În fiecare an, festivalul SoNoRo ne duce în altă parte, în sonorul altei lumi. Ne pune în față alte și alte provocări. Dacă anul trecut ne-a așezat pe divanul psihanalitic, anul acesta ne-a dus în bibliotecă. În biblioteca secretă, sentimentală și trăită a fiecăruia dintre noi.
Anul acesta SoNoRo s-a desfășurat sub tema ExLibris, adică din cărți mai mult decât despre cărți. Am spus dintotdeauna că marile cărți sunt cele în care trăiești, pe care le numeri ca vieți trăite, pe care le poți include în biografia ta, mai mult chiar decât în biblioteca ta. Sigur, fiecare are repertoriul propriu de astfel de cărți – și sunt chiar acelea pe care își poate pune propriul exlibris.
Concertele au explorat cele mai diverse raporturi care se pot stabili între muzică și literatură. Am văzut muzica ducându-ne în același loc sufletesc în care ne duce și cartea, dar pe altă cale, având alte forme și chiar alte coordonate istorice, am văzut muzica evocând teme din carte, muzica făcându-ne poftă de carte, muzica dezvăluind cheia cărții sau a limbii cărții.
Iată în cele ce urmează câteva instantanee din dansul complex al muzicii SoNoRo cu literatura evocată.
Recoveco, păstorii nopții
Cartea SoNoRo ediția a XIX-a ExLibris s-a deschis pe scena de la Palatul Bragadiru Răzvan Popovici și Diana Ketler au făcut introducerea. Iar Diana ne-a invitat să ne aducem aminte cum a fost prima dată când am citit. Eu mi-am adus aminte prima dată când am deschis singură o carte.
Prima dată când am deschis singură o carte eu nu știam deloc să citesc, iar cartea era plină de semne. M-am așezat pe spate și am privit serios semnele (este destul de probabil că nici atunci să nu fi văzut „corect” așa cum spun majoritatea oamenilor). Asta nu m-a împiedicat deloc să spun povestea. Semnele mi-o inspirau, iar muzica de la radioul pe lămpi din hol o amplifica. N-am avut timp să mă gândesc prea mult la scena asta, că pe scenă au intrat năvalnic muzicienii: violonistul venezuelean Alexis Cardenas și ansamblul lui de coarde denumit Recoveco.
Instrumente tipic sud-americane. Nu știam mai nimic despre ei, m-au cucerit de la prima notă. Prin bogăție de note, de ritmuri, de inventivitate, de corazon. O muzică pe care ei o numesc cu un soi de modestie (sau poate ironie) serenade, dar este de o complexitate uluitoare. Vezi și simți și mai ales auzi cum își trage rădăcinile adânci din tradiții diferite. Un continent care se ramifică în toate continentele. Sau lumi suprapuse și intricate.
Și atunci muzica lor, care m-a pus imediat într-o stare de activitate și veselie, care m-a făcut să bat ritmul și să dansez interior cu frenezia arestatului pe scaun – care era, daa, frenezia acelor zile în care deschideam cartea pentru prima oară. Era fantezia mea care amesteca notele de la radio, mariachi și tangouri și valsuri, cu dansuri reale și imaginare.
Și-au venit în minte și toți care erau în jurul meu atunci, și acum nu mai sunt, dar dansează mereu cu mine când deschid această primă carte, cu semne pe care le citesc dincolo și dincoace de minte.
Am savurat bogăția acestei muzici ca un festin al amintirii – și exact ca atunci, ca pe o promisiune a bibliotecilor care urmau să vină. Cu seninătate și joc.
Pastorii nopții au fost Alexis Cardenas și ansamblul lui (candidați la Grammy, pentru cei pasionați de lauri) . Pentru mine ei au fost cu adevărat păstorii lui Jorge Amado, chemând seva tuturor rădăcinilor și aducând în dansul ființei mele toate lumile nevăzute. Ca atunci, odinioară, navigam pe necunoscut cu voioșie și-l iubeam pentru că era necunoscut.
