În seara de Palindrom 22.02.2022 în mintea mea se năștea ideea palindrom.eu. Eram entuziasmată, pentru ca imediat, a doua zi, știrea despre izbucnirea războiului în Ucraina învecinată să mă facă să mă îndoiesc de viitor. În acest timp, în Ucraina reală, la Odessa, Elena Zinkevych (pe care aveam s-o cunosc peste vreo 18 luni), după ce fusese și ea entuziasmată în ziua de palindrom de modul în care mergea afacerea ei cu site-uri web, avea să afle în aceeași seară că tot ce fusese previzibil în viitorul ei acum nu mai era. Peste cinci zile, ea avea să părăsească Odessa, împreună cu părinții ei – fără să știe exact încotro. Acest încotro a fost până la urmă România. Sunt tare fericită că la început de septembrie 2023 ne-am întâlnit în acest colț de pământ al oamenilor. Poate și această întâlnire cu ea și cu programul PROMISE creat de Fundația Terre des Hommes, împreună cu JRS România (Asociația Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România) m-au decis să demarez mai repede ideea mea. Până una-alta, suntem aici și acum pe pământul oamenilor – poate că o fărâmă infimă din viitorul lui depinde și de noi
București: 31 august 2023: microbuzul este mare, spațios, toată lumea se răsfiră pe locurile din dreapta și din stânga. Înaintez printre scaune, caut un loc, caut din priviri, caut priviri. „Vino să stai cu noi“ mă aud strigată chiar din spatele microbuzului. „Pe bancheta din spate, ca în excursie“ Am râs, chiar ca în excursie! Ysabelle și Siman mi-au făcut loc între ele. Porneam în călătoria în care avem să aflu despre programul PROMISE creat de Fundația Terre des Hommes, împreună cu JRS România (Asociația Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România). Este vorba despre o excursie inedită, în care 6 ziariști și 6 migranți aveau să împărtășească amintiri care ne despart, dar și experiențe comune, care ne unesc. Destinația: tabăra de sculptură de la Măgura, Buzău. Durata 2 zile. Mijloc de transport = microbuz
Ysabelle are 20 de ani și este din Filipine. Face parte din Forumul Migranților inițiat de Terre des Hommes. S-a mutat cu părinții în România de când avea 12 ani “pe vremea în care în Europa era criza de migranti din 2015. La știri vedeai că alte țări ca Ungaria si Germania nu acceptau refugiați. Dar românii și-au deschis granițele și i-au primit pe acești oameni la fel cum au făcut anul trecut cu ucrainenii care fugeau de război” spune Ysa, recunoscătoare. A absolvit școala gimnazială și liceul, iar studiază la Facultatea de Știinte Politice la Universitatea București.
Siman Omar a venit în România la începutul anului 2022. Din Somalia a plecat la sfârșit de 2021 – o călătorie lungă din care cel puțin o parte a fost ilegală. Un drum oribil despre care nu vrea să-și amintească prea multe. “Suntem în siguranță acum” spune ea. Peste tot oamenii sunt buni cu noi aici în Romania. Peste tot am fost primită frumos. O interesează toate activitățile care se fac cu migranții, s-a bucurat la maximum de călătorie. „Trăiam o viață fericită în țara noastră, chiar și cu războaiele civile, dar acum nu putem continua să trăim acolo și am plecat din cauza grupării teroriste, care face tot ce vrea și nimeni nu te poate proteja de ei, nici măcar guvernul, așa că este mai bine să scapi de acolo. În acest moment locuiesc în București, România, cu părinții mei. Sunt recunoscătoare României pentru că a acceptat cererea mea de reîntregire a familiei” povestește ea.
Cu toții putem înțelege că minorii străini care călătoresc neînsoțiți sunt expuși unui număr practic infinit de pericole. Când aceștia sunt migranți veniți să se așeze în țara noastră, efortul nostru trebuie să fie dublu: un efort de protecție și un efort de înțelegere autentică. În limbajul comun: blândețe și responsabilitate. Este promisiunea pe care le-o datorăm, iar Terre des Hommes și JRS România au concretizat-o sub forma proiectului numit chiar PROMISE. Proiectul este finanțat de Active Citizens Fund, s-a derulat în perioada 2022-2023 și are și o parte creativă, explică Ana Vlădescu Project Manager din partea Fundației Terre des hommes. Am apreciat aceste activități ca ținând de unul dintre versanții cei mai interesanți ai proiectului: formarea unei conștiințe legate de ceea ce înseamnă să fi migrant, respectiv minor migrant neînsoțit în România. Migranții trebuie să știe care sunt drepturile lor și facilitățile oferite de stat, dar și să înceapă să cunoască din ce în ce mai profund specificul țării care îi adăpostește. Reciproc, pentru a cunoaște pe migranți, pentru a-i respecta și mai ales pentru a-i ocroti pe minorii migranți, cetățenii țării noastre au nevoie să înțeleagă nu numai ce presupune statutul de migrant, ci și ce presupune să migrezi într-o cultură diferită.
