Psihanalistul Donald Winnicott s-a format la școala britanică a relațiilor de obiect – ca atare preocuparea sa de bază a fost legată de felul în care aparatul psihic evoluează de la starea de fuziune și dependență cu obiectul total matern la autonomie relativă și libertate fantasmată.
Lucrarea sa fundamentală se numește Playing and Reality (1971) – tradusă câteodată Joc și realitate (de fapt este Joacă și realitate, deoarece nu se referă la entitatea numită joc – cu reguli – ci la procesul de joacă). Aici el introduce ideea de obiect tranzițional, spațiu tranzițional, fenomene tranziționale. Este cartea testament a marelui psihanalist, scrisă chiar în anul morții sale.
Fenomenele tranziționale se referă la starea intermediară între fuziunea totală a bebelușului cu mama și recunoașterea mamei ca fiind separată de sine. Obiectul tranzițional (adesea un ursuleț de pluș, o pătură sau o jucărie de pluș) facilitează acest proces de dezvoltare, servind ca un substitut simbolic pentru legătura mamă-copil.
Obiectul tranzițional reprezintă călătoria sugarului de la o stare de contopire cu mama la o stare de a fi în relație cu mama ca ceva exterior și separat. Winnicott a subliniat că obiectul tranzițional nu este substitutul mamei, ci reprezintă tranziția sugarului de la o stare de contopire cu mama la o stare de a fi în relație cu mama ca ceva exterior și separat.
S-ar putea ca fiecare dintre noi să-și amintească de relația sa cu un astfel de obiect – obiectul tranzițional:
- Copilul își asumă drepturi asupra obiectului, care sunt respectate de adulți
- Obiectul este mângâiat cu afecțiune, precum și iubit cu entuziasm și mutilat.
- Acest obiect nu trebuie să se schimbe niciodată, decât dacă este schimbat de copil.
- Obiectul trebui să fie suficient de solid ca să supraviețuiască iubirii instinctive, urii și agresivității
- Nu orice obiect fizic poate fi obiect tranzițional. Pot candida la acest statut toate obiectele care îi pot da copilul senzația că oferă căldură, moliciune, mângâiere, îmbrățișare, eventual să pară că mișcă sau răspund mișcărilor sale, obiecte cu o textură care opune rezistență vie sugerând vitalitate sau realitate proprie.
- Copilul îl poate considera că vine din interior, deși adultul știe că vine din exterior
- Soarta obiectului tranzițional este să fie progresiv dezinvestit (să i se retragă semnificația emoțională), devenind nu atât uitat, cât retrogradat într-un soi de purgatoriu al memoriei și obiectelor
Strâns legat de fenomenele tranziționale este conceptul lui Winnicott de „spațiu tranzițional” – acesta este spațiul psihic ce se deschide bebeluș și mamă (în sens larg – persoana care îl îngrijește). Acest spațiu nu este nici pur subiectiv (originând din fantezia bebelușului), nici pur obiectiv (parte a realității externe comune), ci participă la ambele.
Acest spațiu potențial este locul de unde își au originea experiența culturală, creativitatea, joaca și utilizarea simbolurilor.
Winnicott a teoretizat că acest spațiu potențial – care apare între bebeluș și mamă, copil și familie, individ și societate – se dezvoltă prin experiențe care construiesc încredere. El a considerat acest spațiu vital pentru individ, deoarece formează fundamentul pe care au loc viața creativă și experiența culturală.
Prin „joacă”, el se referea nu doar la modul în care copiii de toate vârstele se joacă, ci și la modul în care adulții se „joacă” prin crearea de artă sau prin practicarea sporturilor, hobby-urilor, umorului, conversațiilor semnificative etc. La orice vârstă, el considera capacitatea de a se juca drept crucială pentru dezvoltarea autenticității individualității, deoarece atunci când oamenii se joacă ei se simt spontani și vii și profund interesați de ceea ce fac.
El considera că interpretarea psihanalitică era utilă atunci când pacientul o trăia ca o experiență ludică de descoperire creativă și autentică; dar era cu adevărat periculoasă atunci când pacienții erau presați să se conformeze interpretărilor autoritare ale analistului lor, ceea ce ar fi putut doar să întărească sinele fals al pacientului.
Winnicott credea că numai prin joacă oamenii au acces la sinele lor. Așadar, pentru ca psihanaliza să fie eficientă, psihanaliza trebuie pusă în scenă ca o joacă.
Multe dintre scrierile lui Winnicott stau mărturie pentru eforturile sale de a înțelege ce îi ajută pe oameni să se poată juca și, pe de altă parte, ce îi împiedică pe unii oameni să se joace.
Bebelușii pot fi jucăuși atunci când sunt îngrijiți de oameni care le răspund cu căldură și joacă, precum o mamă care zâmbește și spune „Cucu!” când își vede bebelușul ascunzându-se după propriile sale mâini.
Dar dacă mama nu răspunde niciodată jucăuș, mai devreme sau mai târziu bebelușul va înceta să mai încerce să o provoace la joacă.
Într-adevăr, Winnicott a ajuns să considere că „Joaca are loc în spațiul potențial dintre bebeluș și figura maternă… Inițierea procesului de joacă – playing – este asociată cu experiența de viață a bebelușului care a ajuns să aibă încredere în figura maternă”.
„Spațiul potențial” a fost termenul folosit de Winnicott pentru un sentiment de câmp interpersonal primitor și sigur în care cineva poate fi jucăuș spontan, în timp ce, în același timp, se poate conecta cu ceilalți (din nou, un concept care a fost extrapolat în practica analizei).
Winnicott a subliniat că nimeni nu-i cere unui copil mic să explice dacă ursulețul său iubit – de pluș – este un „ursuleț adevărat” sau o creație a propriei imaginații a copilului și a continuat să susțină că este foarte important ca adulții să înțeleagă acest proces – așa cum cei mai mulți o fac spontan – și să îi permită copilului să experimenteze relația sa cu ursulețul de pluș ca fiind într-un statut nedefinit, „tranzițional” între imaginație pură, spațiu interior, și lumea reală din afara copilului.
Pentru Winnicott, una dintre cele mai importante – dar și precare – etape ale dezvoltării survine în primii trei ani de viață, când un sugar se transformă într-un copil cu un simț al sinelui din ce în ce mai separat în raport cu o lume mai largă a altor oameni.
Procesul de joacă implicând un obiect tranzițional poate fi o punte timpurie importantă între sine și celălalt, ajutându-l pe copil să-și dezvolte capacitatea de a fi autentic în relații și creativ.
Din punctul de vedere al lui Winnicott, joaca s-a extins în cele din urmă de la experiența timpurie a copilăriei până la ceea ce el numea „abstracțiunile politicii, economiei, filosofiei și culturii… această «a treia zonă» a experienței culturale care este un derivat al procesului de joacă.
Puteți găsi aici cartea lui Winnicott: https://carturesti.ro/carte/playing-and-reality-25733900
Citiți aici despre teatru ca spațiu tranzițional:
