Răzvan Popovici, fondator SoNoRo: Prin bursele SoNoRo Interferențe, ne-am dorit să creăm o elită nouă, tânără

Alte articole

Răzvan Popovici, fondator SoNoRo: Prin bursele SoNoRo Interferențe, ne-am dorit să creăm o elită nouă, tânără

Facebook
Twitter
Pinterest
LinkedIn

Prin bursele SoNoRo Interferențe, ne-am dorit să creăm o elită nouă, tânără, spune Răzvan Popovici, fondator SoNoRo

Suntem în cel de-al XVIII-lea an de SoNoRo Interferențe, programul de burse pentru tinerii muzicieni inițiat de SoNoRo care, iată, a ajuns la majorat. Într-un soi de bilanț inevitabil incomplet, prin acest interviu pe care Răzvan Popovici mi l-a acordat cu generozitate, am intenționat să trecem în revistă principalele repere ale programului și mai ales să evidențiem ce anume îl particularizează.

Mentorat informal

Numele de Interferențe mi se pare în același timp foarte incitant și foarte potrivit pentru un program de burse excepționale. Înțelegem imediat că este gândit ca o intervenție în educația unui tânăr muzician menită să îl îmbogățească cu o experiență nouă și specială, să îi deschidă noi perspective și să îl incite să se dezvolte în continuare. Care sunt interferențele pe care le consideri importante pentru un tânăr muzician: interferențele cu profesori, cu alți tineri sau cu alte arte și artiștii lor? 

Evident că toate. Când am pornit proiectul cel mai important era să creăm aceste posibile interferențe între maestri și tineri foarte talentați. Cu toții știm: dacă ai șansa în viață să ai în jur și să înveți de la oameni mai experimentați și mai buni decât tine, atunci cu siguranță vei crește cel mai repede. Pe parcurs, evident că mi-am dat seama ce importante sunt și interferențele între tinerii aceștia care sunt veniți de peste tot din țară: din Cluj, București, Iași, Craiova, Sibiu, Timișoara. La proiect pot lua parte și tinerii români care studiază în străinătate – astfel se creează prietenii pe viață.

După aceea ce am mai făcut, practic, a treia interferență, este exact cum ai spus, prin aceste evenimente pe care le numim mese rotunde, round tables, conversații. Când petreci o săptămână cu maestrii într-un loc, cu profesorii de la Berlin sau de la București sau de la Londra sau Zurich și așa mai departe, împărtășind micul dejun, prânzul, o cafea în piața principală din Montepulciano sau cina pe malul Dunării când suntem la Cetate, atunci ai posibilitatea să discuți cu ei despre multe alte lucruri: de la ce înseamnă să fii muzician in real life, ce înseamnă să ai o carieră, cum gestionezi frici, temeri, vise, spre ce poți să tinzi, ce este important și cât de benefic este să fii interesat și de alte arte și de alte lucruri în viață, care te fac să devii un muzician mai bun și așa mai departe.

Practic, sunt foarte multe influențe pe care acești tineri le primesc pe parcursul unei săptămâni și trebuie să zic, din propria experiență, că nu am văzut niciun alt proiect în care niște tineri talentați pot crește atât de mult într-un interval de numai o săptămână – de obicei, ne întâlnim duminică sau luni, de marți încep repetițiile și vineri, sâmbătă, duminică sunt concertele finale. Deci au, practic, maximum 4 zile de repetat cu noi și apoi sunt concertele unde trebuie să livreze, să performeze.

Ne-am dorit să creăm o elită nouă, tânără, care acum văd că începe să ajungă la maturitate. Există prin acești bursieri tineri cu niște cariere extraordinare, deja. Nu doar în România, dar și în străinătate –  vorbim de cariere importante, majore. Acum ei încep să ia și un pic de responsabilitate, făcând lucruri bune și importante pe plan cultural prin țară. Ajung în poziții de manager de filarmonici, creează festivaluri, predau la universități și conservatoare renumite. Cântă, concertează. Și așa se creează reputația unei țări.

