Ediția SoNoRo 2026 și-a asumat provocarea de a ne apropia de Melodia Infinită, adică acel mod de a face muzica, introdus de Richard Wagner, din care descind cea mai mare parte a modernismelor muzicale.
Pentru mine a fost prilej de a revizita la o relevantă distanță în timp revelația și revoluția pe care mi-a adus-o la începutul anilor 1990 Nietzsche, întâiul psihanalist, în traiectoria sa între două chipuri polare ale aceluiași personaj: pe de o parte Wagner – restauratorul divinei alianțe între spirit și lumea pulsională și pe de cealaltă parte Wagner -preaumanul.
Dar SoNoRo are privilegiul de a face aceasta prin muzică. Din punctul meu de vedere ceea ce face unicitatea acestui festival este ceea ce s-a perfectat și s-a limpezit în cei deja 21 de ani de existență: faptul că oferă spectatorului care nu este muzician privilegiul unei incursiuni intense în ceea ce înseamnă a înțelege muzical o idee, a contempla muzical un aspect, a gândi muzical o situație sau a imagina muzical o soluție.
La capătul unei săptămâni – 10 zile anul acesta – în care fiecare zi înseamnă o incursiune în cutia de rezonanță a muzicii de cameră (adică cea care-ți oferă acces direct la cele mai multe și mai fine nuanțe), senzația mea este că ajungi să gândești și să simți muzical. Este o experiență care te transformă, lasă o amprentă puternică. Desigur afli mai multe, dar în primul rând devii o persoană mai armonică, fără să îți fi propus neapărat asta ca scop de dezvoltare personală.
Așadar anul acesta SoNoRo ne-a deschis calea spre emoție infinită în muzică. Una dintre cele mai mari provocări pe care și-a propus-o până acum. Pentru a exista artistic emoția cere milioane de nuanțe, finețe muzicală infinită, subtilă inteligență și mai înstrunarea corzilor propriului suflet cu stringurile din care este făcută lumea acestui moment. Toate laolaltă.
Pe toate acestea le-am văzut strălucind chiar de la concertul inaugural numit Lord of the strings. Jocul de cuvinte e mai mult decât atrăgător – iar concertul mai mult decât evocarea cinematografului.
Așadar, pentru că a fost vorba despre Lord of the Strings, la acest concert inaugural au cântat numai instrumente cu coarde (alături de Diana Ketler la pian și Răzvan Popovici la violă au fost Justus Grimm la violoncel și Mi-Sa Yang și Erik Schumann la vioară).
Pentru că a fost vorba despre cinema am trăit magia celor mai bune filme – care sunt cele în care filmul nostru intern pătrunde și-și leagă povestea proprie de povestea de pe ecran.
Pentru că a fost aluzie la Lord of the Rings ne-au apărut în același peisaj Inelul Nibelungilor și My Precious – așadar fantasma de putere, cel puțin la fel de seducătoare ca și fantasma de iubire. Iar mișcarea de geniu a fost ilustrarea ei cu uvertura Lohengrin care a fost fundalul muzical al celebrei scene a globului pământesc din filmul lui Charles Chaplin Dictatorul. Însă interpretată la pian, de Diana Ketler.
Și acolo a început magia: intervalele clapelor ne invitau să intrăm în muzică. Și de acolo să coloram filmul cu emoțiile noastre. Acesta este filmul, aceasta este aventura. Melodia infinită este ceea ce se creează în această amplificare a emoției, între partitură, interpretare și ceea ce ele ne seduc să proiectăm pe un ecran subțire ca timpul: fantasmele noastre – de putere sau de iubire, duioșii, regrete, suferințe, triumfuri.
Nu este despre Wagner sau despre literatorii care au citit aici îngăduința de a face din fluxul lor intern o artă. Este despre ce și cât din plinul tău intern vrei să amplifici.
