Vineri 8 noiembrie am călătorit în Italia, cu startul în Sala Radio, vehicul Orchestra Națională Radio și ghid dirijorul Nicolae Moldoveanu! Allegro affectuso, am trecut de la stația extatică Mendelssohn-Bartholdy la stația miraculoso Berlioz.
Starring as a real Childe Harold în Italia: Răzvan Popovici, în forma de zile mari – el însuși un mare iubitor de Italia! Ca și Byron, un trickster sentimental, Berlioz își lasă eroul să-și pună întrebări, să se topească în lume cu același entuziasm cu care o și stăpânește. Solistul și orchestra tocmai ne-au spus poveste specială despre ce înseamnă sunetul de coarde și cum poate fi el folosit și semnificat.
Am venit în vinerea aceea la Sala Radio după o săptămână intensă SoNoRo, cât pe ce să ratez ora și alergând ca la maraton în ultimele 15 minute, cu tocurile cizmelor răsunând ca un tropot de trăsură pe o stradă Berthelot aproape înghețată, unde de altfel casele încă mai au porte cochere.
Slavă Domnului că sunt maratonistă, căci numai așa am putut ajunge în sală înainte de a se închide porțile și înainte de a începe transmisia pe undele radio.
M-am azvârlit în fotoliu, în aplauzele spectatorilor (nu pe mine mă aplaudau, ci pe dirijorul Nicolae Moldoveanu, care își făcuse deja intrarea). Și pe când respiram fericită, fericirea mea se contopea cu muzica, la fel de plină de viață.
Dirijorul Nicolae Moldoveanu, unul dintre muzicienii români care şi-a construit un vast parcurs pe scena internaţională, dirijând mari orchestre ca Filarmonica Regală din Liverpool, Orchestra Radio din Olanda, BBC Philharmonic, Orchestra Filarmonicii din Malaezia, Orchestra de Cameră din Stockholm ș.a.
Printre ansamblurile de care îl leagă o colaborare deosebită se află English Sinfonia şi London Mozart Players. Pregătirea sa muzicală l-a purtat în apreciate instituţii de învăţământ superior europene, de la Conservatorul din Leipzig (unde a studiat orga) la cursurile Conservatorului din Zürich (unde s-a dedicat artei dirijorale) şi apoi la Basel şi Berna şi în cele din urmă la Academia Regală de Muzică din Londra.
Bucuria trecerii, acel triumf al eternei reîntoarceri care îl va fi bulversat atâta pe Nietzsche în extazul Sudului – iată-le chiar acolo, le auzeam în simfonia italiană a lui Mendelssohn Bartholdy. Nu pot spune altfel decât frumusețe… și începeam să recunosc niște acorduri.
Puteam să jur că sunt dintr-un jingle străvechi al Radio România, cred că din anii 1970-1980, cred că eram copil atunci. Probabil jingle-ul era din simfonia italiană.
M-am topit în muzică, pur și simplu savurând. Acea senzație de triumf – ulterior am aflat că exact așa o descria și tânărul Mendelssohn în scrisoarea către părinții lui.
Un călător foarte activ pentru secolul XIX, Felix Mendelssohn a întreprins, între 1829-1831, un circuit amplu al Europei, Italia fiind țara care l-a impresionat cel mai mult:
„Aceasta este Italia! Și acum a început ceea ce am crezut întotdeauna… că este bucuria supremă în viață. Și o iubesc. Ziua de astăzi a fost atât de bogată încât acum, seara, trebuie să mă adun puțin și de aceea vă scriu pentru a vă mulțumi, dragi părinți, pentru că mi-ați dăruit toată această fericire.” – îi scria compozitorul tatălui său
În februarie 1831, îi mărturisea, de la Roma, surorii sale, Fanny:
„Am început din nou să compun cu un entuziasm extraordinar. Simfonia Italiană progresează rapid. Va fi cea mai veselă piesă pe care am creat-o vreodată, mai ales ultima mișcare. Încă nu m-am decis cum voi compune mișcarea lentă (adagio) și cred că o voi păstra pentru Napoli.”
Ochii străluceau deja, cu tot cu pauza din foaier, când a început partea a doua, cu Răzvan Popovici și viola lui în prim-plan, o aventură muzicală cum nu s-a mai văzut. Răzvan Popovici se afla atunci după o săptămână deja de SoNoRo ediția a XIX-a, chiar în mijlocul festivalului fondat de el – aveau să mai urmeze încă vreo zece zile de SoNoRo.