Niciodată nu poți anticipa cum va arăta un festival SoNoRo, dar atunci la început, deschizând cartea sufletului, i-am simțit pulsul. Nu are nimic livresc, de tipul „reflecție muzicală despre carte” ci mi-a apărut de la început ca o călătorie la rădăcinile de unde a izvorât atât imaginarul cărții cât și concretul, carnea muzicii.
Despre Recoveco citiți mai multe aici: https://festival.sonoro.org/artisti/alexis-cardenas-recoveco/
If music be the food of love, play on
Shakespeare are ritmul și retorica sa, spunem de obicei. Al doilea concert SoNoRo ExLibris a răsunat la Sala Radio de ecouri shakespeariene: recitate, cântate cu vocea și mai ales cântate cu vocile instrumentelor, mai mult ca omeneștile. Când a început prima frază muzicală, cântată sau, aș zice, recitată la pian de Diana Ketler și la vioară de Latica Honda-Rosenberg, am avut senzația clară și distinctă a unei piese de Shakespeare.
Teatrul devenise vizibil, notele pur și simplu frazau, povesteau, desenau, jucau, dramatizau atât întâmplări cât și sentimente.
Poate, scris așa, pare metaforă și lumea tinde să treacă peste ea – play on, e o cronică. Totuși, insist, the play was really there. În note, între note. Nu aveam aluzii și sugestii din Shakespeare, paralele și corespondente. Aveam piesa în fața ochilor. Și în spatele lor, în spirit. Fără să fie neapărat cuvinte, toată drama shakespeariană era acolo. Și asta a continuat toată seara, cu diverse scene și fragmente din Shakespeare.
Așadar versul lui Shakespeare și muzica erau cu adevărat una, ceea ce m-a făcut să exclam că:
1 literatura mare nu face diferența între epic și liric și descrie de fapt un dinamism al pulsiunilor (când nu sunt personaje, este pur și simplu dinamismul privitorului) – sorry, guys, știu că la bac se spune altfel, dar e doar o convenție. Ascultând muzica, pur și simplu vedeam din ce sunt făcute și notele și cuvintele, anume din substanța sufletului omenesc.
2 ca și muzica, literatura mare povestește prin ritmuri ascunse în rostire. Noi credem că istoria citită se desfășoară în noi pentru că înțelegem cuvintele – și cu cât le înțelegem mai savant, cu atât o să aflăm mai multe despre „ce a vrut să spună autorul”.
Dar asta e numai o parte a istoriei. Istoria citită se desfășoară în noi pentru că, exterior sau interior, rostim cuvintele, iar ritmul lor vorbește direct pulsiunii noastre. Aceasta e istoria pe care ne-o spune.
Și asta încă ar fi rațional, da, cuvintele au ritm și unii chiar dansează numai pe cuvinte. Dar nu e vorba numai de ritm.
Cuvintele au și încărcătură, sunetele toate sunt derivate ale apropierii și depărtării. Ca și notele muzicale, cuvintele nu descriu sentimente, ci sunt sentimente. Cine nu crede, ar fi trebuit să fi fost în sală, când Diana Ketler și tânăra Eva Garet au cântat la patru mâini Mendelssohn-Bartholdy, piesa Visul unei nopți de vară care include și celebrul marș nupțial. Iar în contextul real al piesei, cântat cu voioșia care-i aparține, marșul și-a regăsit firescul (destul de straniu, iată, să spun asta, deoarece niciodată nu l-am mai auzit cântat așa, dar am recunoscut imediat că pur și simplu așa trebuie cântat).
M-am bucurat enorm să o revăd pe Eva Garet, strălucită bursiera SoNoRo Interferențe, pe care am remarcat-o la una dintre edițiile precedente și a cărei ascensiune o urmăresc cu mare încântare – acum, iată, bucurându-se la rându-i de șansa și onoarea de a cânta pe scena mare SoNoRo și la patru mâini cu însăși Diana Ketler.
Citiți aici mai multe despre ea: https://palindrom.eu/eva-garet-si-karel-deseure-intr-un-concert-plin-de-suflet-si-virtuozitate-la-sala-radio/
3 literatura mare și muzica mare sunt una
4 lucrând cu toate pulsiunile și transformările lor (care sunt sursa dinamismului, respectiv a oricărui filon epic), Shakespeare este întâiul psihanalist al lumii.
