Femeile nu au inventat sustenabilitatea, ele o trăiesc de când lumea, prin natura lor și în gospodăria lor. Știu că natura trebuie respectată și că trebuie să te gândești mereu la resursele pentru ziua de mâine sau pentru când cresc copiii.
Bărbații au inventat concurența și consumul. Iar cât timp între acestea a existat un echilibru, lumea a mers mai departe cu curiozitate.
Dar când au început să se întreacă în consum, balanța a început să se încline. Toată lumea a început să observe că resursele se pot termina și ar trebui să ne gândim serios cu ce le înlocuim.
Ca atare, bărbații au inventat noțiunea de sustenabilitate, dar pentru a-i da chip și faptă femeile aleg mereu calea cea mai firească.
Femeile își cunosc mai bine corpul și înțeleg organic ce înseamnă cooperare socială, încredere, dependență, interdependență. Creează și inventează de când lumea, pentru ele, pentru familie, pentru clan, pentru gospodărie – cu mult înainte ca aceste activități să capete denumirea de ˝artă˝. Li se pare natural să facă recurs la frumusețe, iar pentru asta nu e nevoie să folosească cele mai pretențioase ingrediente, ci știu să facă gesturi de frumusețe din cele mai simple gesturi și obiecte.
Femeile preferă să nu arunce, ci să trateze lucrurile care nu mai sunt funcționale drept o sursă de înnoire, folosindu-și sensibilitatea și ingeniozitatea.
Și asta pretutindeni, indiferent de cultură, religii, tradiții.
Femeile se gândesc în mod natural la ce resurse vor exista pentru copii – mâine sau în viitor.
Toate acestea se pot rezuma sub numele de sustenabilitate, respectiv practici sustenabile.
S-ar zice că femeile sunt experți în sustenabilitate, dar statisticile arată că mai peste tot responsabilii cu proiectele de sustenabilitate sunt destul de rar femei.
Asta pentru că, pe lângă concurență și consum, bărbații au instalat și înrădăcinat bine și un sistem de dominanță care le asigură automat un minim de succes în competiție – de exemplu dominanța asupra femeilor. La fel de puțin sustenabilă ca și industriile extractive.
Ce-i de făcut? În primul rând solidaritate. Atunci când femeile se unesc sub umbrela artei și creativității, ai dovada că deja schimbarea a început.
Este ceea ce am văzut vineri 23 octombrie, la Muzeul Literaturii Române, la vernisajul expoziției Women Shaping Sustainability, curatoriate de Adriana Florea Băloiu, în cadrul CSWeek – Säptămâna Sustenabilitäții Creative, ediția a V-a, coordonate de Anca Boeriu și Andreea Sandu.
Este o expoziție internațională care propune o perspectivă asupra relaţiei dintre artă, ecologie și transformare socială, reunind artiste internaționale si artiste din România ale caror practici explorează sustenabilitatea, regenerarea, relaţia dintre om si natură, responsabilitatea fațä de comunitate.
Aflăm din textul curatorial că proiectul porneste de la rolul istoric al femeilor in conservarea resurselor, transmiterea cunoştinţelor, organizarea comunitara, dezvoltarea unor practici de îngrijire și reutilizare, propunind o reinterpretare contemporană a acestor contribuții prin limbajul artei vizuale.
Istoria artei ecologice este strâns legată de apariţia Land Art, Environmental Art şi a mișcărilor feministe din anii 1960-1970, care au contestat atât separarea artei de viața cotidiană, cất şi raportarea exclusiv extractivă la natură.
Ín 1969, Mierle Laderman Ukeles formula Manifesto for Maintenance Art, transformând gesturile de îngrijire, întreținere și reparare în practici artistice. İn 1982, Agnes Denes realiza Wheatfield – A Confrontation, cultivând un lan de grâu în Manhattan, o intervenție emblematică despre valoarea terenului, consum, dezechilibre economice. Aceste direcții, dezvoltate ulterior prin ecofeminism, artă participativă, bio-art și practici artistice regeneratoare, au demonstrat cà arta poate depăși reprezentarea naturii pentru a deveni un instrument de cercetare, conștientizare și acțiune colectivă.