Ysabelle mă impresionase încă de la urcarea în microbuz, o frumusețe asiatică foarte spectaculoasă, impunătoare, cu bucle negre superbe, tenul măsliniu și ochi migdalați. Lângă poșeta ei chic strângea o carte – ardeam de curiozitate să văd ce carte era: Maestrul și Margareta, traducere în engleză. Vorbea puțin românește, dar mai bine engleză. „Ai o carte foarte interesantă acolo“ zic. “Da, de câteva luni bune încerc să o citesc, dar sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg. Cred că țin de contextul istoric și mereu trebuie să caut informații. Nu apuc să mă bucur de frumusețea cărții” spune Ysa cu sinceritate. E o fată veselă, mereu gata să danseze și mereu cu zâmbetul pe buze. Îmi povestește că visul ei este să învețe araba – deocamdată însă nu are ca opțiune la facultate decât chineza. “Sigur, ar trebui să-mi fie mai familiară, am rude de origine chineză. Totuși pe mine mă interesează araba” continuă ea. Devine foarte atentă când Siman, de alături, îmi povestește despre Coran și despre cum în țara ei, Somalia, există un soi de școală coranică, în care fiecare copil învață coranul pe dinafară. “Știi araba?” o întreabă Ysa. “Știu Coranul în arabă de la 9 ani”, răspunde modestă Siman. E frumoasă în abbaya ei, cu hijabul impecabil prins, zveltă, cu capul alungit de abanos și trăsături rotunde și artistice, ca o sculptură de Brâncuși. În fiecare zi de călătorie i-am admirat eleganța, combinațiile uimitoare de culori – uimirea a venit însă abia la sfârșit, când ne-am cules bagajele din microbuz și am observat că toate aceste costume impresionante fuseseră strânse într-o geantă de voiaj cât o poșetă mai mare. Pe urmă abia m-am gândit cât de multe spune acest aspect aparent anodin despre un stil de viață în care mobilitatea este un dat.
Am aflat cu surpriză că Siman are numai 18 ani. Spun “surpriză” pentru că nu vorbește ca o adolescentă oarecare. “Ești foarte înțeleaptă”, i-am spus. “M-am obișnuit să trăiesc printre adulți și să fiu responsabilă pentru mine”, îmi spune ea. “Am trecut prin situații dificile și ele m-au învățat să-mi port de grijă. Ar trebui să fiu acum studentă, dar am amânat și plănuiesc să încep din nou studiile acum. Mi-am dorit să studiez psihologia, dar în țara mea nu era această specializare. Acum mi-am construit din nou visele pentru că, așa cum am văzut, sunt mulți oameni care suferă probleme interioare și simt că au nevoie de cineva care să-i înțeleagă profund și să-i ajute. Așa că am ocazia să învăț ceea ce visam deja în copilărie. Cel mai mare vis al meu este să ajut migranții și refugiații, pentru că sunt una dintre ei și înțeleg foarte bine situația lor. A fi refugiat e cea mai mare provocare a vieții mele, pentru că e greu să te adaptezi la această schimbare, să înveți și o limbă nouă pe care nu ai auzit-o până acum, să vezi o cultură nouă, oameni noi, un alt continent”.
Are mâinile pictate cu mehndi superbe – întotdeauna mi-au plăcut desenele cu henna pe piele, încercasem eu însămi în mai multe rânduri, fie pictate de altcineva, fie chiar de mine, cu un soi de șabloane. Siman îmi povestește cum le face singură, pentru ea este un prilej de mare relaxare. „Am primit de curând amestecul de henna din Somalia, când au venit și părinții mei“ se bucură ea. Nu vorbește încă românește, discuția noastră are loc în engleză – de fiecare dată când nu găsea cuvintele le căuta sârguincios într-un dicționar online. Însă pronunță București impecabil! A locuit în România la București și la Galați și se bucură imens că locuiește din nou cu părinții ei. Speră să-și poată revedea curând familia completă reunită – cu cei 6 frați și 2 surori care au rămas în Somalia. Vrea să rămână aici în România, nu mai vrea altă călătorie, preferă să se așeze și să studieze visul ei din copilărie – psihologia. Îmi explică că somalezii sunt un singur popor și au o singur limbă (care este foarte grea), o singură credință, o singură etnie. „Până în urmă cu vreo 30 de ani Somalia era Leul Africii și toți colonialiștii care i-au dat târcoale au fost ținuți de ea la distanță. Apoi un intervenit urile între clanuri – este vorba numai de clanuri, și nu de etnii diferite“ îmi explică ea. „De obicei motivul de ură pe care și-l aduc aminte clanurile somaleze nu este mai vechi de generația bunicilor – dar sunt motive care îi fac pe oameni să devină răzbunători și necruțători cu semenii lor. Împăcarea poate apărea dacă un clan își cere iertare pentru cele făcute de strămoși, dar nimeni nu este dispus să facă asta. Nimeni nu înțelege conflictul, dar în fiecare clan sunt oameni răzbunători și plini de ură“ continuă ea. Poate de aceea vrea ea să devină psiholog – însă în Somalia nu există astfel de studii. Dar oamenii de acolo au nevoie să fie ascultați, înțeleși, au nevoie de compasiune. Ea a avut și acolo privilegiul de a se simți ocrotită – îmi spune cu mândrie cum a primit povețe din partea bunicii ei – singura pe care o are, toți ceilalți bunici au murit devreme: „să faci mereu ceea ce vrei tu și nu ceea ce vor alții să faci“, îi spusese bunica! Ea vrea să devină consilier și pe urmă psihoterapeut. Mă întreabă despre psihologie, discuția ajunge la psihanaliză și la vise. O întreb dacă visează. “Mă întrebi despre vise sau despre coșmaruri?”spune ea. “Fenomenul este același”, zic. Îmi povestește un vis angoasant pe care l-a avut acum câțiva ani: în timpul zilei frații ei se jucaseră cu un păianjen, iar ea, care se teme de păianjeni, s-a rugat de ei: nu-l ucideți, nu-l ucideți. Ei totuși l-au ucis și peste noapte l-a visat cum se întorcea ca să se răzbune.