Zilele trecute treceam, împreună cu Diana Ketler, prin niște fotografii mai vechi cu bursieri – așa am putu constatat că din majoritatea celor selactați a ieșit ceva bun. Pentru noi a fost confirmarea că i-am selectat bine. Am dat de o fotografie în care erau prezenți Andrei Ioniță, care acum are o carieră prodigioasă de violoncelist, Dragoș Dimitriu, pianistul, care a cântat la filarmonica din Viena, care a fost mulți ani manager al filarmonicii din Brașov și acum este director de dezvoltare la noi la Sonoro. Mai era în fotografia aceea și Florian Mitrea, care acum e colegul Dianei la Royal Academy. Erau și două tinere violoniste, care una cântă orchestra filarmonică de la Dresda și cealaltă cântă în Orchestra radio de la Koln – și așa mai departe. Și desigur Rafael Butaru, care e concertmaestrul Filarmonicii George Enescu… sunt numai câteva exemple, din fotografia respectivă.

Ce te-a făcut să îți dorești să creezi astfel de interferențe?

Cred că totul a venit din descoperirea bucuriei de a preda, de a da mai departe. La început, când ești tânăr, nici măcar nu îți dai seama că ai șansa să întâlnești profesorul potrivit numai la momentul în care ești gata pentru profesorul ăla. Eu am tot avut noroc pe parcurs. 

Când norocul vine, trebuie să fii extrem de treaz! Nu ai voie să îți contrariezi norocul!

Ai avut astfel de interferențe, de întâlniri semnificative care simți că ți-au înrâurit mult destinul muzical sau poate pe cel uman – sau poate pe amândouă? Sau poate ți-ai fi dorit să fi avut atunci niște interferențe? 

Evident, când progresezi, când devii mai bun și avansezi și ca om și ca muzician, realizezi cumva asta. Acum, dacă mă uit în spate, știu că faptul că am ajuns la Mozarteumul din Salzburg la 17 ani și jumătate a fost crucial, pentru că exact de profesorul ăla aveam nevoie atunci. Apoi m-am dus la Paris – și acolo profesorul a venit în momentul oportun. Apoi m-am dus la Freiburg, unde studiam cu profesorul foarte faimos; însă de fapt, pentru mine, profesorul de muzică de cameră a fost mentorul și adevăratul meu profesor. Același lucru se întâmplă și după aceea, când începi să cunoști oameni care te ajută să avansezi; am întâlnit-o pe Mihaela Martin și am cântat prima dată împreună, apoi m-a invitat la festivalul ei. Iar acolo am cunoscut alți oameni care m-au invitat la alte festivaluri – se declanșează o avalanșă de lucruri care ți se întâmplă. Însă, ca întotdeauna în viață, când te ajunge norocul sau șansa, trebuie să fii pregătit pentru asta. Da, te poate invita cineva într-un loc extraordinar cu muzicieni fantastici – dar dacă nu livrezi a doua oară nu te mai invită. Asta le spun mereu tinerilor, studenților mei, dar și bursierilor SoNoRo: trebuie să fii extrem de treaz.

Cu Vladimir Mendelsohn – nu o să-l uit niciodată pe marele violist român care a avut o carieră extraordinară și, din păcate s-a tot dus prea repede acum câțiva ani – vorbeam o dată despre tineri foarte talentați care câștigă concursuri internaționale foarte importante, dar după 2-3 ani nu se mai aude nimic de ei. Și am ajuns la concluzia că a cîștiga concursul e un fapt extraordinar, dar după aceea tu trebuie să practici, să, studiezi, să concertezi, te invită diverse orchestre. Iar de fiecare dată tu trebuie să faci lucrurile așa de bine încât să fii reinvitat. Acolo e secretul. Și atunci Vlady Mendelsohn a spus ceva extrem de adevărat: nu ai voie să-ți contrariezi norocul!