Muzicile pe care le-am auzit în Sufrageria Regală nu făceau nici istorie și nici chiar genealogie a ideilor și conceptelor, ci au fost alese pentru a ne oferi un circuit emoțional în care să plonjăm, marcat muzical de piese de Mozart, Chausson, Korngold și William Walton (extraordinar!).
A fost o demonstrație muzicală a faptului că acest mod de amplificare a proiecției emoționale prin crearea intervalelor în timp nu ține de inovație, ci a existat înainte de Wagner și există mult după el, în moduri mai mult sau mai puțin evidente.
Istoric, Wagner a fost fascinat de Mozart iar Chausson, Korngold și Walton au fost fascinați de Wagner. Muzical, această succesiune te face să înțelegi fascinația pentru Wagner care a făcut din acest mod de a cânta punctul focal al muzicii. Esențialmente, înseamnă să lași tensiunea să curgă natural fără să o oprești din considerente exterioare tensiunii însăși. În același timp foarte natural și foarte revoluționar. E loc de tomuri și s-au scris tomuri.
Dar ceea ce oferă Sonoro este mai prețios: e loc pentru o experiență artistică nouă, dincolo de orice cuvinte.
A doua zi de festival a fost dedicată jazzului als Gesamtkunstwerk: am avut privilegiul de a vedea o artistă totală, Ksenia Parkhatskaya, care, cu o uluitoare nonșalanță, a cuprins în cântec și electrizanți pași de dans jazzul, burlescul, pe Gilles Deleuze, Miles Davis, Duke Ellington and the famous Spinoza!
Ksenia este actriță, dansatoare, cântă minunat, compune minunat, pentru suflet, minte și trup, și gândește minunat în peisajul filosofic (între altele deoarece are și o diplomă universitară de filosofie). Și mai ales este ea însăși cu o lejeritate pe care cu toți ne-am dori-o. Se mișcă firesc și unitar indiferent ce dansează – calitatea supremă a mișcării! Mi-am dorit enorm să o revăd, am ținut-o minte de când a dansat un charleston de neuitat acum câțiva ani la SoNoRo Orient Express. De data asta showul a fost pe de-a întregul al ei, alături de soțul ei, basistul și compozitorul David Duffy și un ansamblu fantastic.
După single-ul premiat din 2020, „Rose and Blue”, Ksenia și-a prezentat la București primul album complet, intitulat „Colours” (exclusiv pe CD – îl puteți găsi aici:
https://kseniaparkhatskaya.com/product/colours-album/).
M-am lăsat cuprinsă de jazz și uimire, băteam cu discreție ritmul pe pardoseala de la Bragadiru – infinita secundă a muzicii era acolo, extrem de personală sentimental, în același timp în care era prezentă pentru toți, ca muzică a lumii. Da, melodia infinită ține de construirea unei percepții, mai mult decât de un reper istoric.
Dorul, neliniștea și dulcea fantasmă a lui acasă au cutreierat ieri Bucurestiul de noiembrie, în cea de-a treia zi de SoNoRo, ziua itinerantă. Știi că muzica te-a atins atunci când, după ce ieși din sală, vezi lucrurile schimbate, ca noi, sau, dimpotrivă, ești chemat de amintiri pe care nu știai că le ai.
În miezul zilei, în miezul orașului, la ARCUB Gabroveni, ne-am întâlnit cu Fugarul, unul dintre cele mai rezistente mituri ale lumii, frate cu Nebunul tarotului și cu toți cavalerii rătăcitori – dintre care cel mai cântat este Parsifal.
Ceea ce ne-a cântat în interior a fost fantasma lui acasă, a portului sigur. Nu e nici iubirea, nici moartea, nici alinarea, nici brațele mamei – deși poate fi oricare acestea sau toate laolaltă. Este un dor nelămurit, pe care nici cuvintele și nici imaginile nu-l pot reda, ci numai muzica – sufletul aude și călătorește departe. Mai târziu vă fi numit Sfântul Graal, dar odată cu numirea dorul este din nou eliberat în lume, pentru a rătăci neîncetat.
