Încep cu o veste bună: expoziția Auto – Portret. Nicolae Comănescu (Curator: Charles Moore, Asistent curator: Elena Est) de la Casa Maria Lahovary se prelungește dincolo de 25 mai! Evenimentul este organizat de Muzeul de Artă Recentă în parteneriuat cu H’art Gallery și /SAC Gallery)
Am aflat chiar spre sfârșitul săptămânii trecute când, într-o aiuritoare alternanță de ploaie și soare, am pășit din nou în curtea castelului care se zărea printr-un perdea fină de picături.
Denumirea oficială a edificiului este Casa Maria Lahovary, dar ulterior am aflat că Dan Popescu îi spusese pe alt nume: castel.
Dar cât de bine cunoșteam edificiul! Pentru mine era chiar un soi de casa al memoriei – aici fusese străvechea școală germană, loc plin de amintiri din copilărie. Cu dublă curiozitate am intrat, însă orientându-ma mai degrabă spre ceea ce nu știam, respectiv expoziția auto-portret a artistului Nicolae Comănescu.
Am străbătut holul, am intrat în sălile somptuoase cu pereții tapetați acum cu portrete. Aș zice mai degrabă capitonați, pentru că portretele viu colorate avea o consistență textilă, o moliciune ca de carne care te invită să le atingi. De departe, culorile vii și structura uniformă a expunerii aduceau cu serialități de tipul Andy Warhol. Însă structura și textura spuneau cu totul altceva. Un mediu foarte primitor și tactil, unde te poți așeza. Și merită să te așezi și îți recomand să te așezi. Eu m-am pomenit așezată și simțindu-mă suficient de confortabil încât să chem memoria.
O caracteristică unică a expoziției e aceea că poți sta oricât într-o cameră deoarece printr-o amplificare misterioasă (sau prin efectul de ecou neauzit) picturile încep să devină din ce în ce mai intense și îți vorbesc cu accente pe care ai senzația că atunci le descoperi – și memoria are prospețimea ei (dar despre asta merită scris un alt roman-fluviu!)
Eram deja departe în adâncul propriu când mi-am dat seama că pereții capitonați îmi permiseseră să mă instalez suficient de comod în mine însămi astfel încât să-mi pot porni teatrul memoriei, care se desfășura molcom. Scufundarea asta îmi permitea să observ mai bine fiecare pătrat, care avea o expresivitate unică. Așa cum au oamenii. Atunci am exultat: sunt portrete!
Da, întinzându-se în turbioane în camerele succesive ale parterului impresionantei case Maria Lahovary, auto-portretul pictorului este format de sisteme de portrete, adică din reflexiile celorlalți în sine.
Gruparea în sisteme și cadrele de lemn mi-au amintit de descrierea teatrului memoriei al lui Giulio Camillo – pe care l-am căutat, dar nu l-am văzut niciodată. Nici nu era de altfel esențial, pentru că e numai suportul fizic pentru o construcție mentală. Nici anticii și nici renascentiștii însă nu-și puneau problema identității compozite, ci doar a memoriei compozite. Identitatea alienată și compozită sunt metehne ale secolului nostru iar teatrul memoriei lui Nicolae Comănescu este un sistem de oglinzi ale eului.
Despre artele memoriei am mai scris – tot intr-un context artistic – aici: https://palindrom.eu/palatul-memoriei-la-art-safari-editia-xi/
De altfel tehnica lui portretistică se numește ecografie – adică un demers dublu:
1 demers al unei identități ecologice – aș spune ˝colective˝ dacă nu aș simți că din ea face parte la fel de bine și non-umanul.
În plus, este ecologică deoarece materialele folosite sunt reciclate, sunt lucruri care urmau să fie aruncate. Specialiștii numesc acest demers upcycling – niște specialiști mai vechi îl numeau sublimare și unii și mai vechi îl numeau reconstituire.
2 construirea de identități prin ecou, reverberație. Pictând portretele vizitatorilor săi, artistul pictează undele psihice pe care aceștia le-au stârnit în el. Unele cât se poate de senzoriale pentru că artistul are această capacitate de a transforma orice input într-un senzorial – după cum el însuși mărturisește:
˝Am chestia asta: de multe ori când văd ceva, îi simt mirosul. Dacă văd un cartier anume din New York unde am stat și am mâncat, îi simt mirosul, că și cum aș fi acolo. Dacă merg pe autostradă, cu geamurile închise, și văd undeva un zarzăr înflorit, îi simt mirosul imediat.
