În deșert gândurile se aud ca tunetul Așa îmi explic neașteptatul tur prin Sahara nisipoasă pe care l-am făcut dimineață, după ce de vreo două zile frisonam de nerăbdarea deșertului. Ochii mei tânjeau iar după linia orizontului. Pentru mine a fost ca atunci când am văzut pentru prima oară marea. O limită și o libertate. O invitație la desprindere.
Așadar, turul nostru premium în Tunisia organizat de Hello Holidays ajunsese în limita deșertului, la Douz – de aici urma să facem o incursiune în deșert.
Despre deșert și așteptarea lui am scris în episodul precedent: https://palindrom.eu/hello-holidays-in-tunisia-6-desertul-cu-trei-chipuri/
Grupului nostru îi fuseseră arondate niște cămile și niște ATV-uri mai mici. Am ales din principiu cămila – nu suportam ideea mirosului de benzină – și m-am îndreptat spre grup. Cămilele noastre erau deja îngenuncheate la marginea deșertului. Vreo șase maronii și un albă cu gât grațios și care părea cam nervoasă.
Can I take the white one? m-am auzit întrebând. Sigur. Am urcat în șa și – în ciuda celor pe care le tot auzisem, cum că o cămilă este incomodă și mai degrabă chinuitoare – m-am simțit foarte sigur și confortabil. Stăteam sus în șa, exact ca pe cal, strângând pulpele de parcă urma să pornim la trap.
Stăteam la peste 2 m înălțime, desigur, dar mă bucuram că aveam perspectivă, iar cămila asta îmi dădea impresia unui partener de încredere, foarte puternic și stabil, energic în același timp. Cred că mi-a plăcut atât de mult pentru că o simțeam ca pe un cal de ispravă – îmi cerea atenție și prezență, dar m-a primit ca pe un partener egal și nu ca pe o povară – pentru asta îi sunt enorm recunoscătoare.
Ulterior am aflat că ea, cămila, era de fapt un el și de fapt era pregătit pentru curse de viteză (rasa cămilelor albe era dedicată acestui sport local) – așa se face că m-am simțit ca pe unul dintre armăsarii de sport cu care mai mersesem la București. Ca să spun adevărul, m-am simțit chiar mai confortabil decât pe un cal obișnuit. Poate prea confortabil? Calul este de două ori mai nervos și mai greu de condus atunci când nu e nimeni să-l țină de dârlogi…
Înainte chiar de a alege cămila albă, unul dintre arabii de acolo, care stătea jos, m-a strigat: nu vrei un cal? Mi-au lucit ochii. Calul era legat ceva mai departe. Superb, roib, lucea în soare, nervos și el. L-am privit cu jind și am spus politicos arabului: nu, mulțumesc, grupul nostru merge pe cămile.
Nu m-am mai sinchisit de tânărul arab și am acordat întreaga atenție cămilei albe.
Era vital să ne împrietenim. Cred că era reciproc; când s-a ridicat în picioare, dintr-o dată am văzut-o răsucindu-și gâtul alb și elegant spre mine, m-a privit, ba chiar și-a frecat capul de piciorul meu. Am interpretat asta ca un semn bun. Cu adevărat ne împrieteneam. Bătea din picior ca un cal de sport nerăbdător să pornească. Nu pot să spun cât de mult mi-a plăcut gestul asta. Mi-a dat deliranta senzație că suntem din același trib și din nou i-am fost profund recunoscătoare.
Cât de straniu este cu adevărat deșertul începi să înțelegi când auzi cămilele strigând. Un strigăt aproape omenesc, dar în același timp de o stranietate integrală. Ai senzația distinctă că nu ai de-a face cu animale, ci cu duhuri întrupate acolo, cine știe în ce scopuri.
Prietenul meu cel alb era acolo ca să mă primească în deșert – pentru mine a fost un gest foarte important, dat fiind că deșertul e un mediu atât de îndepărtat și diferit de tot ceea ce am experimentat vreodată.
Esențialmente, cum ziceam, cămilele sunt stranii. Iar cămilele albe sunt de două ori stranii. Le priveam venind în grupuri, unele întorcându-se cu turiștii care-și terminaseră tura în deșert. Păreau subțiri în aerul nesigur al deșertului, unde linia de demarcație între realitate și delir este oricum foarte fină.
Cămilele formau pâlcuri fantomatice care-ți dădeau senzația că în anumite circumstanțe chiar ai putea să nu le vezi deloc, deși sunt animale masive cărând poveri enorme. Cămilele sunt și undă și corpuscul. Este un unghi din care o caravană de cămile poate trece pur și simplu neobservată – cine crede că 1001 de nopți sunt pline de basme… fie se înșeală, fie nu se referă la caravane!
Când cămila albă s-a ridicat în picioare, au început să se ridice și celelalte, stârnind rumoare, țipete și râsete printre colegii puțin tulburați de eveniment. Când m-am obișnuit cu rumoarea, mi-am întors atenția la cămila albă – așa am descoperit că era un soi de cămilă conducătoare.
Arabul care o ducea de dârlogi era netulburat și-mi dădea o stare de siguranță absolută – stăteam deci destul de țanțoș în șa, în partea din față a șeii, ținându-mă bine de mânerul din lemn. Strângeam pulpele ca la călărie, în rest aveam corpul perfect relaxat ca să urmeze mișcările cămilei – nu știam nimic despre cum se mișcă o cămilă cu adevărat, nu aveam nimic de anticipat, lăsam greutatea mea să contrabalanseze instinctiv toate mișcările și micromișcările gigantului alb.
Totuși nu cred că aș fi putut face un pas înainte fără ajutorul călăuzei mele, bătrânul arab foarte sever care coordona și celelalte cămile, deși fiecare avea omul ei care o ținea de dârlogi.
Grupul s-a pus în mișcare, cămila albă și-a întors încă o dată gâtul lung spre mine și și-a lipit botul de piciorul meu. I-am mângâiat scurt și apăsat gâtul – i-am mulțumit că mă acceptase.
Grupul se anima din ce în ce mai mult, iar eu, după ce deprinsesem cât de cât tainele meșteșugului de a sta în șa pe o cămilă îmi desfășuram privirea către orizontul de nisip. Părea alb – în realitate era galben strălucitor (dar asta am descoperit mult mai târziu, când m-am uitat pe furiș la comoara de nisip pe care mi-o strânsesem într-o sticluță de plastic).
Mi-era sete de orizont și de liniște – ca urmare am făcut de câteva ori un șșșșt mustrător spre grupul guraliv, care desigur nu s-a sinchisit cu nimic.
Dar, cum ziceam, în deșert gândurile se aud ca tunetul și se rostogolesc mai iute decât vorbele. Numai așa îmi explic cum imediat a apărut alături de grupul cămilelor și călărețul deșertului, arabul de mai devreme, cel care-mi oferise calul.
Călărea în tăcere lângă noi, după ce a vorbit scurt cu conducătorul cămilelor. Asta până la locul de popas care deja începuse să-i neliniștească pe călăreții cămilelor, anticipând deja că vor trebui să urce la loc.
Micuța noastră caravană a oprit între dunele albe și cămila albă a îngenuncheat. Călărețul a coborât și el de pe cal. Urcă, mi-a zis. Hai. Vrei să încerci? N-am rezistat. Am făcut o tură. Și încă una la trap. Și la galop.
Am aflat că acest minunat Cazino este unul dintre cei zece cai ai lui Imed. Participă cu ei la Festivalul Douz, un festival al artelor și sporturilor berbere care are loc în decembrie aici în Douz, pe stadionul care se putea vedea în zare. Vin oameni de peste tot, din Libia, Algeria. Au loc întreceri cu cai și cămile, lupte de cămile și un soi de competiție de vânătoare, în care câinii vânează iepuri. Dar specialitatea lui Imed sunt caii – îmi arată pe telefon campionii săi. Superbi.
Făceam ture pe dune – nu mai știu câte. La un moment dat, grupul dădea să plece. Rămâi pe cal, zice. Ok, zic. Călăream acum la o distanță rezonabilă de grup. Mă obișnuisem deja cu Cazino. Îmi permitea să-mi aud gândurile. Așa am început să pricep că în deșert și gândurile și mintea rezonează altfel și se propagă la sute de metri distanță. Am aruncat o privire spre cămila albă – era pe mâini bune.
Te văd că-ți place deșertul, zice Imed. Ar trebui să te duc într-o călătorie de câteva zile, înnoptăm în deșert în cort. Mi-au sclipit iar ochii. Să văd stelele.
Rămâne pe altă dată, i-am spus. Bonne chance, i-am urat. Ești berber? întreb.
Parțial, să zicem. Bonne chance, madame.
Dacă e adevărat că în deșert gândurile se aud cu adevărat ca tunetul, sper să fi rămas acolo toate urmele de griji gravate între grăunții de nisip, pentru a fi mărunțite, prefăcute, triturate de soare și de vânt. Deșertul cheamă a libertate.
#vaurma
Află mai multe despre Hello Holidays aici: https://www.helloholidays.ro/