Îi povestesc despre interzicerea facultății de psihologie la noi, în România, în timpul regimului comunist și se însuflețește. I-am spus povestea aceasta special ca să își dea seama că peste tot pot fi dificultăți politice, deasupra individului și indivizilor, și că lucrurile se pot schimba rapid.
Cu o atenție pe care nu am mai văzut-o la nimeni altcineva, Siman privește pe fereastră peisajul Câmpiei Române, apoi, cu încă și mai mare atenție, privește dealurile care se arată la orizont, pe măsură ce ne apropiem de Buzău. Nu am mai văzut pe nimeni privind cu atâta atenție un peisaj care în general nu trece drept deosebit de spectaculos. Ea nu privea ca un estet sau ca un copil în vacanță, ci se orienta în teren, observa totul, nota într-o hartă mentală, poate dintr-un soi de precauție devenită mod de viață. La întoarcere am traversat pădurea de pe dealul Măgura și Siman mi s-a părut ușor neliniștită. Am întrebat-o dacă îi place pădurea. Nu mi-a spus “da” sau “nu” , dar mi-a povestit că în Somalia nimeni nu intră în pădure, poate fi un loc extrem de periculos. De obicei oamenii taie sau ard pădurea pentru necesitățile lor agricole sau pentru a face mangal, iar ce rămâne în calitate de pădure sălbatică este complet impracticabilă și inaccesibilă. Când am văzut-o pe urmă privind câmpia și recunoscând cu precizie uimitoare detalii ale drumului pe care noi nici vorbă să le observăm, mi-am dat seama că, instinctiv sau deliberat, ea evaluează potențialul de pericol al fiecărui loc prin care trecem, face o hartă mentală foarte exactă.
Acum îmi arată pălăriile de floarea-soarelui uscate – nu înțelege de ce arată așa florile. Îi povestesc că s-au uscat și trebuie recoltate și presate pentru a se extrage uleiul. “Așa suntem și noi, somalezii, suntem boabe în aceeași pălărie de floarea-soarelui, dar clanurile se urăsc între ele. Dacă s-ar uni, nimeni nu ar mai putea sta în calea Somaliei, Leul Africii, colonialiștii ar fi afară imediat.Țara noastră este foarte bogată – de aceea colonialiștii au tot interesul ca între clanuri să fie ură și lupte“ spune ea ea.
“Poate este nevoie de un conducător puternic, care să îi unească pe toți“, am zis. Siman a clătinat din cap: ar trebui să se unească toți. Dar acum oamenii își amintesc doar ura. Ea vede drept soluție un soi de vindecare a memoriei pentru oamenii de acolo. Probabil de aceea vrea să fie psiholog – sau psihoterapeut sau consilier. I-am spus că pentru asta cel mai important instrument este ea însăși, disponibilitatea ei de a asculta, de a învăța, de a conține, de a comunica acceptare. „În Somalia oamenii se simt adesea părăsiți, sunt atâția oameni care se gândesc continuu, macină în gol, sunt atât de stresați încât ajung să creadă că sunt bolnavi și nici așa nimeni nu-i ascultă. Nu este nimeni să-i audă, să-i înțeleagă. Au nevoie de cineva care să le înțeleagă situația. Nu-și pot controla emoțiile, nu pot să controleze nimic din ce li se întâmplă, nimic nu e previzibil la noi, nu știi dacă vei trăi sau nu. Oamenii ajung să fie copleșiti de emoțiile lor. Noi locuim mulți în aceeași casă, imaginează-ți case în care fiecare stă în colțul lui copleșit de emoțiile proprii. Sunt prea obosiți câteodată chiar și mai mai vorbească, și așa se îmbolnăvesc. Devin din ce în ce mai traumatizați, câteodată sunt copleșiți de furie. Îi cunosc, sunt oameni buni și blânzi, generoși, dar situația lor le-a afectat modul în care-și exprimă personalitatea. Au nevoie de cineva dintre ei care să îi înțeleagă. Sunt oameni care au trecut prin traume succesive și nu pot fi înțeleși și ajutați decât de cineva care a trecut prin aceleași experiențe. Au nevoie de un psiholog care să fie de-al lor“ spune Siman cu emoție și nu pot decât să îi doresc să ajungă să-și împlinească visul și să îi ajute pe ai ei să se vindece.