Relevanţa contemporană a acestei perspective este susținută de datele internaționale. Potrivit UN Women (2024), femeile reprezentau doar 15% dintre ministrii mediului la nivel global, iar în perioada 2012-2022 participarea lor în delegațiile naționale la negocierile climatice
ONU a crescut de la 30% la 35%, fără a atinge reprezentarea egală Totodată, un raport UN Women și UNDESA din 2024 estimează că într-un scenariu climatic sever, schimbările climatice ar putea împinge până la 158 de milioane de femei și fete suplimentar în sărăcie extremă până în 2050. Aceste cifre evidențiază atât vulnerabilitățile structurale, cất și necesitatea unei reprezentări mai consistente a femeilor în definirea soluțiilor pentru viitor.
Pästrând binecunoscutul motto ˝Lasă-ți amprenta asupra viitorului˝ expoziția reunește 10 artiste din 8 ţări: România, Polonia, Turcia, India, Tunisia, Belgia, Egipt şi Germania.
Expoziția propune instalații interactive, arta video, grafică, obiecte artistice, practici textile și tehnici mixte create de artistele: Adriana Florea Băloiu, Alicja Pruchniewicz, Anca Boeriu, Loya Kader Öztürkmen, Mithu O, Najet Dhahbi, Raluca Ilaria Demetrescu, Virginie Faivre d’Arcier, Weaam El-Masry și Yasemin Yilmaz.
Lucrările dezvoltate prin utilizarea materialelor recuperate, a proceselor naturale, a tehnologiilor emergente și a cercetării interdisciplinare propun noi moduri de a înțelege relația dintre resurse corp, memorie, comunitate şi mediu.
Este prima ediţie dedicată activităţii esențiale a femeilor din zona creativă și nu numai, în ecologie, sustenabilitate multi-perspective acțiuni interdisciplinare, dar și un manifest în ceea ce privește discrepanţa dintre rolul esențial al femeilor și reprezentarea acestora structuri administrative sau decizionale la nivel internaţional.
Expoziția actuală este o selecție minunată, care m-a fermecat prin forța artistică a fiecărui gest. Dacă de multe ori sustenabilitatea apare vizibil ca o temă propusă, frumusețea acestei expoziții vine din faptul că sustenabilitatea se deduce din gesturi genuin sau natural artistice, care converg ideatic spre aceeași zonă.
Așadar, urcând scările spre mansarda Muzeului Literaturii, în lateral dai, în mod firesc, de o cameră cu cuvinte. Sunt cuvinte de citit, dar de fapt sunt cuvinte de udat. Cuvintele denumesc răspunsuri primite de artista Yasemin Yilmaz în cercetarea pe care a desfășurat-o în trei locuri, dar cu aceeași întrebare: CE CREZI CĂ ESTE PE CALE SĂ DISPARĂ DIN ACEASTĂ LUME? (cu subtextul ˝și ți-ar plăcea să dăinuiască˝).
Cuvintele sunt tipărite pe hârtie germinativă care stă pe un substrat de pământ iar vizitatorii sunt invitați să devină participanți și să ude cu apă acele cuvinte-semințe care denumesc lucrurile pe care ei înșiși și le-ar dori să dăinuiască.
Pe scurt: alege să cultivi tu ceea ce dorești să rămână în lume sau ți se pare că e bine să rămână în lume.
Instalația se numește Semănatul lui Puduhepa / Puduhepa’s Sowing.
Cine este Puduhepa? Iată ce povestește însăși artista Yasemin Yilmaz: Puduhepa este regina hitiților, care, alături de soțul său, regele Hattusili al IlI-lea, a jucat un rol important în încheierea tratatului de pace cu faraonul egiptean Ramses al Il-lea, în jurul anului 1259 f.Hr. – unul dintre cele mai vechi tratate de pace cunoscute din istorie. Sigiliul său de pe tratat reprezintă o mărturie remarcabilă a rolului său de regină și diplomat. Astăzi, tăbliţa de lut cu textul cuneiform este păstrată la sediul Organizației Națiunilor Unite din New York, în timp ce o versiune în hieroglife egiptene poate fi găsită la templul din Karnak.
