Musique a fleur de peau este muzica care depășește nivelul pe care il numim în mod obișnuit sensibilitate: nici copleșit nici intrigat, contempli, fără să știi exact unde e obiectul contemplației: în muzică sau în interiorul propriu?
Concertele care mă entuziasmează cel mai mult sunt cele pe care le percep ca o suflare unică, ca și cum muzicile care-l alcătuiesc spun o poveste coerentă sufletului. Când spun ˝poveste˝ nu mă refer neapărat la narațiune, pentru că mare parte din muzică nu e neapărat narativă, ci mai degrabă acordă sufletul pe o anume coardă, ca și cum te-ar pregăti să percepi o anume realitate – de obicei transcendentă – care altminteri ți-ar rămâne fie cu desăvârșire străină fie abia bănuită cu un colț de intelect.
Așa a fost concertul de vineri, 13 iunie 2025 de la Sala Radio care a stat sub semnul imponderabilului, cu muzică de Faure, Saint-Saens și Sostakovici, interpretată de Orchestra Națională Radio dirijată de Christoph Konig. Solistă a fost violonista de origine română Sarah Nemtanu.
Evenimentul a facut parte dintr-un frumos proiect inițiat la acest început de an de Orchestra Națională Radio, în cadrul căruia am avut șansa de a aplauda în 2025, pe scena Sălii Radio, câțiva mari violoniști de origine română, extrem de apreciați în străinătate în ipostaza de concert-maestru al unor celebre orchestre europene, dar și ca soliști.
Sarah Nemţanu s-a nascut în Franţa si este concertmaestru al unuia dintre cele mai importante ansambluri din Europa: Orchestre National de France. Sarah a consiliat-o pe actriţa Mélanie Laurent pentru rolul principal feminin din filmul artistic „Concertul” (regizat de Radu Mihăileanu) şi a interpretat partitura pentru banda sonoră a producţiei. La Sala Radio, violonista a interpretat Saint-Saëns: Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră.
Sarah Nemţanu este un muzician cu un parcurs artistic deosebit. A început să studieze vioara cu tatăl său, Vladimir Nemţanu, concertmaestru la Orchestre National Bordeaux Aquitaine, a urmat apoi specializarea la conservatorul din Bordeaux şi apoi la cel din Paris, iar după importante premii internaţionale a fost numită, din 2002, la doar 21 de ani, concertmaestru la Orchestre National de France.
A cântat sub bagheta celor mai mari dirijori ai lumii, ca Riccardo Muti sau Sir Colin Davis, în cele mai cunoscute săli de concerte ale lumii, de la Carnegie Hall (New York), Musikverein (Viena) sau Century Hall (Tokyo) la Théâtre des Champs Elysées (Paris). A fost invitată să interpreteze, în ipostază solistică, alături de Orchestre National de France, London Symphony Orchestra, Swedish Radio Orchestra, Orchestra Santa Cecilia – Roma, Mahler Chamber Orchestra ş.a.
De ce spun ca acest concert a stat sub semnul imponderabilului? Pentru ca aceasta este senzatia cu care am ramas in timp ce o ascultam si o priveam pe Sarah Nemtanu si aceasta este senzatia care mi-a ramas mult timp dupa concert. Este senzatia developata de ea si incorporata in intregul concert, De la inceput pana la sfarsit. Ca și cum muzica ar fi arta de a simți a fleur de peau vibrațiile cele mai fine ale lumii, astfel încât percepi dincolo de timp, direct în inima lumii.
Concertul a început sub acest semn al unei sensibilități excesive tipică simbolismului, în suita Pelléas și Melisande de Gabriel Faure.
Suita Pelléas et Mélisande, Op. 80, a fost scrisă de Gabriel Fauré în 1898 ca muzică incidentală pentru o reprezentație în limba engleză a piesei lui Maeterlinck Pelléas et Mélisande, de pe 21 iunie 1898, la Londra.
Pelleas et Mélisande este o piesă simbolistă în cinci acte de Maurice Maeterlinck, care avusese premiera cu 5 ani mai devreme, pe 17 mai 1893, la Théâtre des Bouffes-Parisiens. Este o dramă atemporală, cu o atmosferă legendară: personajele apar fără o poveste; trecutul lor este necunoscut. Piesa lui Maurice Maeterlinck stă sub semnul penumbrei.
Această lumină slabă acoperă păcatul acestor îndrăgostiți care nu trebuie văzuți, dar permite și ridicarea la un nivel superior de viziune: se poate vedea întotdeauna în fenomenele acestei lumi doar ceea ce apar, dar într-un loc atât de întunecat, acest nivel inferior de viziune este îngreunat; este mai bine să te ridici la nivelul simbolist de viziune și să vezi prin și dincolo de fenomene.
