Ce se întâmplă când Valentin, Dragobete și Mărțișor se întâlnesc pe scena Ateneului de 1 martie? Un concert frumos, îndrăzneț ca primăvara, senin și infuzat cu acea firească încredere în viață pe care o ai atunci când adulmeci natura sau atunci când pornești muzica și notele se succedă, ca și cum ar decurge una din alta, ca și cum ar curge cu râul, ca și cum ar fi natură.
Așa a fost concertul din seara de Mărțișor 2026 oferit de cei trei excepționali cavaleri ai primăverii muzicale SoNoRo: violonistul Kirill Troussov, pianistul Cristian Budu și Răzvan Popovici însuși, violist și președintele SoNoRo. Trio primăvăratic sau cei trei menestreli ai mărțișorului. Am fost martorii unui acordaj deosebit de fin, inspirat și echilibrat într-o formulă de „cei trei muschetari” care pur și simplu au trăit doar pentru muzica momentului în acele 2 ore ale concertului, cu relaxarea și bucuria de a fi pe care ți le dau acest fel particular de a contempla natura care este muzica – și asta s-a văzut din plin.
A fost un program special creat pentru a vesti primăvara 2026, un program în care virtuozitatea, spiritul, umorul s-au împletit strâns cu cantabilul și sentimentul, exact ca șnurul alb-roș pe care îl iubim cu toții și cu toatele.
S-au întâlnit pe scenă 3 maeștri, 3 virtuozi desăvârșiți care nu se sfiesc să dea chip sentimental și personal instrumentelor lor, iar acest program le-a pus în valoare atât latura sentimentală, melodioasă și armonică, cât și pe cea amuzantă.
Kirill Troussov a mai vizitat România, este un vechi prieten al SoNoRo. Cristian Budu, pianistul brazilian cu rădăcini româneșți despre care am mai scris (https://palindrom.eu/razvan-popovici-in-avanpremiera-editiei-xx-sonoro/) s-a alăturat mult mai recent fenomenului SoNoRo
În urmă cu ceva timp m-am întrebat și l-am întrebat într-un interviu pe Răzvan Popovici cum se face că muzicieni care se întâlnesc relativ rar, la repetițiile SoNoRo, reușesc să pună la cale într-un timp relativ scurt ansambluri desăvârșite care sună perfect. L-am întrebat deci pe Răzvan Popovici de unde vine acordarea și am reținut răspunsul: vine în primul rând din faptul că muzicienii își fac un obiectiv din a se asculta unii pe alții – o mărturie de profesionalism, sinceritate și știință muzicală, dar și parte din fenomenul SoNoRo.
Sentimentul funcționează cuantic (sau, mai bine zis: ceea ce numim cuantic și ceea ce numim sentiment au o natură comună). De aceea muzica e cel mai bun vehicul pentru a călători în timpul și spațiul psihic. Muzica te teleporteaza pe neobservate – câteodată chiar și pe observate.
Curajul de a cânta muzica de cameră este măsura puterii de a evoca și exprima a fiecărui muzician, deoarece astfel un muzician trebuie să acționeze ca o orchestră și să umple scena, să moduleze și să expandeze la maximum puterea de evocare a fiecărei note.
Pe 1 martie am avut parte de o adevărată orgă de sentimente sau 8 avataruri emoționale într-un singur concert
8 piese inedite, încântătoare, cantabile, dar evident cu poveste, așa cum sunt toate piesele dintr-un program SoNoRo.
Și mai ales sunt povestite, ceea ce te îndeamnă să călătorești mai departe cu imaginația și să investighezi mai departe cu inteligența.
Așadar am început cu romanticul profund și senin: încântătorul trio Gassenhauer compus de Ludwig van Beethoven la 26 de ani, inițial pentru un virtuoz clarinetist, apoi transpus în această formulă cu pian, vioară și violă. Legenda spune că Beethoven a scris pe baza unui soi de șlagăr sau hit al vremii sale, un cântec fredonat pe străzi (de aici Gassenhauer). Se mai spune că numai după ce Beethoven și-a desfășurat edificiul sonor a aflat că de fapt acest cântecel auzit în stradă – care formează tema dominantă a părții a treia – fusese inițial compus de Joseph Weigl, un compozitor considerat acum minor, dar atunci foarte în vogă, care tocmai avusese mare succes în operetă
Ulterior am aflat că mulți critici au arătat că această compoziție este extrem de atipică pentru Beethoven: blândă, lirică, jucăușă, melodioasă, ușoară – în sensul de sentiment ușor al ființei, în timp ce Beethoven este asociat de cele mai multe ori cu zbuciumul.
