Când a compus Carmina Burana în 1935, Carl Orff a visat să fie cea mai mare operă scrisă vreodată – și cu adevărat a devenit în timp record una dintre cele mai populare. Subtitlul partiturii este: Cantiones profanae cantoribus et choris cantandae comitantibus instrumentis atque imaginibus magicis – ceea ce înseamnă că sunt cântece profane cântate de soliști și coruri, cu instrumente și imagini magice. Ei bine, exact asta a re-compus spectacolul care a încheiat stagiunea la Sala Radio: o „superproducție” muzicală cu peste 140 de muzicieni – soliști, coruri, orchestră – iar imaginile magice de care vorbea Carl Orff nu au fost vizuale, ci s-au născut în interiorul nostru.
Profunde și zguduitoare ca vuietul catedralei animate de orgă și ca tunetul iscat de gongurile mari ale astrelor. Montarea aceasta profund și divers senzorială este fără îndoială cea mai impresionantă din câte am văzut vreodată, deși nu a permis nici coregrafie și nici decoruri spectaculoase. Imaginile interioare au impresionat, au transformat și au vindecat – iar acesta este sensul profund al magiei.
Așadar, vineri, 20 iunie 2025, cea de-a 96-a stagiune de concerte a Sălii Radio s-a încheiat triumfal cu acest concert care a prezentat Carmina Burana în interpretarea a peste 140 de muzicieni. Respectiv trei dintre ansamblurile Radio România (Orchestra Națională Radio, Corul Academic Radio – pregătit de Ciprian Țuțu și Corul de Copii Radio – dirijat de Răzvan Rădos) au evoluat sub bagheta dirijorului americano-elvețian John Axelrod, care, în 2023, a fost ales director muzical și dirijor principal al Orchestrei Naționale Elvețiene (Swiss National Orchestra) și care își continuă colaborarea – ca dirijor principal – cu Orchestra Simfonică București.
Cu o experiență de peste un sfert de secol în dirijarea a aproape 200 de orchestre din întreaga lume, John Axelrod se bucură de o bogată carieră internațională. În 2020, a primit premiul Special Achievement Award din partea International Classical Music Awards, pentru activitatea sa remarcabilă. O prezență cu totul inedită și specială pe scenele muzicale internaționale, John Axelrod își împarte pasiunea pentru muzică cu cea pentru gastronomie și vinuri de colecție. Cunoscut de publicul larg și datorită blogului și canalului său de YouTube „The Conductor in the Kitchen” („Dirijorul în bucătărie”), John Axelrod combină armonios muzica și arta culinară.
Soliști au fost artiștii lirici Chen Reiss (o soprană cu o grație și putere fantastică de expresie, de la maxima tandrețe la puritate și spiritualitate, și apoi la forță), Sunnyboy Dladla (un tenor uimitor) și Bogdan Baciu (bariton, personajul principal cu mai multe chipuri, de la filosof la Falstaff).
În deschidere am ascultat Prokofiev: Simfonia nr. 1 – Clasica, o lucrare suavă și sprințară, cu aluzii din balet, sugerând atmosfera de joc profan pe care Carmina Burana o va colora adânc, trecând-o prin tragismul teatrului lumii.
După pauză, Carmina Burana ne-a zguduit de la primele note, fără altă introducere. Puține lucrări muzicale provoacă fiori de la primele acorduri, puține partituri debutează atât de dramatic și emoționant precum această lucrare, fără îndoială una dintre cele mai celebre opere ale sec. XX.
Mai toată lumea știe cum începe Carmina Burana. Mișcarea de deschidere a devenit celebră prin includerea în reclame, filme, numere de patinaj artistic, jocuri video etc. Am ascultat opera de atâtea ori încât, așa cum îmi place să o zic, aș putea să o cânt eu.
Totuși, nimic nu m-a pregătit pentru momentul în care corul și orchestra au creat acel zid de ecou care a proiectat sunetul direct în interiorul nostru. Sunetul vibrează direct în piept și te umple de fiori – care rămân acolo, se mută și se amplifică pe parcursul operei – este ceea ce numesc efect de catedrală pentru că în catedrale m-a izbit prima oară. Dacă în catedrale orga are vibrația ei specifică vibrațiile produse de opera de geniu a lui Carl Orff au efecte transformatoare aidoma gongurilor astrale folosite în terapia prin sunet.