Pe scena de la Gabroveni ne-au cântat Diana Ketler , Louis Lortie, Julia Pusker, Mi-Sa Yang, Sarah Mcelravy și Valentin Răduțiu. Wagner și Sostakovici. Două compoziții scrise sub semnul fugii – fuga de ruină a lui Wagner și fuga de amenințarea fără chip a prigoanei la Sostakovici. Aventura a început când pianul cântat la două mâini a declanșat furtuna in calea fugarului Wagner și l-a invocat pe Olandezul zburător, capitanul-fantoma al vasului-fantoma, apoi a evocat un acasă duios, portul sigur si mantuirea visate.
A căror putere de seducție s-a desăvârșit în oglinda tragicului și mușcătorului autosarcasm al cvintetului de coarde de Sostakovici – piesa care s-ar putea povesti azi tot ca un film de aventuri: un om este amenințat de un spectru fără nume și complet imprevizibil, care face victime în jurul lui – prigoana epurărilor. Se repliază, se retrage, caută compania clasicilor – a lui Bach, în speță. În același timp visează în secret mărirea care să-i dea posibilitatea evadării.
În seara următoare navigam prin începutul de uragan bucureștean: umbrela a căzut la datorie și ultimele ei fâlfâiri albe invocând Olandezul Zburător m-au adus în frumoasa sală a Camerei de Comerț unde începea ziua a patra de SoNoRo Melodia Infinită.
Devenită aproape neîncăpătoare, sala invoca discret atmosfera venețiană și Ponti dei Barcaroli, unde se află și azi casa unde a locuit cândva Mozart. Aici seara noastră a stat sub semnul ultimelor cuvinte scrise de Wagner: iubire- tragedie. În aceasta ordine, desfășurarea muzicală alcătuită de Diana Ketler a mers de la Liszt la Mozart, de la tragica invocare la știința voioșiei care a integrat tragicul.
Așadar, la Veneția, după ce a scris pe hârtie Liebe – Tragödie, ascultând-o pe Cosima cântând în camera alăturată Schubert, inima lui Wagner avea să se oprească. Iar prima parte a concertului nostru îl va evoca pe Wagner însuși. Primele piese, de o sensibilitate literalmente à fleur de peau, au fost toate scrise de tatăl Cosimei, Franz Liszt, începând cu viziunea gondolelor funerare pe care el o pusese deja pe note, surprinzător-prevestitor, cu ceva timp înainte.
Nu pot să zic altfel decât channelling – o dată de la enigmaticele canale venețiene și a doua oară de la invocare. Ca atunci când iubești, pierzi ce ai iubit și mai cerșești de la univers o clipă imposibilă. Nu o capeți până nu o creezi – aceasta este arta.
De neuitat interpretările lui Razvan Popovici și Valentin Radutiu alături de Diana Ketler, Louis Lortie, Justus Grimm, Mi-Sa Yang și Julia Pusker.
Partea a doua a aparținut luminii mozartiene într-un trio de coarde, cântat de Sarah Mcelravy, Julia Pusker și Justus Grimm, care mi-a amintit de ce spuneam acum ceva vreme că Mozart e muzica însăși și le cuprinde pe toate. Într–un gest de geniu, cu adevărat dincolo de timp, melodia infinită a omului cuprindea muzica infinită a universului.
Diana Ketler a povestit cum, probabil evocând amintiri venețiene de când avea 15 ani și a locuit într-un Palazzo cu tatăl sau chiar lângă Ponti dei Barcaroli, Mozart-adultul scria această piesă complexă, esențializată, pe care am auzit-o aseară în același timp apolinică și dionisiacă – poate unul dintre motivele pentru care Wagner însuși era fascinat de Mozart.
Primul mare concert de la Ateneu al acestei ediții SoNoRo s-a numit Războiul Romanticilor și ne-a dus de la Wagner la Scriabin, contrapunându-l apoi acestora pe Brahms.