Așa cum deja face Elena Zinkevych, reprezentanta JRS care ne-a condus în excursie: fundaiser, psiholog, călăuză, soră de caritate și câteodată de-a dreptul Moș Crăciun pentru refugiații ucrainieni, ea însăși una dintre ei. Câteodată este doar o femeie frumoasă care iubește natura și arta.
Elena Zinkevych
La urcarea în autocar vorbește continuu la telefon. Îmi dau seama că nu este româncă, dar nu o percep ca pe o străină, ci mai degrabă ca pe careva de-al casei. Avea ceva care nu se potrivea neapărat în peisajul călătoriei – arăta ca un om care are treabă aici, spre deosebire de noi ceilalți care aveam aerul că plecăm într-un soi de excursie școlară. Ea lucra. Intens. Era implicată. Senzația mea a fost: “să nu o deranjez”. Apoi, după ce ne-am cazat și am prânzit am coborât din camere pentru o excursie – își schimbase hainele cu ceva mai chic. Numai noi două coborâserăm. Când am aflat, din mesaje, că excursia se amână pentru a doua zi, din pricina riscului de ploaie, ne-am privit. Eu mi-am pus în minte să caut un loc unde să mă plimb în următoarele două ore, până la următoarea activitate. Elena a zis: “ce păcat, să vii la munte și să stai la hotel.” Ne-am înțeles din priviri. Apoi am zis și cu voce tare: “Eu merg la o plimbare; dacă nu ți-e frică de ploaie, hai cu mine.” Elena a zâmbit: “Doar nu sunt de zahăr, ca să mă topească!” Era relaxată acum, părea altă persoană. „E de-a mea“, mi-am spus cu bucurie. Adică o persoană activă și iubitoare de natură. Am pornit pe cărarea din împrejurimi, apoi am găsit un drum care urca și părea frumos – oricum mă gândeam că ceea ce a văzut ea ca drum dificil nu se poate compara cu “pericolul” unei ploi de vară.
Înaintând pe drum, mi-a povestit că acum lucrează la JRS în organizația care îi ajută pe ucrainienii care stau aici. Am întrebat-o despre Ucraina. Așa am aflat că ea plecase din Odesa chiar după declanșarea războiului, la cinci zile, împreună cu părinții ei – și de atunci a rămas în România. Îmi spune că se simte binecuvântată că nu are copii sau animale de luat cu ea, care ar fi complicat lucrurile. Se întorsese de curând în Ucraina ca să aibă grijă de tatăl ei care suferise un atac de cord – după câteva luni de stat în România, părinții au ținut să se întoarcă la Odesa, iar acum sunt prinși acolo, deoarece tatăl nu poate suporta călătoria spre România. Părinții ei au acum o pensie de cca. 50 de euro, din care realmente nu se poate trăi, darămite să și obțină îngrijiri medicale în contextul războiului. Povestește despre coșmarul infarctului, despre cât de bucuroasă este că a avut bani ca să plătească ceea ce, de fapt, în mod normal și în timp de pace, sunt servicii medicale de bază. Acum, în condiții de război, ambulanța nu transportă civili decât pe bani – mulți! – iar spitalele de stat nu tratează civili, în timp ce spitalele private sunt foarte scumpe. Oamenii mor cu zile. Este o țară aspră: în orașe sunt numeroase persoane cu dizabilități care nu-și pot părăsi apartamentele pentru că nu au cum să coboare scările.
Povestește cum vorbește cu ai ei la telefon cu orele, cum vorbește în Ucraina cu orele. Acum telefonul i se descărcase – poate de aceea era mai relaxată și și-a dorit să se plimbe în pădure. O vedeam cum se bucură cu tot sufletul și trupul de plimbarea asta alertă. Are o privire plină de energie, foarte puternică. Apoi mi-a spus că simte energia, are propriul ei ritual de energie și echilibrare. Și mi-a mai povestit cum ascultă semnele.
Dar mi-a povestit și că acum se simte prinsă. Pe de o parte este lumea ei din Ucraina, unde este acasă, unde este ea însăși – însă această lume i-a rămas inaccesibilă și probabil nu are niciun viitor. Pe de altă parte este lumea de aici din România, unde este realitatea ei imediată și unde îi va fi, probabil, viitorul. Însă trecutul nu este mai puțin parte din ea însăși: Elena simte că are menirea de a se ocupa de oamenii din Ucraina. Însă povestește că acolo viața așa cum o cunoștea ea nu mai are niciun viitor – țara oricum se schimbă, iar în viitor va fi probabil împărțită. Nu se știe cum și când se va reconstrui, pot trece decenii întregi. Străinii care fac reconstrucția ar putea cere pământ, ucrainienii se vor muta de colo-colo, oricum locurile de acolo își pierd consistența și identitatea.