Comportamentul, coloana vertebrală, etica sunt foarte importante ca să faci o carieră consistentă și continuă. Mici cariere poate să facă oricine. Un noroc mai poți avea, se mai întâmplă ceva, cineva anulează un concert și ajungi să îi ții locul: ți-a venit rândul și atunci trebuie să joci cartea.

Acum am un fost elev al meu, Alex Spânu, care a fost mulți ani de zile bursier SoNoRo; cântă la București, acum studiază cu Wilfried Strehler, la Conservatorul din Berlin, la Academia de Muzică. Când mai vine în București, mai mă sună și ne-am văzut la o cafea. I-am spus de curând: exact în ziua de după concertul tău la Ateneu avem un SoNoRo Conac. Vrei să vii să cânti? L-am invitat, a cântat foarte bine, deci o să-l mai chem. Eu asta caut: muzicieni, nu instrumentiști.

Suntem în al XVIII-lea an de Interferențe, dacă nu mă înșel. Cum a luat ființă SoNoRo Interferențe? Cum vezi acum acel moment? 

Eu însumi am fost bursier al unei fundații extraordinare din Germania, care se numește Villa Musica. Centrala lor se află în castelul din Engers, în Neuwied, iar alături este castelul Hohenzollern, de unde vine regina României, pe care eu îl știam din poveștile familiei regale. Villa Musica este o academie de muzică echipată cu cele mai frumoase piane, sala de concert e o sală barocă, este superba Diana Saal. Muzicienii dorm chiar acolo, în clădirea castelului, totul este foarte bun, un restaurant minunat, niște condiții excepționale oferite de statul german. Am fost bursier mai mulți ani. 

Apoi, după primul an de SoNoRo, mi-am dorit să facem lucrul ăsta și pentru copiii din România. Cumva am replicat sistemul, dar noi nu am avut buget de stat, am pornit cu buget zero și am finanțat bursele doar din surse private. 

Anul acesta abia a intervenit o schimbare, am câștigat un proiect AFCN. E bine să avem, deci, prima dată Ministerul Culturii în proiect, pentru că, zic eu, puține proiecte au făcut pentru România atât de multe cum a făcut SoNoRo Interferențe. Chiar dorința asta de a crea o elită tânără a dat roade. Cu mijloace puține am reușit să facem multe lucruri: în fiecare an vezi cât de mulți copii se înscriu, proiectul este foarte iubit în rândul tinerilor, elevi și studenți. 

Cooptăm în program candidați de la 13 până la 30 de ani. Un ambitus mare! Ne dorim să-i susținem de când sunt mici pe acești copii foarte talentați. Andrei Ioniță a venit la 15 ani. Tot așa Sebastian Manning, de la Timișoara, foarte tânăr, de 14 ani.

Povestește-mi despre câteva momente de vârf ale programului din trecut 

Totdeauna am ales locurile, zic eu, foarte, foarte bine și inspirat. De peste 15 ani mergem la Montepulciano, în Toscana. Dorința mea personală a fost de a-i duce acolo, în mijlocul unei frumuseți deosebite: acolo toată lumea stă în centrul vechi, în spate sunt niște coline absolut mirifice. Fiecare moment acolo este plin de farmec: apusul, răsăritul, cafeaua în Piața Grande, fiecare clădire. Pur și simplu, drumul de la casa, apartamentul unde stai până în Palazzo Ricci, unde este această Academie Europeană cu care colaborăm de atâți ani, te face pur și simplu să cânți mai bine, îți înnobilează gândurile, simți altfel. La Port Cetate, desigur, senzația este alta. Tot vreo 15 ani sunt de când mergem acolo, pe malul Dunării. Un loc splendid: te trezești de dimineața, bei cafeaua și te uiți cum curge Dunărea și după aia te duci și cânti… Păstrăvul de Schubert, de exemplu. E extraordinar! Ca să nu mai vorbesc de mâncarea genială ale doamnelor din bucătăria lui Mircea Dinescu.