Astfel ne-a făcut pe toți să retrăim pasiunile declanșate pe când modernitatea stătea să se nască în muzică. Războiul – sau controversa – romanticilor a existat cu adevărat atunci când cei care deja revoluționaseră muzica punând sentimentul și fantezia să sufle cu putere clătinând granițele clasicului – Brahms și Schumann mai ales – și-au văzut îndrăzneala dusă la extrem de wagnerieni, care au dărâmat cu totul granițele formale ale clasicului, lăsând în loc numai sentimentul și fantezia, rămase fără nicio limită formală admisă – și mai ales fără limitele altădată considerate firești ale ritmului.
De ce parte se află SoNoRo? Numai și numai de partea muzicii și frumuseții, care are calea ei de a se impune spiritului, indiferent de controversele minții! Frumusețea a străbătut deci concertul de la un capăt la altul.
Călătoria a început pe clapele pianului, într-o uimitoare transpoziție a preludiului din Tristan și Isolda de Wagner creată de Louis Lortie. La fel ca și în seara de debut a festivalului, intervalele muzicii mi-au captat fluxul intern și am rămas să navighez în muzică, pe valuri nesfârșite. Tot ceea ce a urmat, de la Mahler la Richard Strauss, s-a desfășurat ca ghemul Ariadnei în labirint. O muzică ce există fulminant expresiv, nemărginit de dulce, numai dacă ești prezent în totalitate, dacă ești acolo să desfășori ghemul de sentimente sau să ridici velele pentru a naviga pe unde. În felul acesta muzica trăiește cât tine.
Partea a doua ne-a pus față în față cu mistica muzicală a lui Scriabin, vizionarul care credea în puterea sunetului de a interveni în ontologie. Desăvârșind muzical alianța între Wagner și Nietzsche (alianță care, istoric vorbind, nu a rezistat preaumanului) Scriabin pune la cale o îmbrățișare completă și extatică a contrariilor care ar fi urmat să clatine lumea din limitele sale. Poemul său extatic, care în mod obișnuit se cântă cu orchestre mari și zgomotoase, a fost transpus pentru pian solo de Louis Lortie – făcând astfel și mai bine auzită tensiunea permanentă între creație și distrugere, între ceea ce peste un timp va ajunge să se numească pulsiune de viață și pulsiune de moarte.
Mulți se îndoiesc acum de sorții de izbândă ai oricărei muzici în încercarea de a clătina limitele lumii, dar ceea ce demonstrează fiecare concert SoNoRo este că muzica este acea forță care poate clătina niște limitări personale altminteri solide!
După ce Scriabin a făcut auzite urechilor noastre tensiunea contrariilor am avut în încheiere contraponderea romantică perfectă, sub forma splendidului cvartet cu pian de Brahms. O mișcare genială care ne-a arătat ce mult înseamnă ritmul și cadrul – și de ce porțile percepției sunt încadrate de portaluri
În seara care a urmat SoNoRo a adus Melodia Infinită în contextul care aș zice că i se potrivește cel mai bine: Iubirea Interzisă. Aproape un pleonasm… pentru că prin esența ei iubirea are cel puțin o dimensiune de interzis, de exces, de transgresiune, unii ar zice de nebunie, alții doar déraison. Ca atare cuvintele nu prea ajută, fiind mai mult corpusculi. Muzica este undă – deci e vehicul prin excelență al iubirii.
Melodia infinită a început cu ascultarea pasiunii – iar aseară a strălucit această dimensiune interiorizată și extrem de puternică – poate însuși spiritul muzicii – dimensiune pe care o cultivă echipa SoNoRo… practic de când o știu! O condiție a sincerității care adaugă lumii un infinit de dimensiuni!
În atmosfera atât de sugestivă a Sufrageriei Regale, creată la inspirația artistei-regine Maria pentru a deschide fanteziei un drum larg chiar în mijlocul societății. prin harul muzicienilor serii – în ordinea apariției pe scenă: Diana Ketler, Razvan Popovici, Mihaela Martin, Aylen Pritchin, Justus Grimm, Valentin Radutiu, Eldar Nebolsin, Julia Pusker, Boris Brovtsin – am parcurs toate direcțiile infinitului pasiunii, de la cer la abisuri personale. Am parcurs consonanțe, contradicții, consolări.