Elena știe psihologie, a studiat mult. I-am spus că este bun psiholog și că este mare nevoie de ea. Pe măsură ce-mi povestește despre conversațiile ei, îmi dau seama de ce mi s-a părut atât de diferită dimineața, când era lipită de telefon. Asta făcea, vorbea cu refugiați din Ucraina care vin aici și cer ajutor. Fiecare cu cazul și necesitățile proprii. Câteodată, da, și cu revendicările proprii. Îmi povestește că unii dintre ei sunt efectiv ca niște copiii – nici sistemul comunist nu i-a încurajat vreodată să se descurce independent, nu au obișnuința de a se descurca singuri – aceștia sunt cei care au devenit din ce în ce mai vehemenți. „De asta sunt acum așa de răgușită“ spune Elena. “Am fost zilele trecute la Constanța și am vorbit nonstop, încercând să comunic cu fiecare, să-i fac să înțeleagă situația, să rezolv cât mai mult, să fac față vehemenței celor care cred că oricum li se cuvine totul”.
De fapt, rezumă ea, acum refugiații pe care îi văd sunt de două feluri: pe de o parte cei care se integrează, își trimit copii la școala românească, intenționează să rămână și să își construiască o viață cât mai bună pentru ei și familiile lor și pe de altă parte cei care refuză integrarea, refuză să facă orice, să înceapă orice, așteaptă să fie întreținuți de stat sau de alte organizații. „Nu mă pot apuca de nimic acum, imediat ce se termină războiul trebuie să mă întorc rapid în Ucraina!“ – aceasta este replica lor tipică. De parcă așa ceva ar fi posibil! izbucnește Elena. Îi spun că acest din urmă tip de comportament seamănă cu o depresie, care începe cu negarea puternică a realității și continuă cu negarea acțiunii. Clatină din cap: teoretic tinde să-mi dea dreptate, practic pur și simplu o epuizează vehemența și revendicarea lor. În special pentru că ea nu crede că reconstrucția Ucrainei este ceva din viitorul apropiat. „Totul este minat acolo, nu poți merge pe nicăieri, nu poți face agricultură. Cum și cine va reconstrui?“
Ca să îmi fac o idee despre ce este viața acum în Ucraina îmi povestește despre Donețk, unde fusese de curând împreună cu mama ei, ca să aranjeze lucrurile după moartea bunicului. La 10 ani după debutul războiului în zonă (2014) orașul este pe jumătate prăbușit. Se pot vedea uși sprijinite cu bușteni, în spatele cărora nu mai este nimic, poate cel mult un zid prăbușit și el pe alocuri. Teritoriul a fost ocupat acum de Rusia, așa că toți oamenii de acolo au pașapoarte rusești, și teoretic trebuie să lupte de partea Rusiei împotriva fraților ucrainieini. Cei care nu vor să facă asta pleacă din zonă – dar nu au cum să treacă în Ucraina, acolo nu au nimic, nu au acte, nu există. Atunci merg numai în profunzimea Rusiei, în orășele pierdute, unde se ascund, își pierd și ei urma. În regiune, între teritoriul care a rămas Ucrainei și cel care acum este al Rusiei circulă numai autobuzul – același. Nu poți trece între cele două cu nimic altceva, nu poți merge pe jos pentru că sunt mine, extrem de dese. În autobuz arăți pașaportul rusesc, dar plătești câteodată cu ruble, câteodată cu grivne ucrainiene. Totul arată ca și cum ar fi deja împărțit și stabilit. Temerea cea mare a Elenei este că țara va fi împărțită – iar ceea ce nu iau vecinii se va transforma cu totul.