Câțiva ani am mers la reședința Băncii Naționale de la Păltiniș, un loc excelent în mijlocul pădurii. În ultimii ani mergem în această Casa Artistului de la Bușteni, pusă la dispoziție de o violonistă româncă, și e foarte frumos pentru că ai aer curat, muntele în față.

Am dus Interferențele de câteva ori în străinătate, în sudul Germaniei, la Traunstein sau la Bad Endorf, unde publicul este extrem de priceput la muzica clasică.

După aceea am făcut Interferențele în Belgia, într-un an chiar la Kiev în Ucraina. A fost dorința mea de a crea legături între tineri din România și cei din Ucraina, cu mulți ani înainte de a se întâmpla ce se întâmplă acum. 

Întotdeauna cursul este foarte legat de locurile în care se desfășoară, iar copiii și-au dat seama că inclusiv pentru muzică este foarte benefic să ai și frumusețe în jur. Este o interferență extraordinară, iată, interferența aceasta cu mediul – este important ceea ce te înconjoară.

Care ți s-au părut a fi cele mai importante întâmplări care au marcat anul acesta Interferențele? 

Anul acesta am avut o grupă de tineri muzicieni cu o creștere extraordinară, la Cetate. După concertul de la cetate am concertat în Filarmonica Oltenia de la Craiova. Iar cu grupa de la Bușteni am avut un concert final la Filarmonica din Brașov, care a fost foarte bun. Tinerilor le-a prins foarte bine faptul că au avut încă o șansă, al doilea concert într-o Filarmonica, într-un context concertistic.

Și tot anul ăsta a fost extraordinar că am avut prima dată suportul AFCN-ului. Am câștigat concursul și pentru noi a fost foarte, foarte important, pe lângă sponsorii privați pe care îi avem.

Cum este selecția pentru Interferențe? Ce urmăriți la candidați? 

Selecția este destul de strictă, desigur. Și în ultimii, de la COVID încoace, am făcut selecția online. Am cerut două video-uri cu piese contrastante, din două epoci diverse. Facem o preselecție, iar pentru runda a doua, le oferim un interviu, cu Diana și cu mine. Formula online este foarte bună pentru că așa s-au putut înscrie foarte mulți tineri, talentați români care studiază în străinătate. De aceea și numărul aplicanților este de la an la an mai mare.

Căutăm tineri care sunt deștepți, pe fază, atenți, curioși, care pot studia și progresa rapid, iar în interviuri ne dăm seama mai bine de acest lucru decât atunci când îi vezi cântând. În interviu îi întrebăm ce cărți citesc, ce fac, ce alte hobby-uri au, cum își petrec timpul, ce vise au, ce își doresc de la viață, de la muzică, de ce fac muzică… Și din unul sau două răspunsuri imediat îți dai seama cum stau.

Cum alegeți locurile și profesorii? 

Profesorii fac parte din acest network extraordinar de muzicieni SoNoRo, Li se alătură și alți profesori care sunt pedagogi foarte renumiți, e foarte ușor. Acești oameni vin cu mare plăcere, mai ales când e vorba de tineri talentați și locuri atât de frumoase. Ce mi se pare cel mai frumos este că în ultimul timp mulți din străinătate au preluat ideea și au început să facă astfel de programe, deci am fost un fel de trendsetter la nivel european. Asta m-a bucurat foarte mult.

Anul acesta, care au fost cei mai surprinzători tineri muzicieni dintre câștigătorii Interferențelor?

Anul acesta am avut trei foarte talentați de la Timișoara, violoniști de 14, 15, 16 ani: Tudor Ioan, Sebastian Manning și Lois Muntean. Este o mare plăcere să vezi de la vârsta asta copiii atât de implicați, de dedicați. Talentați, desigur, dar care și studiază, care chiar dacă drumul lor e schițat, sunt pe drumul respectiv cu tot sufletul și evident au părinți care îi susțin. Lucrezi și cânti cu ei cu mare plăcere.