Deloc întâmplător, aș zice, deoarece lucrarea lui Carl Orff este centrată în jurul ideii de Roată a Norocului – iar imaginea clasică a roții norocului cuprinde roata zodiacului – așa cum vedem și în această reprezentare a Arcanei Majore X a Tarotului, numită Roata Norocului. Probabil că ceea ce am văzut la Sala Radio se apropie foarte mult de ceea ce își dorea autorul să producă prin opera sa. Iar marea magie a muzicienilor de pe scenă a fost să inducă în noi efectul unor ˝mașinării magice˝care nu au existat decât în voci și instrumente.
Spre final, când mi se părea că însăși lumina începe să aibă alte contururi, am avut viziunea unei oglinzi: sala și scena erau două părți simetrice ale lumii, una imaginea alteia. Theatrum mundi. Când mă gândeam la aceste lucruri, complet transformată de finalul magnific al acestui concert magnific, nici nu știam că cel care a compus opera, Carl Orff era realmente adept al ideii de theatrum mundi – adică lumea e un teatru, un curent artistic străvechi și încă activ. Foarte sigur este că artiștii de pe scena Sălii Radio au adus un omagiu complet intenției și spiritului acestui mare autor, pe care mi-l imaginez aplaudând la sfârșit la scenă deschisă.
Premiera absolută a avut loc la Opera din Frankfurt, în 1937. Naziștii s-au temut că lucrarea e prea licențioasă dar în cele din urmă a îmbrățișat piesa. A devenit cea mai faimoasă piesă muzicală compusă în Germania la acea vreme. Popularitatea operei a continuat să crească după război, iar până în anii 1960, Carmina Burana era bine stabilită ca parte a repertoriului clasic internațional.
Aceasta cu toate că pornește de la niște texte medievale cărora Carl Orff le compune o muzică simplă, extrem de directă, cu o structură neconvențională – prin succesiunea pieselor și fără îndoială prin intervențiiile multiple ale corurilor se creează efectul de mașinărie magică despre care vorbește titlul și care îl captează complet pe auditor.
Care a fost de-a lungul timpului cheia succesului imediat și nepieritor de care s-a bucurat această lucrare? Poate chiar calitatea ei magică de a crea impresia de roată a norocului și scenă a lumii în care ești când de o parte când de alta, când spectator, când actor, când vânat când vânător. O temă tragică pe care muzica o transformă în însuflețitoare detașare. Parcurgi roata lumii participând cu maximum de patos la avatarurile ei, apoi roata se răsucește încă o dată la final și ai surpriza să te vezi detașat de patos, dar într-o stare de zguduire și divin entuziasm.
Premiera absolută a avut loc la Opera din Frankfurt, în 1937. dar în cele din urmă a îmbrățișat piesa. A devenit cea mai faimoasă piesă muzicală compusă în Germania la acea vreme.[17] Popularitatea operei a continuat să crească după război, iar până în anii 1960, Carmina Burana era bine stabilită ca parte a repertoriului clasic internațional.
Textul sursă al lui Orff a fost o ediție de cântece și poezii din sec. XI-XII, majoritatea fiind scrise în latină, colecție descoperită pentru prima dată în mănăstirea bavareză Benediktbeuern (în 1803). Titlul lucrării se traduce prin „Cântecele din Beuern” – Beuern devine Buria în latină.
Poeziile ating o gamă variată de teme, la fel de valabile în sec. XI ca și în secolul XXI: destinul, nestatornicia norocului și a bogăției, natura efemeră a vieții, bucuria revenirii primăverii și plăcerile și pericolele băuturii, lăcomiei, jocurilor de noroc ș.a. Piesele sunt în mare parte indecente, ireverențioase și satirice. Au fost scrise în principal în latină medievală, câteva în germană medie înaltă și arpitană veche. Unele sunt macaronice, un amestec de latină și germană sau franceză vernaculară.
Au fost scrise de studenți și clerici pe vremea când latina era lingua franca în Italia și Europa de Vest pentru savanții călători, universități și teologi. Majoritatea poeziilor și cântecelor par a fi opera goliardilor, clerici (în mare parte studenți) care satirizau Biserica Catolică. Colecția păstrează operele mai multor poeți de acest fel, printre care Petru de Blois, Gualteru de Châtillon și un poet anonim numit Arhipoetul.
