Articol de Dana Verescu
O zi de 6 septembrie înflăcărată, la propriu și la figurat, în cadrul Festivalului George Enescu. În program, orchestra de cameră din Basel urma să interpreteze Enescu, Lalo și Beethoven, iar eu am pornit spre răcoarea celei mai frumoase săli de concert din București cu așteptări clasice: rigoare elvețiană și romantism, un pic francez, mai mult german. Dar pasiunea care a umplut Ateneul m-a luat complet pe nepregătite.
Seara a început în forță, cu Simfonia pentru 12 instrumente a lui Enescu. Este ultima lucrare compusă de el. Primele idei au fost pus ele hârtie în jurul anului 1900, iar lucrarea era gândită ca un septet pentru instrumente de suflat și pian. Partitura a fost scrisă însă în întregime în 1954, fiind terminată cu două luni înainte ca Enescu să sufere atacul cerebral care-i va face imposibilă munca. Simfonia de cameră, op. 33 a fost dedicată dirijorului Fernand Oubradous și Asociației concertelor de cameră din Paris (asociație ce îl avea ca vice-președinte chiar pe Enescu) și a fost interpretată în primă audiție, în ziua de 23 ianuarie 1955, de către cei cărora le fusese dedicată.
Enescu nu a putut participa la premieră, dar la rugămintea sa, Radiodifuziunea franceză realizează o înregistrare pe care compozitorul o ascultă înconjurat de prieteni și muzicieni. Enescu este răscolit de cele aproape 20 de minute de muzică bogată și expresivă, de propria meditație, de compoziția proprie care îmbină contrapunctul german, melodia românească și spiritul avangardist francez.
Simfonia a fost interpretată în România la un an de la moartea compozitorului, tot la Ateneu, sub bagheta lui Constantin Silvestri. La final, răspunsul publicului a fost ezitant, așa că dirijorul a spus: “Această lucrare este capodopera lui Enescu. Este mai greu de înțeles, pentru că scriitura este mai avansată. Așa că o vom interpreta încă o dată în întregime.” Mi-ar fi plăcut să fie la fel și acum. Însă am fost încântați cu Concertul în re minor pentru violoncel și orchestră de Lalo. În interpretarea măiastră a violoncelistei argentiniene Sol Gabetta.
O lucrare cu melos spaniol, jucată de o solistă cu căreia îi curge foc prin vene. Un compozitor francez, cu ascendență spaniolă. Ritmuri spaniole, interpretate de o argentiniană cu origini franceze. Pasiune profundă, corzi mângâiate cu dor, acorduri uneori parcă de tango. Sala a vibrat în ritmurile înflăcărate, iar mie, mie, care plâng atât de greu, mi-au dat lacrimile.
Sol, Soarele, solista, de o căldură cum rareori văd exprimată, a strunit corzile violoncelului cu o bunătate pe alocuri dureroasă. Nu știu exact ce și cum s-a întâmplat. Cum poate cineva să exprime atât de mult, să ne cufunde într-un ocean de bine, să ne înmoaie, să ne atingă. M-a transformat într-un violoncel, asta simțeam, și cânta la corzile mele cu gentilețe, rafinament, pasiune. Habar n-aveam că pot fi și eu o asemenea cutie de rezonanță. Vă mulțumesc și mă înclin, Sol Gabetta, sunteți măiastră!
Pauza a fost binevenită. Iar la întoarcerea în sală, am fost martora unei scene care, dacă nu ar fi fost ușor suprarealistă, ar fi putut fi descrisă ca pasională. O doamnă în etate, care a mărturisit curând că se apropie de 80 de ani, se certa cu domnul din față pentru că este… prea înalt. Iar ea nu vede muzicienii. Domnul a încheiat discuția spunând că nu are ce să facă, iar doamna a trântit un neaoș “du-te în… mă-tii!”. Am auzit bine.
Apoi s-a mutat în spatele meu, explicându-ne nouă, celor din jur (rumoarea se domolise pentru că muzicienii intrau din nou pe scenă), că suntem sclavi că suportăm un astfel de guvern. “Nu înțeleg cum puteți trăi așa, cum suportați, sunteți sclavi. O nație de securiști. Eu trăiesc de 41 de ani în Basel și am venit special pentru orchestra asta.” Doamnă, i-a replicat cameramanul, s-a înregistrat înjurătura dvs. “Niște sclavi, asta sunteți.” Doamnă, a rugat-o vecina de scaun, liniștiți-vă, vă faceți singură rău. “Nici nu mai vreau să vin în țara asta, nu știu de ce vin.” Păi nu mai veniți, doamnă, i-a mai șoptit vecina de alături, apoi s-au stins luminile și a început a șaptea de Beethoven.
Când Beethoven compunea Simfonia nr. 7, Napoleon planifica campania împotriva Rusiei, iar lucrarea părea să fie încă o confruntare muzicală a compozitorului cu Napoleon, în contextul războaielor europene de eliberare de sub dominația acestuia. Simfonia este dedicată contelui Moritz von Fries, iar Beethoven a dirijat el însuși lucrarea la premiera din 1813 de la Viena, la un concert de caritate pentru soldații răniți în lupta de la Hanau. În deschidere, compozitorul s-a adresat astfel publicului: “Suntem mânați doar de patriotism pur și de sacrificiul puterilor noastre pe care îl facem cu bucurie celor care au sacrificat atât de multe pentru noi.”
A fost bucurie pură, dans, sentiment, a fost ritm și chipuri luminate de zâmbet în orchestră, a fost un dirijor fabulos, care a dirijat fără partitură. Pierre Bleuse, francez, pasional, precis, spontan, încântat să se afle în fața noastră. Și în fața Orchestrei de cameră din Basel, una dintre cele mai bune orchestre de acest fel din lume. Iar la bis? Ei bine, ne-a spus Bleuse, ce se mai poate cânta după Beethoven? Sala a râs, iar Bleuse a răspuns: Chabrier.
Și a urmat o piesă dulce-amară a acestui compozitor de care nu auzisem până azi, francez, pasional și el. O bijuterie modernă și înflăcărată. Așa cum a fost toată această după-amiază de sâmbătă de la Ateneu.
Citiți aici mai multe relatări de la ediția 2025 a Festivalului Enescu: https://palindrom.eu/festival-enescu-2025-3-clasic-e-fantastic/
Detalii despre programul complet al Festivalului Enescu: https://festivalenescu.ro/ro/festivalul-george-enescu/concerte