Răzvan Popovici, inițiator și director executiv al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Născut la Bucureşti, într-o familie de muzicieni, şi-a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg și a cântat ca solist alături de ansambluri ca Orchestra de Cameră din Köln, Orchestra de Cameră din Kobe, Orchestra Națională Radio, Filarmonica „George Enescu” – București, Chaarts Chamber Artists – Zürich, Camerata Regală etc.
Este invitat la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi Lucerne Festival, Wiener Festwochen, Festivalul „Enescu”, Kuhmo Festival și printre sălile în care a cântat se numără Carnegie Hall din New York, Suntory Hall din Tokio, Concertgebow Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, South Bank și Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim, Kennedy Center of Performing Arts din Washinghton. Din 2018, este profesor invitat al Conservatorului Regal din Antwerp, Belgia.
Anul acesta, festivalul SoNoRo s-a desfasurat sub tema ExLibris, adică din cărți mai mult decât despre cărți. Am spus dintotdeauna că marile cărți sunt cele în care trăiești, pe care le numeri ca vieți trăite, pe care le poți include în biografia ta, mai mult chiar decât în biblioteca ta. Sigur, fiecare are repertoriul propriu de astfel de cărți – și sunt chiar acelea pe care își poate pune propriul ExLibris.
Ei bine, poemul Childe Harold a lui Byron cred că poartă acum nu numai exlibrisul lui Răzvan Popovici, ci al nostru al tuturor, al celor de pe scenă și din auditoriul Sălii Radio.
Compusă în 1834, creația lui Berlioz „Harold în Italia” a avut trei surse de inspirație. În primul rând, celebrul muzician italian Niccolò Paganini, pe care Berlioz îl cunoscuse personal la un concert derulat în 1833. Cu acest prilej, Paganini s-a confesat spunând că tocmai își achiziționase o violă creată de celebrul lutier Antonio Stradivari și l-a rugat pe Berlioz să îi compună o lucrare pentru a o interpreta pe noul său instrument de colecție.
Paganini nu a interpretat însă niciodată lucrarea (considerând prea restrânsă partitura pentru violă), dar a auzit-o într-un concert dirijat de Berlioz. În memoriile sale, compozitorul francez declară că Paganini a îngenuncheat în fața sa și i-a trimis apoi, ca semn de recunoștință și apreciere, un substanțial cadou financiar.
A doua sursă de inspirație este poemul semnat de Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”) și cea de-a treia o reprezintă perioada petrecută de Berlioz în Italia, după câștigarea premiului „Prix de Rome” (acordat de Conservatorul din Paris), perioadă în care s-a bucurat de frumoase drumeții în munții italieni.
Așadar, compozitorul Hector Berlioz a scris Harold în Italia pentru noua violă Stradivari a lui Paganini. Paganini a văzut o frântură de partitură și a spus că nu-i place pentru că viola nu cântă destul, iar el nu e suficient pus în valoare ca solist. Paganini nu a cântat deci niciodată Harold in Italia. Au trecut ani, între timp Paganini s-a îmbolnăvit, apoi s-a întremat puțin și în sfârșit a auzit Harold în Italia, cântat pe scenă. A amuțit și a îngenuncheat în fața geniului lui Berlioz.
Berlioz mărturisește în memoriile sale că a început „prin a scrie un solo pentru violă, dar care a implicat orchestra în așa fel încât să nu reducă eficacitatea contribuției orchestrale”. Când Paganini a văzut schița mișcării alegro, cu toate resturile în partea de violă, i-a spus lui Berlioz că nu va merge și că se aștepta să cânte continuu. Apoi s-au despărțit, Paganini fiind dezamăgit.
¨Eram sigur că Paganini, cu puterile sale incomparabile de interpret, va ști să țină viola în prim-plan. Provocarea mi s-a părut inedită; Curând am elaborat un plan atractiv și am devenit foarte dornic să-l duc la îndeplinire. Cu greu a fost finalizată prima mișcare pe care Paganini a vrut să o vadă.
Dar când a văzut toate resturile din partea de violă din allegro, a exclamat: „¨Nu merge. Viola are prea multe pauze. Ar trebui să cânt continuu.” „Știam, i-am răspuns. Ceea ce vrei este un concert pentru violă, iar în cazul acesta tu ești singurul care poate scrie bine pentru tine.” Paganini nu răspunse; părea dezamăgit și m-a părăsit fără să spună mai multe despre schița mea simfonică.