Ce instrumente au fost cele mai bine reprezentate de-a lungul timpului?

Cam toate, depinde de ce instrumente anunțăm noi; întotdeauna am avut vioară, violă, violoncel, pian. În ultimii ani avem și canto – pentru prima dată am introdus muzică de cameră cu canto, ceea ce a fost extraordinar pentru că majoritatea tinerilor de aici, din România, care făceau canto, nu cântau  cu alte instrumente. Toți cântă pe la gale, operă, lied, dar nu și muzică de cameră, acompaniați de un cvartet sau trio de coarde. În mulți ani, am introdus și câte un instrument de suflat: corn, oboi, flaut. Harpă nu am avut încă.

Ce feedbackuri deosebite și/sau neașteptate ați avut din partea tinerilor care au participat la program? 

Feedback-ul de obicei este foarte bun. Mulți dintre ei sunt recunoscători și își dau seama de ce șansă au avut și după aceea vezi mai departe că multor le-a schimbat chiar viața – de exemplu au cunoscut pe cineva care după aceea i-a dus mai departe, au obținut alte burse. De exemplu, Francesco Ionașcu este un violonist din Cluj care și-a dat doctoratul și deja predă la conservatorul din Cluj sau Luca Pulbere, tot din Cluj. Florian Mitrea a cunoscut-o pe Diana Ketler la Interferențe, iar acum e colegul ei la Royal Academy. Multora Interferențele le-au deschis orizontul, le-au arătat unde pot ajunge. Cântând cu noi, tinerii văd de fapt care este nivelul în viața adevărată muzicală. Într-un mod foarte atrăgător – săptămâna în care se desfășoară o grupă de Interferențe este o săptămâna foarte romantică, dar și copleșitoare, pentru că tu trebuie să faci un concert practic nou cu ei. Cei mai puțini experimentați trebuie să se ridice la nivelul celor mai experimentați. De asta cresc atât de repede, sunt super-motivați. Ei știu dinainte (cu cca 3-4 săptămâni) cam ce vor studia sau ce vor face și foarte rar am avut bursieri care au venit nepregătiți – este o lipsă de respect pentru colegi, dar mai ales este un mod de a-ți contraria norocul.

Ce ai aflat / ai învățat din interacțiunea cu bursierii SoNoRo Interferențe?

Atunci când predai înveți extrem de multe lucruri, mai ales din greșelile elevilor. Cu timpul știi imediat cum remediezi o problemă tehnică, o problemă muzicală. Devine totul mult mai clar. Am învățat și modul de exprimare. Un profesor bun este și un pic maestru al limbii – trebuie ca, prin cuvinte, să-l faci pe respectivul student să înțeleagă anumite lucruri. Plus că muzica, știm cu toții, e foarte legată de imaginație și de fantezie și de cultură – așa se face că foarte des vorbesc în metafore. Sunt implicate multe emoții și fără un background cultural mai amplu nu cred că aș putea să predau așa de bine și așa de dedicat. Trebuie să inspir, să rezolv probleme tehnice, dar trebuie să fac și psihologie.

Cum vezi continuând programul SoNoRo Interferențe? 

În anul al XX-lea, adică peste doi ani aș vrea să facem ceva special, poate mai multe workshop-uri, să creăm un ansamblu cu foști bursieri, cei mai renumiți, să facem un turneu internațional, sunt multe posibilități.

Mai multe detalii despre SoNoRo Interferențe de anul acesta găsiți aici: https://palindrom.eu/programul-de-burse-sonoro-interferente-continua-cu-un-workshop-la-portul-cultural-cetate/

Mai multe detalii despre întregul program citiți aici: https://interferente.sonoro.org/