I-am spus că-și poate face un viitor aici în România. Mi-a povestit că înainte de război avusese în Ucraina o firmă de IT care proiecta website-uri. „Poți face asta și aici“, i-am spus. „Da, probabil o voi face, dar acum sunt împărțită: să am grijă de ucrainieni sau să îmi construiesc viitorul aici. Nu pot să îi las pe ai mei.“ „Nu poți“, zic. „Atâta timp cât va fi cineva căruia îi poți fi de ajutor nu ai cum să îi lași. Dar apoi poți construi aici.“
Ajunsă în România, Elena a fost mai întâi voluntar la JRS, în special ca traducător/interpret. Apoi JRS i-a oferit un job full-time – a creat o echipă ucrainiană și ea o conduce. Este implicată în majoritatea proiectelor care se derulează cu și pentru ucrainieni. „Avem proiecte cu donatori diferiți și fiecare donator are propriile condiții și reguli despre cum să fie proiectul. Noi încercăm să combinăm totul pentru ca ucrainienii să aibă parte de cel mai bun ajutor, din toate părțile. Unele contracte s-au terminat acum. Până acum am avut programe de cazare, de furnizare medicamente, consiliere, diferite activități – pentru copii avem centre de zi, grădiniță – și programe pentru persoanele în vârstâ, acestea fiind cele mai vulnerabile categorii. Le oferim vouchere, bani pentru mâncare. „Cum Ucraina nu este totuși cel mai important lucru care se petrece sub soare, unele dintre aceste contracte au luat sfârșit – sperăm să mai găsim alți sponsori care să ofere ceea ce acum nu putem oferi – de exemplu acum nu mai putem oferi cazare. Iar Guvernul român nu mai oferă acum nimic. Programul de cazare gratuită s-a terminat în mai și de atunci nu a mai venit de la stat niciun ban. Toți refugiații s-au înregistrat ca să primească ajutor financiar. Înregistrarea trebuie repetată în fiecare lună, dar se referă la familiile care fie lucrează, fie sunt înregistrate în șomaj. De 4 luni însă nu mai primește nimeni nimic de la stat, numai de la Crucea Roșie sau organizații cum este JRS, care oferă ajutor din partea sponsorilor particulari. În special oamenii care au nevoie de tratament – lucrez mult cu handicapații – se gândesc să se întoarcă în Ucraina. Nu primesc nimic și nu pot munci, iar tratamentul lor este scump. Dar în Ucraina probabil vor muri primii, pentru că nici nu se pot mișca la alarme“.
Mi-a povestit cum toată lumea – și mai ales familia ei – crezuse că războiul va dura câteva zile, cum era și rațional să se petreacă: între țări pot fi înțelegeri, tratate, negocieri. Dar nimeni nu vrea pacea. Va mai dura ani buni, spune ea.
Familiile din Ucraina sunt mixte, în nenumărate cazuri. Ea însăși are rude în Rusia. Au încetat însă să mai vorbească pe măsură ce trecea mai mult timp de la declanșarea războiului. Familiile unde rudele de gradul întâi sunt din tabere diferite au început să se despartă, nu rezistă diferendelor.
Mi-a mai povestit cum, cu câteva zile înainte de război, avusese un vis angoasant: se pregătea să intre în garajul subteran al blocului unde locuia, la Odesa, dar cu o clipă înainte a privit pe cer și a știut că ceva groaznic s-a petrecut și că trebuie să lase mașina acolo în garaj și să plece. Exact așa a fost: a lăsat mașina proprie în garaj și a luat mașina tatălui, o mașină mare de teren, și au plecat toți trei din Odesa, după cele 5 zile dormite în apartamentul ei, pentru că acea clădire avea adăpost antiaerian. Ziua strângeau provizii pentru călătorie. “Mai mult ai mei strângeau”, recunoaște Elena. „Când ești refugiat nu mai știi ce se petrece cu tine“, îmi povestește ea. „Ai un comportament bizar. Așa am ajuns să aflu multe despre mine și despre lume“, continuă Elena.
Acum părea cu adevărat relaxată, chiar nepăsătoare. Respira cu nesaț aerul parfumat al pădurii. „Ca refugiat afli că ai nevoie de așa de puține lucruri. Practic, nu ai nevoie de mai nimic“ Mi-a povestit că înainte de a pleca într-adevăr nu adunase mai nimic, luase laptopul, niște acte și o carte de specialitate. Restul nu era important. A purtat același trening 21 de zile. Nu-i trecea prin minte să-l schimbe. Spăla lenjeria, dar „cochetăria“ de a schimba hainele pur și simplu nu-i trecea prin minte.
Când au plecat din Odesa nu au avut o țintă precisă. “Am așteptat să primesc un semn unde să rămânem” mi-a spus ea cu naturalețe. Au străbătut Moldova, dar acolo nu a avut nicio chemare, apoi s-a gândit să treacă granița către România. Nici nu știa pe unde – așa că a făcut și ea ca toată lumea: a urmărit o mașină cu număr ucrainian. Se temea, drumul cu serpentine o angoasa, se făcuse mică în spatele volanului uriaș al mașinii uriașe. Părinții stăteau și ei pe bancheta din spate. Mașina din față accelera, dar ea se ținea, cu greu, la câțiva metri buni în spate. Apoi cei din față au oprit și au venit la ea. Doi bărbați ca niște munți. „Tu ne-ai urmărit?“ au întrebat ei uimiți când au văzut cine este la volan. Cei doi căutau cel mai bun punct de trecere a frontierei, organizau posibile trasee pentru convoaie mai mari de refugiați din Ucraina. Au condus-o și pe ea, cu familia, spre punctul de trecere a frontierei. Au intrat în țară, au stat câteva zile la Bran, apoi au plecat la București, unde cunoștințele și felui ei de a fi au fost foarte apreciate. Erau primele zile, fluxuri mari de refugiați, și era mare nevoie de ajutor, mai ales pentru traduceri, pentru intermedieri de tot felul cu refugiații. Era primul val, oamenii nu știau nimic, unii nu știau nici ce facilități li se oferă aici în România. Îmi povestește că unii au cheltuit în câteva zile toți banii pe care îi aveau, fără să știe că pot obține gratis, de la stat, masa și cazarea. Apoi s-au întors în Ucraina. „Mulți nu știu realmente să se descurce, nu se pot descurca, nu au obișnuința de a face asta“ spune Elena.