Este și cel mai mare psihanalist al lumii – deoarece este singurul lucid și știe care este raportul corect cu vindecarea (aici sunt atâtea de spus încât chiar nu încape în acest articol și neîndoielnic #vaurma).
Menționez numai că sala a amuțit și a uitat de tot, inclusiv de pauză, după monologul lui Iago (din Othello de Verdi), cântat în italiană de bas-baritonul Pauls Putnins.
În ultima vreme tot circulă o demonstrație „incontestabilă” că nu numai o singură maimuță, dar nici măcar tot neamul maimuțelor, nu ar putea nimeri vreodată să scrie la mașină un sonet de Shakespeare – asta pentru că ar avea nevoie de mai mult timp decât trăiește universul.
Ceea ce înlocuiește o problema cu alta, la fel de inadecvat pusă – eu aș problematiza altfel: dacă simpatica maimuță va nimeri să scrie sonetul, aceasta va fi dovada incontestabilă a umanității sale sau declanșatorul unui salt al ei spre umanitate? Va fi sonetul pentru ea ce va fi fost pentru noi incursiunea de aseară la sursele ascunse ale muzicii și literaturii?
Punând problema lui Shakespeare, a unei literaturi scrise de la început pentru a fi reprezentată în teatru (la modul shakespearian, adică superlativ), problema chiasmei, delicate, dar fundamentale, prin care epicul curge în liric și înapoi, SoNoRo Exlibris a găsit din nou aseară punctul în care literatura și muzica sunt una, izvorul comun de unde fiecare vine să vorbească sufletului uman, pentru că deschid poarta sufletului lumii.
Parfumul
Cu Parfumul, concertul de duminică dimineața, SoNoRo Exlibris a creat o paralelă perfectă între carte și muzica, ceea ce la început părea extrem de dificil. În fond aveam de-a face cu indicibilul muzical care caută să se lipească de o carte care descrie aventurile în jurul marelui și misteriosului indicibil, seducția mirosului, care este parfumul.
Ei bine, chiar în virtutea acestui indicibil au reușit muzicienii SoNoRo, mergând din nou la izvorul comun împărtășit de literatură și muzică.
Indicibil – se face abuz de acest cuvânt pentru a descrie ce nu poate fi numit și se află la rădăcina acelui simț vital pe care îl avem fiecare ascuns în noi. Respectiv, se află la originea unde toate simțurile sunt unul și același, abia apoi diferentiindu-se în văz, auz și altele. Mirosul rămâne mereu acolo, la origine și sentimentul îi ține poarta deschisă.
Cu el, cu sentimentul, a început concertul – cu două piese de Ravel cântate de Diana Ketler la pian și de Răzvan Popovici la viola lui. Deodată revelându-mi-se ca instrumente extrem de interiorizate, antrenate să privească mereu înăuntru.
După cum deja spusese Diana, Suskind și Ravel însuși erau de fapt niște sălbatici. Fără avertizările și precauțiile pe care îndeobște le întâlnim, aceste două duo-uri ne-au aruncat pe noi, spectatorii fragezi ai dimineții de duminică, direct în lumea luminată de miere a primelor sentimente. O duioșie necruțătoare, care deschide inima exact ca o carne vie – remember Parfumul lui Suskind?
Cu urechile și inima în aceasta lume care chiar nu poate lăsa pe nimeni indiferent, am intrat în din nou indicibilul notelor de pian și pauzelor cărora Diana știe să le dea propria expresivitate. Când se desfășură The Dew fairy de Frank Bridge am simțit deja cum alchimia complexă a dimineții lucra: chiar în interior mi se ivise un gust și un parfum nou, revelat pe limbă de aftertasteul plăcut și amărui al cafelei Illy pe care Ioan Dragoș Dimitriu mi-o oferise în hol (cafea, remember, adică exact tabla neagră pe care se scrie mirosul, parfumul și pe care o întâlnim și în parfumeriile de acum).