Ce a semănat Puduhepa? A semănat pace atunci când era cea mai mare nevoie de ea. Artista Yasemin Yilmaz ne invită să semănăm și noi acele semințe de care este cea mai mare nevoie acum pe planetă.
Care sunt semințele? Yasemin Yilmaz a adresat aceeași întrebare: CE CREZI CĂ ESTE PE CALE SĂ DISPARĂ DIN ACEASTĂ LUME? unui număr de 180 de persoane – câte 60 in Germania, Statele Unite și Turcia – întrebându-le ce se tem că ar putea dispărea din lumea noastră. Instalaţia prezintă cele mai frecvent menţionate cuvinte, imprimate pe hârtie cu semințe, invitând vizitatorii să reflecteze asupra lucrurilor care contează pentru ei și care merită păstrate.
˝Apropiaţi-vă. Pulverizaţi apă pe fragmentele care rezonează cu voi și lăsaţi cuvintele să înflorească. Fiecare pícătură devine un simbol al capacității noastre de a îngriji și proteja ceea ce preţuim. Chiar și cea mai mică acțiune poate face diferența – așa cum fiecare picătură de apă contează, fiecare gest are potenţialul de a crea ceva frumos și de a contribui la o societate mai pașnică.˝
Am udat ˝freedom of speech˝ și am luat cu mine să plantez acasă ˝print media˝. Uimită de varietatea răspunsurilor (între lucrurile de salvat se afla și natura și mașinile cu benzină, și senzualitatea și rețetele bunicii, și creativitatea umană fără AI și politețea și cordialitatea și paiele de plastic), am întrebat-o pe artistă cum a ajuns la ele. Așa am aflat că în Turcia cele mai frecvente răspunsuri se refereau la relațiile între oameni, comunicare, comunitate, în Statele Unite la obiecte materiale surprinzătoare, unele provenind din perioada boomului industrial (mașini cu combustie, paie de plastic), în Germania se refereau la valori ale lumii muncii și abilităților tehnice.
Cel mai dureros răspuns a venit de la un băiețel din Germania, care a spus că dispar prietenii – pentru că toți copiii stau cu ochii în ecran și nu mai vorbesc unii cu alții. Ceea ce ni se pare că lipsește reflectă valorile noastre, dar semnul cel mai bun este că încă le avem și ne dăm seama că ceva lipsește sau este periclitat.
Despre ceea ce dăinuie în transformare vorbește și poeticul palimpsest al artistei Virginie Faivre d’Arcier din Belgium. Four Seasons este poezie sub formă de gravură și fac vizibilă coexistența stărilor de agregare a naturii și sufletului. Între ele doar memoria face ordine.
Dar memoria însăși are anotimpurile și transformările proprii. Când am văzut instalația Adrianei Florea Băloiu Noch-Nicht / Not Yet, i-am spus autoarei că reflectă exact conceptul de amintire-ecran. Adică acele amintiri pe care le considerăm parte a istoriei noastre, dar ele nu reflectă neapărat un eveniment unitar, ci sunt compuse din mai multe amintiri plus un comentariu la ele pe care conștiința l-a făcut ulterior.
Ce vedem? Uși transparente și moi (dintr-o perdea de duș reciclată) în spatele cărora se află diapozitive cu imagini din trecut. Avem senzația că putem avea acces la istorie, numai să proiectăm diapozitivele. Însă dacă privim atent vedem că ele sunt dispuse ca și cum ar configura un cod pe care desigur nu îl cunoaștem. Este istoria așa cum ne este îngăduit de clipa de față să ne-o reprezentăm. Niciodată nu discutăm despre istoria însăși. Acesta este paradoxul memoriei.
Acesta a fost punctul meu de vedere, ca privitoare. Autoarea a pornit însă de la un alt concept, conceptul filozofic Noch Nicht (încă nu) a Ernst Bloch.