Îmi povestește cum, cu o zi înainte de declanșarea războiului, făcuse ședință mare la firma ei de website-uri. Plătise facturi. În seara aceleiași zi, a știut că totul se va prăbuși și firma nu avea să mai existe. Cu prietenii ei din IT, au căutat informații, au încercat să ajute și/sau să caute indicii despre cum se poate opri războiul. S-au oprit destul de repede. Toate analizele arătau că nu mai e nimic de făcut. „Prea multe necunoscute?“ am întrebat-o. „Prea mulți factori implicați“, mi-a spus.
Acum Elena lucrează mult cu refugiații cu diferite dizabilități, pentru care tocmai căpătase niște vouchere de la donatorii fundației: acum statul nu mai oferă nimic și fundația nu-i mai poate ajuta pe refugiați decât cu ceea ce obține din donații private. Unchiul ei avusese handicap motor și ea știe ce înseamnă asta. “Oamenii aștia nu au nicio șansă, a reveni în Ucraina este pentru ei moarte sigură” spune ea cu năduf.
Îi spun că nu știu mulți oameni care și-ar putea menține echilibrul psihic în condițiile astea – nu e ușor să ții în echilibru ce poți face și ce regreți că nu poți face. Să accepți că nu poți ajuta la infinit și pe toată lumea. Îmi povestește cum a făcut rost de un pachet pentru un refugiat, un tată de familie cu trei copii. Apoi el a scos din pachet o ciocolată și i-a oferit-o ei. „Ce faci? Du ciocolata copiilor tăi – sunt trei! Eu nu am nevoie de ciocolată!“ a spus Elena uimită. Alții i-au spus că se roagă pentru ea, familii întregi. Elena mulțumește tuturor, iar principala ei preocupare este cum să ajute mai departe. “Cred în karma, spune ea. Mai de mult am fost în Sri Lanka și am fost impresionată acolo de comportamentul oamenilor. Cei care cred în karma se tem să facă altceva decât binele în viața asta.“ povestește ea.
A doua zi, pe dealurile line ale taberei de sculptură mergem prin iarba înaltă. Elena își amintește de ierburile din copilăria ei petrecută la țară, la bunici. „Exact așa: mergeam prin iarbă și dintre ierburi săreau în toate părțile vietăți, insecte“. Apoi îmi arată ceasul solar – este sculptura ei preferată, ca și a mea de altfel. Îmi spune că simbolizează unitatea umanității. Ca și pălăria de floarea-soarelui despre care îmi spusese Siman.
Cu toții suntem una, pe pământul oamenilor. Iar natura ne-o arată de fiecare dată. Nu-mi pot împiedica gândul că dacă am sta mai aproape de ea, dacă am păstra contactul cu ritmurile ei, nu am fi atât de înstrăinați acum nici unii de alții.
Când microbuzul a ajuns la București m-am despărțit de Siman la colțul străzii, de unde ea a luat tramvaiul două stații. Eu am revenit pe jos acasă – mi se făcuse dor de mama și m-am repezit s-o îmbrățișez. Am mulțumit lui Dumnezeu că o văd pe mama. Mi-am imaginat cum Siman ajunge și ea acasă și își îmbrățișează mama, abia sosită din lunga sa călătorie din Somalia. M-am imaginat cum Elena își îmbrățișează mama în gând și se roagă să mai fie zile în care să o îmbrățișeze în realiate.M-am gândit la toți refugiații care nu mai știu nimic despre mamele lor. Și am îmbrățișat în mintea mea toate mamele care și-au văzut copiii plecând și nu mai știu unde se află. Pentru toți acești copii – și pentru aceste mame -, Terre des Hommes a făcut o promisiune: că va avea grijă de minorii care migrează singuri. Chiar dacă proiectul Promise ia sfârșit oficial în noiembrie, misiunea lor nobilă continuă!
Despre proiectul PROMISE
Proiectul Promise a fost scris înainte de războiul din Ucraina și era mai degrabă orientat către migranții din alte zone geografice, care reprezentau o categorie uitată sau greșit percepută de public sau chiar tratată agresiv de către sistem sau lipsită de sprijin – acei tineri și minori neînsoțiți care migrează din diferite motive. Proiectul a fost adaptat rapid la noua situație, incluzând persoane din Ucraina (cărora, prin alt proiect, Fundația Terre des hommes le oferă și sprijin direct de peste 18 luni). Proiectul se adresează acum atât migranților – persoane care aleg să-și părăsească țara – din motive economice, sociale, politice – și să vină în România – cât și refugiaților – persoane nevoite să își părăsească țara pentru a-și proteja viața.