Efectul m-a uimit, dar nu avut timp nici de prea multă uimire, deoarece a început… finalul, sonata pentru vioară și pian de Ravel, unde Diana a fost acompaniată de Mi-Să Yang, o tânără violonistă ca un spiriduș și o forță a naturii. O piesa intensă, inedită, profund neconvențională (cu o parte de-a dreptul de blues) unde efectiv vedeai efortul activ de a concretiza acel parfum, știți deja care, indicibilul. Un efort fără sfârșit (piesa chiar se termină într-o mișcare de perpetuum mobile)… am ieșit transfigurată, dar magia abia începea.
Treptat am realizat că era chiar energia ultimelor pagini din parfumul lui Suskind. Exact aceea. Aceeași dorință de însingurare, aceeași tulburare, o neliniște aproape fizică, stare de alertă, tumult și frumusețe. Muzica ducând exact în același loc ca și literatura. O dovadă impresionantă și de neuitat a coerenței artei, care în ultima instanță este chiar coerența lumii.
Spre far
Concertul SoNoRo care ne-a transformat în valuri a avut loc în Sufrageria Regală din Palatul Regal, acolo unde simțul artistic a Reginei Maria și-a pus amprenta clară și unde transpare, discret, dar sigur, inspirația celtică.
Pe note muzicale, am „citit” Spre far de Virginia Woolf și practic întreaga seară a fost plonjată perfect în atmosfera acelui început de secol agitat în profunzime și schimbător ca marea. 100 de ani s-au făcut nevăzuți și am trăit vreo două ceasuri în lumea care era și a Virginiei Woolf și a Reginei Maria.
Văzută s-a făcut muzica, o muzica prezentă și relevantă atât în viața Virginiei cât și în viața Reginei. Am aflat atâtea despre curgerea timpului și despre valuri în aceste două ore cât n-ai fi aflat în vreo 20 de ani de cursuri de fenomenologie – aceasta este magia SoNoRo și cred că v-am mai spus asta.
Concertul a început cu Debussy, poate cel mai exact fenomenolog al timpului acestui secol, un artist al valurilor – iar clarinetul lui Thorsten Johanns a fost vocea de pe marea cântată de Diana Ketler la pian, acel vuiet inexplicabil pe care marinarii îl știu bine și câteodată-l poetizează atribuindu-l sirenelor.
Eram deja acolo, în mare, când mi s-a ivit cu adevărat amintirea cărții Spre far, pe care, ironic sau nu, am citit-o prima oară chiar în franceză (pentru că pe atunci biblioteca Institutului Francez era cel mai mare paradis al cărților de la noi).
Așadar, timpurile în val ale scrisului Virginiei Woolf erau pentru mine legate de sonoritatea franceză și mi s-a părut apoi foarte natural să le aud cântate în franceză de Pauls Putnins, bass baritonul de origine letonă, care apoi a cântat neliniștitorul Olandez Zburător al lui Wagner. Salonul și plaja dezlănțuită. Maxima civilizație și sălbăticia pulsionala a mării. Raționalul, seninul, și primejdiosul, stihialul, imprevizibilul, coabitând sub plafonul împodobil al Sufrageriei Regale.
Contrapunctul armonic adus de divertismentul lui Mozart a subliniat alternanta – și am apreciat modul în care a fost cântat, eleganta trecere. Am savurat seninătatea mozartiană așa cum savurezi o rază de soare în zorii vântoși al plajei măturate de valuri.
Iar când s-a declanșat cvintetul cu pian al lui Frank Bridge, un maestru britanic al violei care a trăit cam în aceeași perioada obsedantă despre care a fost vorba în întreagă seara, ei bine, atunci s-au legat toate, în acest sunet greu de cartografiat, de caracterizat și înrămat (poate de aceea oamenilor le plac „marinele” – sunt tablouri înrămate a ceva ce țoață lumea știe că nu are sfârșit).