Am străbătut toate nuanțele absolutului, de la amour courtois (adică iubirea care se definește prin a fi imposibilă) la reinterpretarea sa simbolistă din Pelleas și Melisande, de la iubirea nelegiuită ca scandal social la paradoxul lacanian: aimer c’est donner ce qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en veut pas! Sau de la fantasma unicității la amarul ireconciliabil pe care timpul ajunge să îl citească drept dulce aromat – pentru că unda de sunet și vibrația biochimică pe care o numim gust sau parfum captează și lucrează cu transformări interne pe care cuvintele cu greu și târziu le ating.
Și aici ajung la supriza serii – pentru mine o dublă surpriză – încrucișarea muzicii cu parfumul și reîntâlnirea cu Izabela Corina Bossi, creatoarea Notorious Stories, care nu numai că ne-a povestit despre cele mai interzise parfumuri ale elanurilor pasionale (tuberoze și mosc) ci ne-a oferit cu precizia cunoscătorului exact acea undă de parfum (Kinetic!) care a adăugat încă o dimensiune memorabilă muzicii serii.
Parfumul a fost orchestra nevăzută care i-a acompaniat pe instrumentiști, făcând să cânte strunele ascunse ale sufletului. În câteva ore ne pregătim pentru următorul act SoNoRo Melodia Infinită: Marea Căutare la Biserica Anglicană! #vaurma
SoNoRo înseamnă căutare – the quest. Așa că a găsit firesc calea de a transmite puterea transformatoare și revelatoare a muzicii în căutarea personală – într-unul din cele mai provocatoare concerte din seria Melodiei Infinite. Cum cuprinzi intenția unei întreprinderi muzicale create pentru a fi supradimensionată (Parsifal a fost creat de Wagner pentru a face literalmente templu din Opera din Bayreuth) în cupa micuței Biserici Anglicane Church of the Resurrection, Bucharest de lângă Grădina Icoanei?
Ei bine, nimic mai firesc și mai grăitor sufletului, dacă te concentrezi pe ceea ce contează: nu particularități și butaforie, ci ceea ce înseamnă cu adevărat the quest și care nu poate fi decât particular și personal. Iar Biserica Anglicană s-a revelat drept cel mai potrivit vas pentru acest quest: construită cu sprijinul important al Reginei Maria, biserica are o acustică excepțională iar eu personal o simt extraordinar de bine așezată aici și aducând cu adevărat un stâlp de înrădăcinare în cer în mijlocul orașului haotic.
La capătul primei zile în care am văzut soarele după două săptămâni de întuneric – și l-am salutat ca păgânii – am intrat cu bucurie în biserica deja plină-ochi.
Concertul l-am ascultat fără să mă satur să privesc sau mai degrabă să trăiesc bolțile ogivale ca palmele rugăciunii. De la alegerile muzicale la magnifica interpretare, totul a fost menit să transmită căutarea esențială, am zice spirituală dacă nu ar fi cuvintele prea ponosite pentru aurul etern al acestei căutări.
The quest nu are de-a face cu nicio confesiune, ci cu sufletele – am ascultat deci Schumann, apoi Ralph Vaughan Williams, apoi o lucrare scrisă de Ernest Bloch în onoarea lui Baal Shem Tov, creatorul hasidismului – și la final Mozart, cel mai spiritual dintre laici și cel mai divin jucăuș dintre muzicieni.
Mie the quest mi-a vorbit chiar de la început, de pe clapele care meditează: ne-am obișnuit să vedem Graalul ca pe o cupă sau o lance, dar asta e numai o interpretare a minții informate istoric. De fapt însă nicăieri în cântecele originale nu este precizat ce anume este Graalul, ci numai ca este ceva de care are nevoie un rege rănit și bolnav pentru a se regenera – și țara lui alături de el (de aici comentatorii sârguincioși la minte și deducție au completat: nu poate fi decât sângele învierii!).