Instalația propune o perspectivă asupra trecutului ce deschide un spaţiu al posibilităților rămase neîmplinite. Diapozitivele fotografice, martore ale unor fragmente de memorie, sunt integrate în suprafața sticlei recuperate, al cărei pattern introduce o structura vizuală asemănătoare unui cod. Această suprapunere modificå perceptia imaginior, fragmentând și reorganizand lectura lor într-un proces continuu de reinterpretare. Transparenta materialului devine un mecanism de mediere între ceea ce poate fi recunoscut si ceea ce rămâne inaccesibil privirii.
Instalatia pune în discuție caracterul instabil al memoriei si imposibilitatea unei recuperări obiective a trecutului, In perspectiva filosofiei lui Bloch, ceea ce nu s-a realizat există ca potențialitate, dincolo de urmele experienței consumate, Viitorul nu apare, aşadar, ca o ruptura de trecut, ci ca un orizont deschis de posibilitate care nu s-a actualizat.
Citiți mai multe despre autoare aici: https://www.adrianafloreabaloiu.com/
Memorii, măști, roluri și identități care se acoperă unele pe altele scriind o istorie a raportului ființei noastre cu prescripția socială, forța, regula străbat de altfel întreaga expoziție, alcătuind dialoguri fără cuvinte și discursuri fără vehemență, dar mai convingătoare decât orice demonstrație.
Citim în devenirea lor nu numai destine ale feminității, ci și destine ale raportului nostru cu firescul – iar acesta este cel mai expus acum.
Masca – haină – hlamidă albă închipuită de Alicja Pruchniewicz din Polonia este atârnată ca o piele pusă la uscat, ca un mod de a spune că fiecare mască pe care o purtăm ne angajează inevitabil și carnea, într-un proces pe care mereu trebuie să îl punem la îndoială.
Masca ocupă un loc complex in istoria artei și a culturii, fiind un mijloc de transformare, disimulare şi auloreprezentare. Aici, ea este pusă în relaţie cu douå lorme contemporane familiare: emoticonul şi masca cosmetică pentru față. Decupate din bumbac și märite, cele trei forme păstrează contururile acestor obiecte concepute pentru a acoperi faţa, dobândind si o alta functie.
Emoticonul oferă o reprezentare abreviata a emoţiei. Masca cosmetică promite o suprafațä ce poate fi modificată, reinnoita. Ambele aparţin unei culturi tot mai preocupate de aspectul feței si de modurile in care aceasta este prezentată
Amplificate și transpuse in material textil, aceste forme trec de la obiecte de uz cotidian la prezente mai ambigue. Materialitatea Ior contrastează cu circulația rapidā a imaginilor digitale și cu caracterul de unică folosințā al obiectelor pe care le evocă.
Lucrarea examineazā, de asemenea, condiţile materiale ale culturii vizuale contemporane. Durata scurtă de viață a oblectelor cotidiene este pusă In relaţie cu resursele necesare producerii și susținerii practicii artistice.
Am mai scris despre această artistă aici: https://palindrom.eu/unde-e-iarba-mai-verde-un-act-artistic/
Cu aceste măști intră în dialog sitele din care Loya Kader Öztūrkmen face adevărate ecrane de proiecție a unui raport cu lumea naturală prin care trăim, care ne hrănește, dar care rareori este conștientizat. De o tulburătoare și enigmatică frumusețe, această uluitoare tehnică a artistei din Turcia descrie raportul între cotidianul cel mai frust și cea mai adâncă înțelepciune și magie. Spirite, zeițe, chipuri anonime, multiplicate la infinit, depersonalizate dar eterne, femeile de după văl sunt cele care aduc hrana, leagănă pruncul sau sita, cern visele de coșmaruri, cern ideile de frici.
Aceste lucrări sunt unice pentru că te învață un alt mod de a vedea.