Ascultând muzica (iar asta e un eufemism pe care-l mai folosesc în loc de cuvântul „transă”) m-am pomenit cu un glas zicându-mi de undeva din minte: iar visezi ca Ms Dalloway! Am dat lumii ce-i al lumii, dar sufletul mi-a rămas în alternanța valurilor muzicale, oglinda exactă a valurilor de mare. În același timp repetitive, ordonate, hipnotice, thalassa pacifică, dar și complet arbitrare, o voință a lumii pulsionale care nu are cu adevărat un stăpân, ci numai în fantezia noastră (de aceea visăm câteodată să mergem spre far).
Nu e o noutate, v-am mai spus că SoNoRo este un festival al artelor multisenzoriale și corespondentelor multiple.
Cartea stacojie a Maestrului și Margaretei
Dacă seara de luni de la SoNoRo a fost despre apă și contemplație, despre valurile timpului, seara de marți, sub cupola stacojie a Ateneului, a fost despre foc, despre flama creației și para distrugerii. Despre clipa irepresibilă a creației și zădărnicia distrugerii. Pentru mine a fost dovada vie a puterii creației de a învinge și timpul, și atașamentele care țin de timp.
Manuscripts don’t burn a fost tema, extrasă din Maestrul și Margareta, și, ca și întreagă această uimitoare carte, plină de aventuri și vicisitudini.
În deschiderea concertului, Diana Ketler a conturat povestea, pornind de la compozitorii care au dorit distrugerea unuia sau altuia din manuscrisele lor.
Am făcut cunoștință cu familia Sibelius arzând câteva lucrări, pe care cu siguranță le considerau momente greșite. Dar cât de magnific și cât de straniu a sunat trioul de coarde în sol minor rămas!
A fost doar începutul unui soi de vrajă, în această seară în care tricksterul Woland s-a manifestat plenar, conjurandu-ne capacitatea de a ne așeza în poziția de creator și creatură, de trăitori ai eternității și ai timpului irepresibil.
A urmat pe scena Ateneului drama inversă, drama violonistului Tartini, trăitor pe la 1700, care a visat demonul (sau daimonul???) cântând cea mai frumoasă și mai duioasă piesă. De data asta, Tartini a fost cel care a vrut să capteze clipa, să transcrie acea muzică, să o păstreze, să o tezaurizeze, să o comunice, să o umanizeze.
Clipă, stai, remember (numărați câte inadvertențe și surse de mâhnire se află în această succesiune!)
Lupta lui Tartini cu memoria visului a fost întruchipată, fantastic, dar realist, de Mi-Să Yang și vioara ei, care ne-a prins pe toți într-un mod cu totul excepțional și magic în acea consistență tipică țesăturii fine, dar crunt încăpățânate, a visului.
A urmat o declanșare de frumusețe, duioșie, de dramă muzicală creată de Sostakovici și Ceaikovski, care ne-au captat în acea rețea nevăzută, psihică sau mai corect zis imaterială din care s-au zămislit Maestrul și Margareta.
Am ascultat un octet de coarde și niște cântece pur și simplu tulburătoare, cu acel efect pe care în vremurile noastre îl numim imersiv dar care este de când lumea caracteristica tipică muzicii de cameră.
Da, istoria ne arată că manuscrisele mai ard – și mai ales sunt arse – și că putem pierde urmele unor creații care ar fi putut fi uluitoare. Care pot fi uluitoare. Care sunt uluitoare. Manuscrisele fizice mai ard, dar creația este eternă. Cu asta putem fi de acord. Dar ne stârnește tulburări.
Creatori, cât am vrea să regăsim exact acea scânteie, exact acel moment al creației, puritatea momentului, a cărei copie palidă și imperfectă ne pare acum orice manuscris!
Câteodată însă am vrea să anulăm însuși momentul și entitatea pe care momentul acesta a adus-o în lume, am vrea să trimitem acel demon înapoi în iadul de unde a venit. Artiști sau nu, creatori sau nu, cu toții am simțit asta vreodată.