Muzica m-a îndemnat totuși să nu mă concentrez pe obiect, ci pe procesul căutării – exact așa cum o face cântecul medieval.
Din acest punct de vedere am citit căutarea literal, drept căutare a ceea ce credem că a rămas necompletat în viața unui străbun care ne-ar cere asta pentru el. Căutarea nu e niciodată pentru sine, ci pentru alții – citește „alte instanţe”. Deoarece sinele, la modul cel mai fericit, nu caută nimic deoarece a găsit deja. Dintotdeauna. Sentimentul găsirii, chiar și fară explicitarea a ceea ce am găsit, ne eliberează. Singurul lucru pe care ni-l cere străbunul este aceasta găsire – o facem pentru el, dar e ceva ce e al nostru, atât de evident și de personal încât îl trecem cu vederea (de aceea nu știm ce anume este Graalul).
Iar drumul muzical a trecut prin acest proces, de la palmele căuș așteptând revelația la palmele pline de har și recunoștință.
Piesa care a urmat după cele două de Schumann a fost cupa – palmele goale-căuș care așteaptă grația – rugăciunea. Cvintetul-fantezie a lui Ralph Vaughan Williams m-a condus sonor chiar în lumea cavalerească arturiană unde a înflorit legenda Graalului european. Descendent dintr-un pastor și nepoata lui Charles Darwin, compozitorul englez încarnează cel mai bine figura cavalerului rătăcitor care trăiește căutarea: fără dogme, fidel lui însuși, într-un devotament absolut pentru patrie și oameni, ferindu-se de onorurile care aduc obligații și filiații, el face muzică numai pentru a inspira oamenii, oricât de simpli sau de sofisticați cultural.
A urmat un alt tip de rugăciune, absolut convergent ca intenție – extazul hasidic transpus pentru vioară și pian de Ernest Bloch în lucrarea sa despre Baal Shem Tov, întemeietorul hasidismului, despre care Moshe Idel spune că s-a născut în Moldova și a fost influențat de numeroase surse spirituale, inclusiv sihaștrii creștini ortodocși și tradițiile străvechi șamanice ale ceangăilor și huțulilor.
Muzica înainta pe calea misterelor și a ajuns la maestrul lor incontestabil, maestrul a toate, Mozart cel iubit de Dumnezeu. Îmi răsună încă în minte cvintetul atipic, creat pentru două viole – și ce mult mi-aș dori să existe cândva și înregistrate aceste interpretări memorabile – salut pe aceasta cale apariția CD-ului L’Heure Bleue cu Diana Ketler și Răzvan Popovici.
Revenind la cvintetul de Mozart, eu l-am auzit ca pe mărturisirea că the quest este o întreprindere al cărei rezultat o precedă și l-am văzut ca pe palmele pline de grație, de daruri, de har.
Începe cu ușurința, prea-plinul, dansul și perfecțiunea copilăriei. Sau a unui illo tempore în care ai Sfântul Graal, știi că îl ai dar nu-ți trece prin minte să numești asta Sfântul Graal. Apoi, urmează mișcările muzicii lui Mozart, începi să afli de la alții că e pe undeva un Sfânt Graal și ar trebui să îl dorești și să îl cauți. La un moment dat bănuiești că e aici și a fost dintotdeauna, dar care să fi fost oare? The quest e reamintire, numai că reamintirea nu există. Unii numesc asta tragism. Mozart nu o numea, era muzică.
Seara de sâmbătă 7 noiembrie a fost cea mai wagneriană seară la SoNoRo ediția 21 Melodia Infinită! Concertul s-a numit The Cosmic Chord – aluzie la celebrul acord al lui Tristan – dar nu am ascultat această piesă (a fost cântată în concertul de miercuri în superba transpoziție pentru pian de Louis Lortie) ci concertul a transmis esența acordului Tristan prin cele mai sensibile piese de dragoste.
