Pe noi ne-au primit cu grație necondiționată, bucuroși că mai sunt creștini prin preajmă care să-și dorească să vină la Înviere. Atâta timp cât ne-am rugat împreună, nimeni nicio clipă nu s-a sinchisit că marea noastră majoritate eram ortodocși.
Sub ochii bătrânilor preoți francezi (părintele Yvon are nu mai puțin de 95 de ani, m-am uitat la el ca la tatăl meu) tinerii din Madagascar au oficiat și au cântat. Au aprins afară un rug, apoi au aprins lumânarea și au pornit într-o scurtă procesiune spre biserică. După ce am plecat de la biserică, mi-a revenit misiunea să povestesc pe scurt la microfon în autocar conținutul slujbei care fusese vorbită în franceză și la cererea generală am cântat Hristos a înviat.
Acolo în Sfaxul luminat, într-un autocar alergând în spatele unei mașini de poliție cu girofar, cu voce gâtuită, am cântat Hristos a înviat. Am început desigur prin a spune: Dar eu nu am voce. Hai, cântă. Și când cântam, cu ochii închiși ca să-mi închid judecătorul interior, am simțit cum deasupra mea cerul își revărsa toate binecuvântările care există. Atâtea daruri, mama. Cel mai mare dintre toate: fără griji și fără regrete. Adevărat a înviat!
Ținem minte numai acele călătorii care răspund unei chemări personale. Dacă ești gata să asculți, locul te transformă. Locul te-a chemat ca să te transforme, deci nu-ți rămâne decât să-l asculți și să te lași transformat.
#vaurma