Am mai scris despre ele aici (într-un context curatoriat tot de Adriana Florea Băloiu): https://palindrom.eu/story-balm-candy-arta-si-ritual-melanjul/
Urmează o serie de lucrări care explorează corpul și faptele sale: două proiecții în jurul a două gesturi feminine fundamentale: alchimia unei femei care gătește și practic dă naștere unei lumi consumabile și seducătoarea alchimie a unei femei care se piaptănă, sugerând un soi de fertilitate fără sfârșit și sigură de sine.
Silueta feminină suspendată creată de Weaam El-Masry din Egipt mi-a cerut să o filmez atent, pentru că este o țesătură eterogenă și plină de sensuri care răzbat din jocul cusăturilor și materialelor, descriind plastic conflictul între conturul și delimitarea impuse femeii și infinitul în spațiu și timp al puterii sale psihice de cuprindere.
Această lucrare explorează intersecţia dintre vulnerabilitatea umană, memorie și regenerarea materială prin deconstrucția și reasamblarea textilelor abandonate.
Cunoscută pentru explorarea tensiunilor psihologice și a realităţilor viscerale ale formei umane, artista transformă aici corpul într-un peisaj emoțional și, totodată, într-o declaraţie ecologică,
Lucrarea confruntă cultura obiectelor de unică folosință. Fiecare fragment de material poartă o poveste moștenită – ecouri ale spaţiilor private, istorii decorative și urme ale consumului tactil. Asamblată prin cusături brute, deliberate, și îmbinări vizibile, figura fragmentată se strânge într-o postură introspectivă, protectoare. Expunerea intenţionată a firelor destrămate, a cusăturilor grosiere și a suturilor structurale refuză perfecţiunea cosmetică, reflectând felu! în care identitatea și trauma sunt procesate: prin reunirea fragmentelor, cu fracturile lor vizibile.
Prin această practică textilă sustenabilă, reînnoirea este înţeleasă ca un act de reparare. Emoțiile neglijate si corpurile tensionate păstrează o frumusețe rezilienta si o vitalitate durabilă.
Am lăsat special la sfârșit locul unde mi-a plăcut să mă așez și să mă ascund: hiding places never to be found, cu lucrările și mai ales filmul lucrărilor Ancăi Boeriu. Siluetele feminine fragile și gracile din porțelan alb, corpuri feminine vulnerabile și vulnerabilizate care mărturisesc despre un stadiu de dincolo de traumă: acela în care cel mai sigur loc este și cel mai vizibil, anodin.
Așa cum celebra scrisoare furată a lui Egdar Allan Poe stătea ascunsă în ramă, la lumina zilei, aceste trupuri devin invizibile în cetate. În maxima lor vulnerabilitate, într-o sensibilitate care trece de limitele cotidianului și le forțează pe cele ale poeziei, ele își regăsesc siguranța naturală și paradoxala frumusețe găsindu-și afinitatea profundă cu natura în absolut orice formă a sa.
Am mai scris despre aceste creații aici: https://palindrom.eu/ea-nu-este-doar-un-numar/
Ce este sustenabilitatea știm din descrierea conceptului. Dar ce înseamnă sustenabilitate ne ajută să înțelegem actele artistice. În seara de 23 octombrie am văzut-o ca recuperare a unui sentiment fluid de a fi în natură, cultivat în mod natural de artistele femei.
Despre CS Week
Creative Sustainability Week – Säptămâna Sustenabilității Creative – este o platformă interdisciplinară dedicată relației dintre artă și sustenabilitate.
Inițata in 2022, platforma a dezvoltat proiecte culturale, expoziții și intervenții artistice în mai multe orașe din România, reunind artiști, instituții, organızații si parteneri din industriile creative. Prin abordarea participativă colaborările interdisciplinare. CSWeek reprezintă un exemplu de bune practici în promovarea sustenabilității prin artă și cultură.
Organizator: Asociaţia Culturală Neo Art România
Parteneri principali: Neo Art Center, Muzeul Naţional al Literaturii Române, GoArt Projects
Parteneri: Zarea, Agenția de CArte, Radio România Cultural, BIZ, Propagarta
Citiți mai multe aici: https://www.csweek.ro/