Ar trebui însă să ne pună pe gânduri faptul că cea mai potrivită metaforă pentru asta este metafora tehnică, respectiv comanda delete. Ar trebui să ne dea de gândit că e ceva ce nu există în natură și cu siguranță nu în natura umană. În natură nu există nici delete, nici correct. Ceea ce ai adus în ființă își duce propria viață care nu-ți aparține.
Trăind în cercul vrăjit al Ateneului drama sextetului de coarde în re minor, am făcut cunoștință cu un alt Ceaikovski. Printre note, vedeam legăturile desprinzându-se și, creaturi bicisnice și magnifici creatori, ne-am instalat voios în imponderabil și incertitudine. Deoarece creația nu este nici efemeră, nici eternă, ci este. Nu este nici bună, nici rea, nici confortabilă, dar nici persecutoare, nici cu totul veselă, dar nici fundamental tristă, ci este. Și nu ne încape viața să povestim această clipă!
Mulțumesc muzicienilor SoNoRo Răzvan Popovici Diana Ketler, Mi-Sa Yang, Pauls Putnins, Christian Ihle Hadland, Andreas Brantelid, Thomas Carroll, Latica Honda-Rosenberg, Nikita Boriso-Glebsky, Francesco Ionașcu!
Walden sau viața în pădure
Pe când scriam acestea, zorii trandafirii luminau crestele blocurilor, semn că am revenit din pădure. Oare am revenit cu adevărat? Seara, după ce m-am întors acasă de la concertul SoNoRo Walden, m-am oprit pe un scaun, într-un soi de contemplare a unui peisaj interior (unde cerebrale foarte lente, pentru pasionați), așa cum fac atunci când revin după o ședere lungă în natură. După o sălbăticire, cum îi spun eu.
Am norocul să mă sălbăticesc repede, dar parcă niciodată nu m-am sălbăticit mai repede, mai profund și mai durabil decât în seara concertului SoNoRo Walden. Culmea e că nu știam mai nimic despre Walden de Thoreau înainte de concert, nu am citit cartea, dar știam că este despre un om care petrece mult timp în pădure.
Cumva, asta mi-era de ajuns, mă simțeam perfect capabilă să umplu punctele cu urmele acelor ceasuri pe care le-am petrecut de-a lungul timpului în pădure și care știam deja că au proprietatea, descrisă prin funcția lor, de a tinde mereu spre infinit.
Așa că am urmat întocmai sfatul Dianei Ketler, care îmi spusese în interviul pentru revista Femeia că nu este deloc necesar și nici măcar recomandabil să citim în prealabil cărțile care ilustrează temele alese pentru concertele ExLibris. Am lăsat numai muzica să îmi vorbească aseară.
Iar ea, muzica, așa cum îi este obiceiul, nu s-a mărginit deloc la vorbire, ci a răscolit cu hotărârea și gentilețea caracteristice prin cele mai mici cotloane și sertărașe ale sufletului.
A atacat de la început, cu scenele din pădure ale lui Schumann, insidios 🙂 De la meditația și interiorizarea la care cât de cât mă așteptam, care erau pe harta pădurii și pentru care aveam busolă, pianul lui Christian Ihle Hadland a făcut dintr-o dată saltul și m-a dus de-a dreptul în pădure.
Știți diferența între a reprezenta undeva în psihic o pădure și a fi în pădure? Ei bine, asta s-a petrecut, probabil pe secvența pe care Diana Ketler o numise înainte, în prezentarea ei, „misterioasă”. A fost de-a dreptul magică.
Astfel transpuși, am pornit prin labirintul pădurii, vizitat de animalele-mesaj ale lui Janacek, într-un octet primăvăratic pentru două viori, violă, pian, clarinet, fagot și corn. Încet, dar sigur, pădurea începea să ne cuprindă și pe noi, civilizațîi spectatori stând pe scaune în Sufrageria Regală a anului 2024.
Cine a stat mai mult în pădure știe: pădurea te răpește (de aici sute de legende). Te răpește în sensul în care realitatea ta este înghițită (de la percepție la the most inner feeling) de labirintul viu. Coloane vii între cer și pământ, copacii și lianele te intrica în conversația lor.