Proiectul PROMISE își propune să contribuie la o mai bună integrare a tinerilor migranți în România prin facilitarea accesului lor la serviciile publice din țara gazdă (la sistemul de educație și învățământ, cursuri de limba română, asistență medicală), printr-o mai bună informare a acestora, prin implicarea lor în proceduri consultative, în activități de advocacy, instruire și formare, astfel încât ei să poată să își reprezinte comunitatea și să își facă vocea cunoscută în societatea românească.
Principiile care stau la baza proiectului sunt respectarea identității culturale, informarea și nediscriminarea. În cadrul lui a fost creat Forumul Consultativ al Migranților din România, o inițiativă unică. Forumul cuprinde 10 tineri migranți, care iau parte la cursuri de formare și învață să își reprezinte comunitatea. Ei vor ajuta la rândul lor pe alți migranți care vor căuta să se integreze în România. De asemenea, Forumul își propune să contribuie la dezvoltarea de relații pozitive cu societatea-gazdă. În prezent, din Forumul Migranților fac parte tineri din Japonia, Pakistan, Indonezia, Filipine, Columbia, Siria, Peru, Afganistan, Yemen, Ucraina, majoritatea înscriși la studii în România. Mulți sunt studenți ai Universității București, la facultățile care au secții dedicate studiilor internaționale, diplomației și ajutorului internațional. Tot în cadrul proiectului au fost organizate întâlniri între tinerii migranți și autoritățile române, în scopul facilitării integrării lor în societatea românească și al câștigării statutului de persoană autonomă, care nu are nevoie de asistența statului. Împreună cu un expert avocat, au fost dezvoltate un compendiu legislativ și un suport de curs pentru o rețea de avocați din țară care sunt specializați în tematica migrației și a procedurilor de azil.
Experții au realizat un studiu de cercetare pentru a explica mai bine autorităților din România situația migranților de aici (rezultatele sale au revelat inclusiv cazuri de violență) și au pus bazele unui Standard cu patru direcții de recomandări: sprijin și relația cu comunitatea, servicii directe oferite migranților, managementul resurselor și colaborarea instituțională: https://tdh.ro/ro/cadrul-standardul-comun-pentru-aplicarea-principiului-interesului-superior-al-minorilor-straini
Sînziana Dobre, expert în advocacy din partea Terre des Hommes, a organizat recent numeroase întâlniri cu autorități cărora le-a prezentat Standardul: Ministerul Familiei, Inspectoratul General pentru Imigrări, Poliția de Frontieră, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) și alte organizații precum SOS Satele Copiilor, UNICEF. Urmează runde de consultări cu toți aceștia, scopul ultim și ideal fiind ca Standardul să fie preluat de toți cei care lucrează cu tineri și minori migranți.
În ceea ce privește partea creativă a proiectului, povestește în continuare Ana Vlădescu, “Am avut o serie de 2 cicluri fiecare cu 12 participanți – 6 migranți și 6 tineri români. Inițial am vrut doar ca ei să creeze – și au creat lucruri care erau în concordanță cu preferințele lor particulare și cu nevoile lor particulare, pentru că și-ar dori să vadă mai multă acceptare, mai multă demnitate, mai multe resurse oferite migranților. Cu proiectele create de ei (desene, postere, colaje) am declanșat o campanie pentru democrație. Promovăm aceste proiecte instituțiilor formale, în calitate de exemplu de bune practici de activitate. Cu tinerii producem și câteva videoclipuri informative adresate migranților care vin în România: despre drepturile lor, despre ce pot face în țară, ce servicii pot accesa. Apoi acțiunile fac apel către beneficiarii direcți: profesioniști, publicul larg și școlarizarea oficială, pentru a se asigura că toată lumea are o idee foarte simplă despre faptul că migranții, în special cei minori, merită să li se respecte toate drepturile, indiferent unde se află, și că ține de responsabilitatea noastră ca țară să le asigurăm.
Fundația Terre des hommes are ca scop îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului și și-a fixat ca prioritate sprijinirea copiilor afectați de migrație, prevenirea migrației nesigure a tinerilor și asigurarea accesului la drepturile fundamentale ale copiilor migranți.
Terre des hommes (Tdh) este o organizație neguvernamentală de protecție a drepturilor copiilor, delegația română fiind activă încă din 1992. În prezent, Tdh este printre puținele organizații din România care desfășoară proiecte speciale pentru copiii afectați de migrație sau copiii care intră în contact cu justiția; în fiecare an, mii de copii și părinți sunt beneficiari ai activităților Tdh în aceste domenii. Organizația folosește principii inedite precum mentoratul, participarea copiilor în societate, metodologia Mișcare, Joc și Sport. Tdh contribuie, de asemenea, la îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului și la reforma asistenței sociale, și publică periodic resurse gratuite pentru profesioniști, dar și pentru copii și părinți, promovând respectarea drepturilor tuturor copiilor. Pentru mai multe detalii, accesați www.tdh.ro.
JRS (Asociația Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România) este o organizație având ca scop apărarea, susținerea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului, în special ale refugiaților – în sensul larg, solicitanților de azil, migranților și apatrizilor. Organizația derulează activități de asistență directă, advocacy, monitorizare de politici publice, campanii de informare, training.