De multe ori, în funcție de anumite discuții și anumite lucruri, pot simți, pot face asociații de culori. Asta are și nu are legătură doar cu omul cu care vorbesc, ci și cu mine.˝
Așadar lucrările realizate ca ecografii sunt un soi de fragmente de autoportret. Elena Est îmi povestește cum majoritatea vizitatorilor s-au fotografiat ținând mai mult sau mai puțin solemn portretul la oarecare distanță de ei înșiși și cum majoritatea și-au dorit să apară și artistul în poze. Cele mai multe fotografii înfățișează pictura la distanță egală de model și de artist.
Exact ca ecoul, lucrarea de artă nu este o reflectare exactă și directă a identității celui pictat, ci reverberată prin lucrul artistului. Lemnul este baza, suportul: el vibrează în acord cu ecoul pictorului apoi materialul textil captează vibrația și vopseaua definește forma. Dintr-o dată, ecografia se înfățișează ca o știință și o tehnologie exactă.
A cărei probă de existență și dovadă de desăvârșire este însă efectul asupra vizitatorului din casa memoriei, casa-autoportret – adică vizitatorul inocent care nu este nici pictor și nici pictat. Al cărui portret nu este nicăieri de văzut. Ei bine, asupra lui cade rezultanta acestor forțe și îl determină la ecouri, reverberații și ecografii interioare.
La el procesul fizico-psihic se inversează: simțurile sale sunt pe rând luate captive de culoare și seduse de moliciunile textilelor. Este ceva extrem de încurajator și de personal în gestul de a înlocui nobila pânză albă frumos întinsă pe șasiul ei crud cu rufele șifonate și purtate, strângând în cutele lor efluviile unor momente pe care le emană către noi, crucificate pe lemnul unor dulapuri străvechi și pline de secrete de familie de nepătruns.
Trecuturi obscure se proiectează fără grijă, sperând că sunt absorbite în taina de căptușeala pereților, fără să atingă prea mult din memoria actuală, din identitatea urbană a vizitatorului. Totuși câteodată se izbesc de lemnul din spate și reverberează adânc, la limita durerii, și te trezesc, vizitatorule. Îți lasă un semn de carte și o tăietură în autoportret. Pentru că nu e un periplu artistic care se uită ușor.
Casa autoportret a artistului devine pentru fiecare dintre noi un loc unde suntem invitați să ne elaborăm arta propriei memorii. Autoportretul este în măsură comparabilă autoportret al artistului, al muzelor – și muzilor (sic) – săi, dar și al tău, vizitatorule.
Pe pereții capitonați se văd din loc în loc pânze care-și așteaptă portretul.
˝Autoportretul propune o înțelegere diferită a identității, ldentitatea nu este singulară sau statică, ci este formată prin relație și timp. Aici, Eu-I se extinde, mai degrabă decât se rezolvă.˝ scrie Charles Moore în textul curatorial.
Nicolae Comănescu însuși spune într-un interviu: ˝Păstrez în continuare și autoportret și portret și ecografie. Ecografia unui moment în timp; un moment în timp și o relație între oameni într-un anumit moment. Seamănă cu mine, cu omul respectiv, cu momentul în care am interacționat. Fiecare lucrare reprezintă o fotografie a unui timp.˝
Expoziția marchează 25 de ani de la sfârșirea grupării Rostopasca (1997 – 2001), fondată de Comănescu împreună cu artiștii Angela Bontaș, Dumitru Gorzo și Alina Pențac.
Despre seria „ecografiilor” textile Nicolae Comănescu povestește: ˝Este un amestec între mai multe proiecte: performance-ul de început al grupului Rostopasca (Non Stop Painting, n.r.), stilul cu mai multe straturi – haine, lemne – a venit odată cu „Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor”, după care instalația din atelierul din Amzei a amestecat totul. De la ea am hotărât că e clar o formă de artă. Și în continuare schimb instalația din Amzei, e în permanentă transformare.˝
Aflați mai mult despre expoziție aici: https://mare.ro/exhibition/auto-portret-nicolae-comanescu/