Se spune că oamenii se retrag în pădure că să se însingureze, să stea cu ei înșiși, dar mai corect este să spunem că oamenii se retrag în pădure pentru a găși cea mai sigură companie, poate pentru a avea (din nou) acces la un sens și o iubire necondiționată pe care le consideră pierdute.
Că descendentă dintr-un arbore genealogic de unde sihaștrii nu lipsesc, nici de-a stânga și nici de-a dreapta, am adulmecat cu nesaț fiecare nota a pădurii-labirint, de-a lungul sonatei primăverii de Beethoven, cântată magnific de Diana Ketler la pian, în dialog viu cu vioara celor 1001 rafinamente, a lui Aylen Pritchin.
M-am bucurat să îl revăd pe Aylen Pritchin, fiecare prestație a sa mi se evidențiază mereu ca un superlativ. Am stat de vorbă pe îndelete cu el anul trecut – găsiți interviul aici: https://palindrom.eu/aylen-pritchin-despre-sonoro-2023-on-the-couch/
(Cred că sunt atât de fermecată de muzica de cameră pentru că în astfel de contexte poți auzi foarte bine tăcerile de milisecunde dintre note, fina punctuație a dialogului între instrumente, care într-o orchestră mare pe o scenă mare se complică până la a se pierde câteodată).
Pădurea știe bine ce-s pauzele, adulmecarea și ciulirea urechii. Pădurea e acel labirint viu în care cu cât te pierzi mai tare cu atât începi să te găseșți. În care intri ca să nu te mai găsești singur, ca să te găsești în prezență și iubire.
Pădurea te vindecă de mineralizarea forțată în societate, îți permite să te transformi pașnic în stâncă sau te umanizează dacă vrei să ieși. Poate fi terapie ca să trăiești până la urmă cu tine, cu lumea, cu oamenii. Dacă vrei – și poți – să ieși. Chestiunea eternă a labirintului.
Despărțirea de pădure și chemarea pădurii îmi vor rămâne mereu în suflet sub forma trioului cu corn de Brahms de aseară. De neuitat chemarea cornului-solist (așa de rar auzit în această calitate), atât de clar canal pentru fluxul de particule și atât de vibranta undă-vehicul, pentru ceea ce ne leagă de sălbăticie, de wilderness, numită adesea și pustie.
Mulțumesc muzicienilor Olivier Darbelay, Boris Brovtsyn, Mi-Sa Yang, Thorsten Johanns, Pauls Putnins, Diego Chenna, Hartmut Rohde. Că încă o dovadă că Sonoro e magic, mi-am amintit că prima carte pe care am primit-o când am învățat să citesc se numea Anul Pădurii. Era o carte ilustrată care urmărea transformarea aceleiași păduri de-a lungul unui an – sau în ciclul unui an. Acum mă duc să caut cartea Walden – am aflat că aici eroul a stat în pădure chiar doi ani!
Macondo la Ateneu
După ultimul concert la Ateneul din București, SoNoRo ExLibris și-a luat muzicienii și a plecat la Cluj, ca să continue, exact cu ce a terminat aici, anume Cartea Cărților – am numit Veacul de Singurătate.
E cartea care pe mulți îi va fi învățat să scrie, să citească și poate pe mulți îi va fi învățat chiar să vadă lumea. E cartea fără sfârșit, cartea unui destin, pe care în timp am învățat să o iubesc din ce în ce mai mult. Și cartea care surprinde de fiecare dată când o deschizi, deși crezi că o știi pe dinafară.
Cele două piese sud americane (de Villa-Lobos și Ginastera) de la început, cântate de Justus Grimm la violoncel și Marianna Shirinyan la pian, au prelungit în mod firesc ploaia bucureștean-mocănească de afară către potopul din Macondo. Disperarea ploii care nu se mai oprea, speranțele stihiale. Și încă era ceva ce știam, ceva pornit din trăirea zilei.
