În seara de duminică 14 septembrie am asistat aseară la cea mai surprinzătoare operă pe care am văzut-o vreodată, la George Enescu Festival!
Lady Macbeth din Mtsensk este opera scrisă de Dmitri Sostakovici la numai 26 de ani în plină teroare stalinistă – 1932. Un act de mare curaj și subversiune, care i-a adus interdicții de tot felul – totuși nu și deportarea.
La noi opera s-a cântat și s-a jucat pentru prima dată aseară, într-o interpretare pentru care perfectiune pare un cuvant sărac.
Au strălucit Orchestra Națională Radio și Corul Academic Radio, conducerea muzicală a lui Giancarlo Guerrero și o distribuție rară, în care fiecare interpret a adus atâta expresivitate încât drama a ajuns perfect la noi în ciuda tuturor constrângerilor inerente operei în concert.
ANDREAS BAUER KANABAS Boris Timofeevici lzmailov, comerciant, bătrânul condamnat (bas înalt)
VINCENT WOLFSTEINER Zinovi Borisovici, fiul lui Boris lzmailov (tenor)
KRISTINE OPOLAIS Ekaterina Lvovna, soţia lui Zinovi Borisovici (soprană)
SERGEY POL YAKOV Serghei, muncitor al familiei lzmailov (tenor)
MARIA BARAKOVA Sonetka, muncitoare forţată (contralto)
MICHELLE TRAINOR Aksinja, muncitoare a familiei lzmailov (mezzosoprană)
ANDREI POPOV Oaspetele beat, bărbatul ponosit (tenor)
BENIAMIN POP Preotul (bas)
MARIUS OLTEANU Al treilea muncitor (tenor)
NICOLAE SIMONOV Vizitiul (tenor)
CRISTIAN RUJA Mesagerul, sergentul (bariton)
CORNEL POPUŞOI Mai marele servitorilor (bas)
OLGA MURARIU-CAIA Deţinută (soprană)
CIPRIAN MARDARE Primul muncitor, învăţătorul (tenor)
SERGIU STANA Al doilea muncitor (tenor)
AUREL FRANGULEA Poliţistul, portarul (bas)
ION EMANUEL Gardianul (bas)
Si desigur Carmen Lidia Vidu, regizor multimedia.
O revelație: uluitoarea soprană Kristine Opolais, de o finete si delicatete egale numai cu forța interpretării.
După cum intepretarea visului începe ghidată de impresia afectivă lăsată la trezire, tot asa felul în care ajunge la noi opera ar trebui sa fie ghidat numai de sunet.
Lady Macbeth din Mtsensk este o lucrare plină de ironie mușcătoare, de subversiune, personajele sunt cateodată idei încarnate – cu tulburătoare insertii de suflet.
Muzica orchestrei și cântecul vocilor umane au transmis totul despre asta. Muzica este subversivă prin natura ei, iar mesajul ei se transmite fără greș, scurtcircuitând cea mai mare parte a cenzurilor – așa se face că opera Lady Macbeth din Mțensk a rezistat în condiții staliniste pe scenă timp de peste 10 ani.
Ceea ce mai spun aici este că în special în astfel de cazuri comentariile vizuale explicite nu fac decât să introducă indicii interpretative deloc necesare, adesea reducționiste. Din fericire, jocul subversiunii poate cuprinde și acest twist în cadrilul semnelor.
În 1932, când a finalizat opera Lady Macbeth din Mţensk, tânărul compozitor în vârstă de 26 de ani Dmitri Şostakovici se bucura deja de un mare succes. Semnase trei simfonii, opera Nasul, două balete, muzică de teatru şi film, iar Serghei Prokofiev îl considera cel mai promiţător compozitor sovietic. În acelaşi an s-a căsătorit cu Nina Varzar, căreia i-a dedicat această creaţie. Libretul a fost scris de compozitor în colaborare cu Alexander Preis, având la bază nuvela omonimă de Nikolai Leskov, publicată în 1865.
Subiectul plasează acţiunea într-un oraş de provincie din Rusia ţaristă şi o are în centru pe tânăra Katerina lsmailova, aflată într-o căsnicie nefericită cu negustorul Zinovi.