Dându-mi seama că schema mea proiectată nu era potrivită pentru el, m-am concentrat să o duc la îndeplinire cu un alt scop în minte și fără să-mi fac griji cum să pun mereu în prim plan viola solo. Intenția mea a fost să scriu o serie de scene orchestrale, în care viola solo să fie implicată ca un participant mai mult sau mai puțin activ, păstrând în același timp propriul caracter.
Așezându-o printre amintirile poetice formate din rătăcirile mele în Abruzzi, am vrut să fac din violă un fel de visător melancolic, în felul lui Childe Harold de Byron. De aici și titlul simfoniei: Harold în Italia.˝
Ca și în Simfonia Fantastică, o temă principală (melodia de deschidere a violei) este reprodusă pe parcursul lucrării. Diferența este că, în timp ce în Simfonia Fantastică, „idée fixe” continuă să pătrundă ca o obsesie pasionată asupra scenelor care îi sunt străine și deviază cursul lor, melodia lui Harold este suprapusă celorlalte voci orchestrale și contrastează cu acestea în tempo și caracter. fără a le întrerupe dezvoltarea.
Harold în Italia al lui Berlioz este, la un prim nivel, despre drama individualității. Ca și Childe Harold, viola lui Berlioz trăiește acea dramă a individului integru care are mereu motive să nu se regăsească în tumultul lumii, deși îl trăiește cu nesaț. La un al doilea nivel, cel care aș zice că aparține geniului, viola lui Childe Harold știe că susține acest tumult, că acest tumult este el însuși.
Childe Harold este tricksterul sentimental, lumea se mișcă până la iureș pentru că el însuși nu-i dă pace, și nu-i dă pace dintr-o sete pe care în lipsă de alte determinări la îndemână o numim sete de perfecțiune.
Provocarea adresată interpretului și orchestrei este de a face aceste două nivele să coexiste audibil, orchestrând ceea ce numim simplu frumusețe. Iar din memoriile lui Berlioz reiese că rareori a fost cu adevărat mulțumit de interpretări.
Harold en Italie este una dintre cele mai relaxate și poetice lucrări ale lui Berlioz, foarte diferită ca atmosferă de Symphonie fantastique din 1830. Berlioz a avut o pasiune deosebită pentru viola și a folosit frecvent calitățile ei tonale speciale în multe dintre lucrările sale.
Pe tot parcursul lucrării, viola îl reprezintă pe Harold și este lipsită de orice demonstrativitate per se. Partitura ei este mereu firească și această trăsătură de modernitate a fost fin sublianiată de muzicieni. Prima mișcare, Harold aux montagnes, urmărește scene pe care personajul său melancolic le întâlnește în munți.
În a doua mișcare, Marche des pèlerins, Harold însoțește un grup de pelerini; în al treilea, Sérénade, amanta lui este vrăjită de muzică. Ultima mișcare, Orgie de brigands, îl găsește pe erou în compania unor răzvrătiți.
Berlioz a scris o partitură de geniu pentru violă, tocmai pentru a-i pune în valoare caracterul unic. Dacă vioara este solistul par excellence, mereu gata de luminile rampei, viola este vioara mai profundă, care își trage seva din murmurul neîncetat al lumii, care aude și vibrează la cele mai îndepărtate vibrații. Viola este și solistul și lumea lui, iar asta este exact ceea ce am auzit în acea vineri memorabilă pe scena Sălii Radio, în interpretarea lui Răzvan Popovici.
Ca un adevărat Childe Harold, viola Răzvan Popovici a fost în același timp erou și picătură în oceanul lumii, iar felul în care a susținut și s-a topit în zona de coarde a Orchestrei Naționale Radio a unit cele două niveluri despre care spuneam.
Sub bagheta lui Nicolae Moldoveanu, solistul și orchestra au creat una și aceeași senzație de flux, același murmur de neuitat, aceeași neliniște care te trezește și același zâmbet care te topește pe care le numim, ca un reper, frumusețe.
Citește aici mai multe despre Răzvan Popovici: https://palindrom.eu/razvan-popovici-fondator-sonoro-prin-bursele-sonoro-interferente-ne-am-dorit-sa-cream-o-elita-noua-tanara/
Citește aici despre experiența italiană a lui Răzvan Popovici: https://palindrom.eu/sonoro-interferente-a-ajuns-la-montepulciano/
Află aici despre următoarele concerte ale Orchestrei Naționale Radio: https://salaradio.ro/