Nimic nu ar fi putut să ne pregătească pentru Brahmsul care a urmat (am apucat sigur să mai spun că Brahms îmi place din ce în ce mai mult, poate tocmai pentru că de fiecare dată îmi revelează altă dimensiune). Pe scurt, contemplam traseele muzicii, contemplam felul în care reușea să descrie chiar o memorie, contemplam finețea extremă, aurul și mătasea din jocul coardelor, contemplam jocul dionisiac al clarinetului lui Thorsten Johanns, când am ajuns chiar în Macondo. Nu pot descrie mai exact ceea ce s-a întâmplat acolo, chiar undeva după primele măsuri. Muzica m-a dus direct în Macondo.
Poate pentru că tocmai aflasem că am fost vreo 10 sau chiar 20 de ani – sau poate chiar 30 – în Macondo. Macondo e un fel de a percepe și vedea lumea, a spus Răzvan Popovici la începutul concertului. Iar ceea ce au cântat în acel Cvintet cu clarinet de Brahms descria acest mod de a percepe lumea. Am recunoscut acel Macondo în care fusesem și m-am regăsit acasă. Pentru că, se știe: atunci când ești scris în arborele din Macondo, din Macondo nu mai ieși.
Îndeobște memoria este restrictivă, și trăim îndeobște liniar pentru că eliminăm din fluxul de senzații permise vreo 90 la sută din senzațiile care există.
Dar memoria care a dat naștere ținutului Macondo este speculativă. Ea nu numai că admite cele 90 la sută din senzațiile îndeobște eliminate, ci se folosește de oricare din ele în circumstanțele pe care le crede de cuviință.
Așa se face că, înaintând într-o vrajă indescriptibilă, muzica (de Brahms, nota bene!) atrăgea cu ea câmpuri întregi de senzații, urme de atingeri, gusturi și chiar miros de soare.
Efect păstrat de-a lungul pauzei… și te întrebai ce mai poate urma, ce mai poate oferi concertul pentru vioară, pian și cvartet de coarde de Chausson. Ei bine, a oferit chiar substanța sau energia, sau pornirea sau pulsiunea, sau fluxul din care toate acestea s-au născut. Transa. Fără loc de gândire discursivă, fără memorie pentu că nu mai era nimeni să o înregistreze abstract, chiar fără contemplare pentru că fără distanță, numai trăire sau senzația că ești trăit de ceva mai mare decât tine.
Seva arborelui din Macondo. Care se știe că vine din centrul lumii, de unde se nasc toți arborii lumii. Și care la anul va răsari chiar aici, în mijlocul țării. Răzvan Popovici spusese la începutul concertului: la anul, SoNoRo, la ediția numărului plin 20, vă sălășlui în Rapsodia Română. Deja îl așteptăm cu nerăbdare!
Mulțumim organizatorilor, artiștilor, tuturor celor care aduc la noi magia SoNoRo: Răzvan Popovici, Aylen Pritchin, Marianna Shirinyan, Thorsten Johanns, Francesco Ionașcu, Ștefan Simonca-Oprița
Citește aici mai multe detalii despre ediția SoNoRo de anul acesta: https://festival.sonoro.org/
SoNoRo ediția a XIX-a ExLibris s-a putut citi ca o bibliotecă fundamentală, din care am răsfoit numai câteva cărți semnificative.
În fiecare din zilele festivalului am călătorit în cel puțin o carte. Intens, concentrat, divers. Dar exact prin asta deschizându-ți al șaselea și al șaptelea simt, antrenându-te să trăiești sunetele și gândurile cu o acuitate din ce în ce mai mare, deșteptând amintiri și fire de povești proprii care s-au împletit cândva în poveștile cărților pe care le-ai citit și apoi au rămas ferecate în paginile cărții după ce nu ai mai citit-o.
Ceea ce vreau să spun cu asta este că SoNoRo ExLibris nu se termină nici la ultima notă cântată pe scenă și nici la ultimele aplauze auzite de artiști, ci el continuă să acționeze atunci când vei scoate din bibliotecă niște volume pe care le credeai de mult închise și, deschizându-le prudent, vei începe să le auzi foșnetul și apoi muzica. Și #vaurma
La anul, ediția a XX-a SoNoRo va cânta pe limba noastră: tema sa va fi Rapsodia Română!