Vedem și auzim o Katerina frumoasă și ironică, fragilă, proaspătă, dominată de plictiseala cotidianului, strivită de mecanismul aplatizant al vieții virtuoase burgheze (cu nuanțe în care totuși citim din plin morala socialistă tovărășească!), dar mușcător de lucidă cu sine însăși. O vedem conștientizând prea acut limitele lumii, un critic acerb și neiertător, o cunoscătoare a condiției feminine și o răzvrătită din natura sa. O vedem și dorindu-și cu pasiune… pasiunea!
Aparent Katerina va găsi pasiunea în persoana muncitorului Serghei, provocator și obraznic, irezistibil de sexy. Acesta intră în scenă după cu prilejul unei altercații prezentată expresionist între muncitori și muncitoare la moșia lui Zinovi. Practic, încă o demonstrație despre condiția femeiii – în care Katerina se implică justițiar, pentru a deveni ulterior ea însăși victimă a limitării fantasmelor sexuale ale ordinii falocrate care ține de un establishment masculin care – după cum vom vedea – nu ține deloc seama de ideologie.
Când soţul pleacă de acasă, Katerina începe o relaţie pasională cu Serghei. Legătura pasională devine rapid distructivă, evoluând într-o complicitate criminală: Katerina îl otrăveşte pe Boris, autoritarul ei socru, şi, împreună cu Serghei, îşi ucide soţul.
O viață nouă părea că îi așteaptă pe cei doi, noul cuplu destinat să fie dinastic – aceștia își pun la cale nunta pe aceeași moșie. Însă ratează un amănunt esențial: uită să îl invite pe șeful de post, care le caută pricină… și imediat o găsește. Cadavrul ascuns este descoperit în pivniță, iar perechea este arestată şi deportată în Siberia.
Este de neuitat cântecul deportaților criminali, un cântec despre lama îngustă care desparte sclavia absolută de libertatea absolută – care, după cum știm din marea literatură, pentru ruși devine un câmp larg de reflecție.
Dacă e vorba de lagăr, ne-am aștepta la solidaritate și romantism din partea prizonierilor îndrăgostiți – ceea ce Katerina așteaptă, cu siguranță. În loc de asta, Serghei simte că trebuie să schimbe și norocul, dacă a schimbat locul: o trădează pe Katerina, cea deja plină de conflicte, pentru o altă deţinută – Sonetka. Un act aproape arbitrar, a cărui cruzime devine perceptibilă datorită muzicii.
Umilită şi părăsită, Katerina îşi aruncă rivala într-un râu şi o urmează, într-un ultim gest de protest și libertate, adresat unei lumi care se revelează a cuprinde închisori după închisori, ca o matrioșcă și în care singura sete care se potolește cu asupra de măsură este setea de putere.
În Katerina alias Lady Macbeth din Mțensk avem cea mai acută critică socială și politică, o critică radicală a puterii.
Opera se termină cu cântecul deportaților, într-un moment puternic, revelator pentru ceea ce transmite cu adevărat opera: chiar dacă își schimbă stăpânii, lumea este o închisoare în care umanitatea se confruntă dramatic cu propria fragilitate în fața tăvălugului de putere.
Îmi va rămâne mereu în minte vocea minunată, caldă, plină de nuanțe, expresivă mai mult decât o pot face mii de cuvinte și sute de imagini, a Kristinei Opolais cântând profunda luciditate feminină a Katerinei, cu o uluitor de dreaptă măsură care o împiedică să cadă în sentimentalism sau jale, la fel de strașnic precum o împiedică să cadă în cinism, asprime, amărăciune. Nimic melodramatic, nimic moralizator – și tocmai prin aceasta o umanitate tulburătoare.
De ce e Katerina Lady Macbeth? Dincolo de ironia comparației – ironie care poate fi interpretată cu iz proletcultist, deci protector în vremuri staliniste – dincolo de realitatea frustă a unei femei care ucide și se confruntă cu spectre, Katerina împărtășește cu eroina shakespeariană tragedia unei femei în lupta pentru putere orchestrată de o ordine a puterii masculine.
La fel de complexă ca și Lady Macbeth a lui Shakespeare, Lady Macbeth cea de pe scena Festivalului Enescu, cel mai probabil a once in a lifetime performance, există și trăiește și mărturisește însă despre niște meandre ale sufletului cărora numai muzica le poate deschide calea. Practic am avut o demonstrație vie a faptului că muzica deschide în noi canale existențiale pe care cuvintele și imaginile nu le încap.