Unul dintre critici chiar punea o întrebare: dacă nu ai ști că este compusă de Beethoven, ai recunoaște în această compoziție stilul lui?
Da, am răspuns eu fără ezitare, amintindu-mi cum în timpul concertului, în adagioul din mijloc, am admirat atât de mult partitura pianului, atât de măiastru cântată de Cristian Budu – aici am zărit acea buclă a sentimentului care se alimentează pe sine și care a dat naștere Sonatei Lunii.
Următoarea stare sentimentală sonoră – sonata în re minor de Glinka – a pus în evidență sentimente care vorbesc… exact ca sentimentele. A fost un tur de forță tradusă în mare expresivitate și finețe, unde Răzvan Popovici a arătat – încă o dată – cât de multe nuanțe poate exprima un singur instrument muzical – viola – și cum se poate transforma viola într-o voce.
Trecând în zodia viorii, a urmat o mărturie despre strălucirea care vine din virtuozitate plus sentiment. Interpretând Poloneza briliantă de Henryk Wieniawski, Kirill Troussov ne-a oferit o minunată demonstrație că muzica acționează asupra noastră, că ea ne poate impresiona, doar dacă virtuozitatea este purtată de sentiment.
Am văzut din nou cum muzica trăiește numai dacă e însuflețită de sufletele celor care o cântă în următorul act al concertului, în care vioara și viola au umplut scena și chiar mai mult, au ridicat-o spre cer în ogivă, țesând acea profuzime de orgă, declarația de curaj de a se desprinde din solul cotidian al sentimentelor fără să părăsească umanitatea acestora.
După pauză, a urmat Andante et rondo ongarese de Carl Măria von Weber, prilej de a vedea de data aceasta sentimentele care vorbesc că oamenii – nu spun asta ca metaforă, ci ca impresie a simțurilor – exact așa mi s-a părut în momentele acelea viola cântată de Răzvan Popovici, ca o voce care enunță și replică într-o conversație animată de sentiment.
Legenda lui Henryk Wieniawski, care a urmat, s-a auzit că inima concertului. Ulterior am aflat că această piesă, Legenda, a fost scrisă pentru a cuceri și demonstra, pentru a impresiona – și efectul s-a produs chiar aici pe scena Ateneului, când în rolul lui Wieniawski însuși a intrat atât de perfect Kiril Troussov.
Légende Op. 17 este o piesă de rezistență celebră pe care Wieniawski a scris-o în jurul anului 1860 pentru vioară solo și orchestră (sau reducție pentru pian).
Legenda legendei ne spune că această piesă a fost un factor esențial în asigurarea căsătoriei marelui violonist al secolului XIX cu aleasa sa, Isabella Hampton. Inițial, părinții ei îl dezaprobau total pe Wieniawski și au interzis complet logodna. Cu toate acestea, după ce au ascultat Légende (care a fost dedicată Isabellei), au fost atât de impresionați și mișcați încât au oferit cuplului binecuvântarea lor.
Ceea ce a urmat a aparținut stării de grație și joc specifice dansului, mai întâi cu Zigeunerweisen de Pablo de Sarasate.
O compoziție a unui latin impresionat de lăutarii țigani care cântă muzică ungurească… iată esența dansului – iar dansul nu avea cum să lipsească din istoria primăverii.
O va demonstra pe deplin și geniul lui Dmitri Șostakovici din cele Cinci piese pentru două viori și pian (devenite pentru vioară, violă și pian) care au încheiat apoteotic concertul și nouă ne-au adus primăvara care ne-a însoțit chiar și pe străzile Bucureștiului invadate de o ceață rece… care promite soare!
Mulțumim, SoNoRo! Povestea merge mai departe și #vaurma
Citiți mai multe despre concert și protagoniștii lui aici: https://palindrom.eu/concert-sonoro-de_martisor-2026/
Citiți mai multe despre următoarele concerte SoNoRo de anul acesta aici: https://sonoro.org/