Dacă ar fi să facem o paralelă livrescă, este lumea din care provine și Numele Trandafirului de Umberto Eco (un alt hit, iată, bazat pe farmecul sălbatic al Evului Mediu până atunci ignorat). Este acea lume picarescă a menestrelilor și fratricellilor, extrem de colorată și neconvențională, hiper-profană, dar mereu deschisă misterului.
Colecția este Cântecelor din Breuern este acum găzduită în Biblioteca de Stat Bavareză din München. Este considerată a fi cea mai importantă colecție de cântece goliarde și vagabonde, alături de Carmina Cantabrigiensia.
Manuscrisele reflectă o mișcare europeană internațională, cu cântece originare din Occitania, Franța, Anglia, Scoția, Aragon, Castilia și Sfântul Imperiu Roman.
Cercetările mai vechi au presupus că manuscrisul a fost scris în Benediktbeuern, unde a fost găsit. Astăzi, însă, cercetătorii Carmina Burana au mai multe idei diferite despre locul de origine al manuscrisului.
Se spune că ar proveni din regiunea Europei Centrale, unde se vorbește dialectul bavarez al germanei, datorită expresiilor din germană medie-înaltă din text – o regiune care include părți din sudul Germaniei, vestul Austriei și nordul Italiei. De asemenea, trebuie să provină din partea de sud a acestei regiuni, datorită particularităților italiene ale textului. Cele două locații posibile ale originii sale sunt sediul episcopal Seckau din Stiria și Abația Neustift de lângă Brixen, în Tirolul de Sud.
Manuscrisul are indicații muzicale sub forma neumelor, o proto-scriere muzicală medievală, dar este puțin probabil ca în vremea lui Carl Orff să le fi putut cineva citi. Mai degrabă este de presupus că muzica lui Orff este în întregime compusă și imaginată de el.
În 1934, Orff a dat peste ediția din 1847 a Carminei Burana de Johann Andreas Schmeller, textul original datând în mare parte din secolul al XI-lea sau al XII-lea, inclusiv unele din secolul al XIII-lea. Michel Hofmann era un tânăr student la drept și un pasionat de latină și greacă; l-a ajutat pe Orff în selecția și organizarea a 24 dintre aceste poezii într-un libret, în mare parte în versuri latine seculare, cu o cantitate mică de germană medie înaltă și franceză veche.
Orff a fost influențat melodic de modelele Renașterii târzii și Barocului timpuriu, inclusiv William Byrd și Claudio Monteverdi.
Orchestrația sa strălucitoare arată o deferență față de Stravinsky. În special, muzica lui Orff amintește foarte mult de lucrarea anterioară a lui Stravinsky, Les noces (Nunta).
Ritmul, atât pentru Orff, cât și pentru Stravinsky, este adesea elementul muzical principal. Per total, Carmina Burana sună ritmic direct și simplu.
Unele dintre ariile solo reprezintă provocări îndrăznețe pentru cântăreți: singura arie solo de tenor, Olim lacus colueram, este adesea cântată aproape complet în falsetto pentru a demonstra suferința personajului (în acest caz, o lebădă care se prăjește). Pe scena Sălii Radio, interpretarea inedită și strălucitoare a lui Sunnyboy Dladla ne-a lăsat fără replică.
Ariile baritone necesită adesea note înalte care nu se găsesc în mod obișnuit în repertoriul bariton, iar părți din aria baritonală Dies nox et omnia sunt adesea cântate în falsetto, un exemplu rar în repertoriul bariton. De asemenea, este remarcată aria solo de soprană Dulcissime, care necesită note extrem de înalte, modelate cu extremă grație de Chen Reiss pe scena Sălii Radio.
Un final grandios de stagiune pentru Orchestra Națională Radio și pentru Corurile Radio, cărora le mulțumim pentru o stagiune fulminantă. Până la reîntâlnirea din luna octombrie, dorim succes fiecăruia dintre muzicieni în cadrul Festivalului George Enescu – care în acest an a programat numeroase spectacole la Sala Radio.
Citiți aici despre concertul car ea încheiat Stagiunea 2024-2025 pentru Orchestra de Cameră Radio: https://palindrom.eu/un-concert-ca-o-istorie-a-raportului-muzicii/
Citiți aici mai multe despre Stagiunea Săliii Radio: www.salaradio.ro