Despre lucrarea sa, Şostakovici spunea că este o tragedie-satiră în care materialul muzical contrastează puternic cu cel din opera sa anterioară, Nasul.
,,Sunt profund convins că în operă cântăreţii trebuie să cânte. Prin urmare, toate rolurile vocale sunt cantabile, în stil de cantilenă. În unele momente de patos extrem, orchestra se extinde la dimensiuni monumentale”.
Având un important rol de narator şi comentator, orchestra, în cuvintele dirijorului James Canion, ,,ţipă, se dezlănţuie, respinge, incită, ripostează. Se schimbă după bunul plac, trecând de la imagine sonoră la comentariu ironic, de la expresivitate autentică la parodie. În afară de Katerina, doar bătrânul deportat din actul final scapă de comentariul sarcastic al compozitorului. [ … ] Violenţa ei furioasă aminteşte de Stravinski şi Bartok în perioada lor iconoclastă timpurie. Este o orchestră menită să copleşească, să acapareze scena, până la a o supune. Dar poate evoca de asemenea patos, singurătate, tânjire şi disperare”.
Premiera operei a avut loc la Leningrad (Sankt Petersburg) în 1934, cu un succes răsunător. Însă în 1936, după ce Stalin şi suita sa au mers să vadă spectacolul la Bolşoi Teatr, plecând ostentativ înainte de final, a urmat o lovitură grea pentru compozitor.
Ce l-a frapat atunci atât de tare pe Stalin? Probabil drama siberiană de pe scenă care făcea ecou dramelor siberiene care se desfășurau chiar atunci în real. Posibil și altceva, posibil ecouri din drame personale, cam așa cum se întâmplă în piesa Hamlet. Sau este posibil ca din sunetul însuși să i se fi transmis ideea că acolo este vorba despre critică din perspectiva unei libertăți care nu are cum să fie pe placul Puterii. În momentul acesta nu avem date pentru a descifra misterul.
Cert este că ulterior în ziarul Pravda a apărut articolul „Harababură în loc de muzică”, care denunţa opera Lady Macbeth din Mțensk drept o lucrare decadentă, vulgară şi anti-sovietică. Acest atac a declanşat o perioadă de cenzură severă asupra creaţiei lui Şostakovici, care vedea, la fel ca alţi artişti sovietici, cum pericolul planează nu doar asupra carierei, cât şi asupra libertăţii sale.
Opera a fost interzisă în Uniunea Sovietică şi a revenit pe scene abia în 1962, într-o versiune revizuită de compozitor cu titlul Katerina lsmailova. În vest, partitura originală a devenit cunoscută în 1979 graţie înregistrării realizate de Mstislav Rostropovich şi Orchestra Filarmonică din Londra, iar în Rusia, abia după 1989.
În cadrul Festivalului Internaţional George Enescu 2025, opera Lady Macbeth din Mţensk este prezentată în premieră în ţara noastră.
Pentru mine a fost dovada palpabilă, audibilă, măsurabilă a faptului că muzica însăși, sunetele, fie că sunt instrumente sau voci umane, alcătuiesc o narațiune, o dramă, un discurs atât de nuanțat încât pot exprima cele 1001 de variante din care se naște subversiunea. Astfel construite, sunetele își spun singure povestea, iar oamenii sunt atrași în povestea sonoră – fericiți cei care se lasă purtați nestingherit de ea!
Această uriașă bogăție ideatică ne-a purtat și ne-a entuziasmat în Sala Palatului în seara de duminică 14 septembrie 2025 – iar bogăția ideilor este parte din magia George Enescu Festival.
Ca să vă faceti o idee, va las cateva din fotografiile cat se poate de expresive ale lui Alex Damian!
Citiți aici cronica unei alte opere de neuitat din ceea ce am numit ˝ciclul feminist˝de la actuala ediție a Festivalului George Enescu: https://palindrom.eu/festivalenescueditia27-5-salome-si-caile-dorintei/
Citiți aici mai multe despre Festivalul George Enescu: https://festivalenescu.ro/ro/