A fost apoteoza unei săptămâni care ne-a antrenat spiritul pentru a auzi acest tip de acord și pentru a-i ghici efectele, implicațiile, semnificațiile. În muzică se spune despre el că este acordul nerezolvat – sau acordul a cărui rezolvare se amână sine die, timp în care tensiunea sau disonanța se prelungesc.
Eu l-am auzit ca sunetul a două paralele care se întâlnesc la infinit. Sau a două contrarii ireconciliabile. De aceea este cosmic. O muzică pentru ceea ce ulterior s-a numit inconștient profund – fără că prin numire ceva să fie rezolvat. Nu există linii, ci doar un cerc invizibil, iar tensiunea acestui invizibil creează vraja. Este atractorul – o voce care te cheamă să fii parte din muzică – și câteodată se aude chiar ca o voce (chiar dacă în momentul acela nu cântă nimeni cu vocea pe scenă).
De aceea este esențialmente o muzică de dragoste – de o frumusețe care ne-a tăiat respirația, de la singurele piese de cameră scrise de Wagner însuși – Idila lui Siegfried și Liedurile Wesendonck (cântate atât de emoționant de Roxana Constantinescu) – la Poemul unuia dintre cei mai fervenți admiratori ai lui Wagner, Chausson, compus ca „poem al dragostei triumfătoare” – o piesă de virtuozitate scrisă pentru violonistul belgian Eugene Ysaÿe. Vioara Mihaelei Martin a făcut ecou sub cupola Ateneului viorii lui Enescu, cel care a interpretat de atâtea ori, cu mare plăcere, acest Poem.
Seara s-a încheiat cu transfigurare alchimică – Verklaerte Nacht a tânărului Schoenberg. Am fost martorii efectului de transmutație sonoră general de acordul cosmic al paralelelor care se întâlnesc la infinit. Dincolo de misterioasa poezie-program, un poem de dragoste scris de Richard Dehmel care a stârnit scandal în epocă, muzica a creat efectul de transformare alchimică. Schoenberg duce astfel la absolut acordul cosmic wagnerian, înainte de a împinge totul chiar dincolo de absolutul estetic, prin muzica dodecafonică, acolo unde pândește extremul formal, adesea riscant.
Depănând astfel povestea, am realizat că am vorbit exact ca o Șeherezadă a celor 1001 de nopți sonore – și de fapt așa am trăit-o, ca o poveste care dorești să fie fără sfârșit. Concluzia am bănuit-o de la început (și am scris aici: https://palindrom.eu/de-ce-astept-cu-nerabdare-sonoro-editia-21/) : dreptate au avut și Wagner și Nietzsche, și romanticii și cei care au venit după ei, pentru că fiecare vorbea referindu-se la acel absolut al muzicii care devine structură a lumii. Este ceea ce ne-a dat muzica acestui festival – un dar pe care-l luăm cu noi acasă după ce ieșim din sală și de noi depinde să nu-l înecăm în preauman.
Mulțumesc artiștilor SoNoRo care au făcut din muzică the quest: Diana Ketler, Răzvan Popovici, Aylen Pritchin, Mihaela Martin, Sarah Mcelravy, Boris Brovtsyn, Justus Grimm, Valentin Răduțiu, Erik Schumann, Mi-Sa Yang, Julia Pasker, Lous Lortie, Eldar Nebolsin, Roxana Constantinescu.
Este marele merit al echipei SoNoRo să atragă artiști de mare valoare și să-i pună în valoare, recunoscând că numai cultivând valoarea personală și umană poți crea emoție durabilă și un public fidel.
Citiți aici despre întreaga ediție: https://palindrom.eu/sonoro-21-melodia-infinita-editie-inspirata-de-wagner/
Desigur mai multe puteți afla de pe site-ul festivalului: https://festival.sonoro.org/.