În piesa lui Maeterlinck din 1893, Golaud o găsește pe Mélisande în pădure și se căsătorește cu ea. După un timp, însă, ea îl descoperă pe fratele lui Golaud, Pelléas, care o interesează și, după ce sunt văzuți împreună în pădure, Golaud îl ucide pe fratele său și o rănește mortal pe Mélisande, care moare mai târziu la naștere, dând naștere unei fetițe.
Dirijorul Christoph Konig a indus întregii piese un simț profund pentru nuanță interioară, o stare de meditație și interiorizare care a condus în mod firesc la culminația reprezentată de piesa următoare, unde vedetă a fost Sarah Nemțanu.
Dirijorul german Christoph König a urmat studii de perfecționare sub tutela unor muzicieni celebri, ca Sergiu Celibidache și Sir Colin Davis. Christoph König și-a început mandatul de dirijor principal al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii Spaniole (RTVE) din Madrid în stagiunea 2023-24 și este dirijor principal și director muzical al ansamblului Solistes Européens Luxembourg din 2010.
La începutul stagiunii 2024-25 a devenit, de asemenea, dirijor principal invitat al Filarmonicii din Varșovia. Celebru pentru claritatea, precizia și abordarea sa elegantă, König este foarte solicitat ca dirijor invitat în întreaga lume. A debutat în S.U.A. în 2010 și, de atunci, sub bagheta sa au evoluat orchestrele simfonice din Indianapolis, New Jersey, Houston, Oregon, Toronto și celebrul ansamblu Los Angeles Philharmonic.
Chiar dacă pe scena din fața noastră s-au aflat numai muzicienii și nu am văzut reprezentată piesa și nu am auzit voci nici cântând și nici recitând versurile, cu toții am putut percepe aproape fizic sentimentul de conectare existențială cu un afect mereu inactual. Un fel de ˝inima mea e mereu în altă parte˝, un fel ˝timpul meu nu e al meu˝, ˝corpul meu nu e al meu˝, o stare stranie de deposedare în care modernitatea se întâlnește paradoxal cu cel mai radical amour courtois.
O pregătire cum nu se poate mai potrivită și mai exactă, după cum spuneam, pentru ceea ce avea să urmeze odată cu Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră de Camille Saint-Saëns unde a strălucit interpretarea la vioară a lui Sarah Nemțanu.
Este o piesă scrisă în martie 1880, pe care Saint-Saëns, la 44 de ani, în plină glorie, o dedică lui Pablo de Sarasate – se pot identifica nuanțele colorate spaniole. La început acestuia i s-a părut mai puțin provocatoare tehnic, însă efectul asupra audiențelor l-a făcut să aprecieze altfel dinamica emoțională subtilă a piesei.
Cum să descrii felul în care se schimbă dragostea, sub ochii tăi? Cum să prinzi din urmă momentul schimbării? Cum să regăsești cu sufletul ceea ce deja sufletul a părăsit de mult și minte abia își amintește? A fleur de peau – spune vioara si am fost cu totii recunoscatori ca am putut-o auzi astfel în seara aceea memorabilă de 13 iunie.
Sub această puternică impresie s-a încheiat prima parte a concertului – iar după pauză totul a fost reluat în altă cheie, odată cu Simfonia nr. 9 de Șostakovici.
Simfonia nr. 9 în Mi bemol major, Op. 70, a fost compusă de Dmitri Șostakovici în 1945. A avut premiera pe 3 noiembrie 1945 la Leningrad de către Orchestra Filarmonică din Leningrad, sub bagheta lui Evgheni Mravinski.
Simfonia a IX-a a fost inițial concepută ca o celebrare a victoriei sovietice asupra Germaniei naziste în cel de-al Doilea Război Mondial. Șostakovici a declarat în octombrie 1943 că simfonia va fi o compoziție de mari dimensiuni pentru orchestră, soliști și cor.
Șostakovici și Sviatoslav Richter au interpretat Simfonia a IX-a într-un aranjament la patru mâini pentru muzicieni și oficiali culturali la începutul lunii septembrie 1945.
Criticii sovietici au cenzurat simfonia pentru „slăbiciunea sa ideologică” și incapacitatea de a „reflecta adevăratul spirit al poporului Uniunii Sovietice”.
Simfonia a fost primită rece și în Occident: „Compozitorul rus nu ar fi trebuit să-și exprime sentimentele despre înfrângerea nazismului într-un mod atât de copilăresc” (New York World-Telegram, 27 iulie 1946). Lucrarea a fost interzisă pe 14 februarie 1948 în a doua denunțare a sa, împreună cu alte câteva lucrări ale compozitorului.
Cu alte cuvinte, Sostakovici a fost acuzat de imponderabilitate – da, este vinovat de imponderabilitate, într-un mod care ne-a încântat pe 13 iunie la Sala Radio!
Citește aici despre alte concerte ale unor concertmaestri celebri români în această stagiune la Sala Radio: https://palindrom.eu/semne-si-simtiri-un-concert-memorabil-la-sala-radio/
