Barbara Stiegler și Christophe Pébarthe au fost oaspeții Institutului Francez din București, dovedind că Noaptea Filosofiei poate fi cu adevărat luminoasă.
Anul acesta, Noaptea filosofiei organizată de Institutul francez mi-a oferit o bucurie nesperată, aceea de a o vedea – în acțiune – pe Barbara Stiegler, poate cea mai percutantă voce a filosofiei franceze acum. Nietzscheeană prin formație și vocație, Barbara Stiegler trăiește ca să problematizeze, face genealogii și, cel mai important lucru, nu uită, nu iartă și nu face rabat puterii.
Barbara Stiegler, filozof francez specialist în gândirea lui Nietzsche și în filosofia politică, lector la Universitatea Bordeaux-Montaigne, s-a prezentat la întâlnirea de la Londohome în dialog cu Christophe Pébarthe, lector la Institutul Ausonius al Universității Bordeaux Montaigne, specialist în istoria Greciei antice și director al Revue des Études Anciennes.
Citiți mai multe despre eveniment aici: https://institutfrancais.ro/bucuresti/evenimente/noaptea-filosofiei-la-bucuresti/#/
Ulterior am aflat că exact în aceeași formație au fost prezenți și în mai 2023 la Timisoara, dar asta era înainte de era noastră, a Palindromului.
Nu pot să spun suficient ce gură de aer, ce energie fabuloasă a gândirii emană diin faptul că doi gânditori de o asemenea anvergură dialoghează. Sigur, sunt mai mulți cei care au conversații, dar ei doi au avut acel dialog care a ținut publicul într-o adevărată stare de adunare.
De la început ne-au povestit că acest tip de dialog a devenit pentru ei atât de tipic încât l-au organizat chiar sub forma a două piese de teatru pe care le joacă în Franța și în Europa (au promis că le vor juca și la noi):
Démocratie, 2500 ans, recherche publique, désespérément », și « Démocratie, un spectacle dont vous pourriez être les héros ». Este teatru, dar sunt și conferințe de istorie și filozofie.
Pe măsură ce înțelegem anvergura a ceea ce gândesc și propun cei doi, înțelegem și de ce forma teatrală, artistică este optimă pentru a da flux acestei gândiri vii.
În plus este ocazia de a capta și alt tip de participanți în afara intelectualilor și universitarilor care tind să supra-intelectualizeze și să închidă gândirea fertilă în balonul etanș și steril al limbajului sau jargonului intelectual făcut să îi țină deoparte pe outsideri. În acest proces însă exact sensul fertil al acestei gândiri este complet deturnat și compromis.
Am vrut să captez gândirea la cald, deci am înregistrat ceea ce se spunea, urmărind în același timp cu deliciu cum Barbara nota pasionată în agendă fiecare întrebare – apoi a tratat fiecare întrebare cu maximă seriozitate.
Una dintre cele două piese ale noastre începe cu acest cuvânt care se repetă de mai multe ori. „Eu numesc democrația un regim în care poporul nu guvernează. Este încă o frază șocantă, pentru că exact asta facem tot timpul.
Și așa numim democrație un regim care nu este democrație.
C’est une démocratie manifeste: démocratie – point d’exclamation – manifeste.
Cei doi au scris chiar o carte cu acest nume: Démocratie ! Manifeste
De ce am scris această carte? De ce manifestăm pentru democrație? De ce facem acest gest evident?
Există, evident, un parti pris către democrație, dar de ce?
Și care este calea politică pe care încercăm să o conturăm?
În primul rând, aș dori să spun că am avut o discuție foarte fascinantă mai devreme la ambasada Franței despre democrație și autoritarism și aș dori să continui puțin pe această cale.
Consider că este foarte important să luptăm împotriva autoritarismului și să luptăm împotriva progresiei ideilor autoritare. Dar ar fi foarte, foarte grav să ne imaginăm că autoritarismul și ideile autoritare sunt celelalte, este extrema dreaptă.
Și ceea ce cred este că printre progresiștii care vin să asculte conferințe, printre progresiștii care se pot numi de stânga, care se pot numi iluminați etc., cultivați, există aspirații autoritare.
Adică în propriul meu mediu, în interiorul meu, există aspirații autoritare extrem de puternice. Și este foarte important să realizăm acest lucru. Vă voi da trei exemple. Ecologie, sănătate, violență de gen și sexuală.
De foarte multe ori, pe cele mai relevante subiecte din punct de vedere politic, sănătatea, viața, corpul, viața, ecologia, sănătatea, intimitatea corpului, tot ceea ce privește politica vieții, avem aspirații profund autoritare. Și împotriva asta vreau să lupt. Și vă asigur că nu este ușor. Nu este ușor pentru că te lupți cu tine însuți, te lupți împotriva prietenilor tăi, te lupți împotriva prietenilor tăi, te lupți împotriva ta.
Christophe Pébarte
Voi pleca de la această idee care se află în centrul reflecției pe care Barbara și cu mine o împărtășim: avem în noi înșine o mare cantitate de dovezi care contravin ideii că democrația ar fi posibilă dacă am defini-o ca putere a poporului asupra sieși.
Într-adevăr, de fiecare dată când vorbim despre democrație, primul lucru care ne vine în minte este
Da, poate înainte, dar pe atunci nu erau atât de mulți oameni, dar astăzi nu se poate. »
Și vine o listă de criterii care par să demonstreze imposibilitatea definitivă a democrației, cel puțin astăzi.
Și dacă săpăm puțin mai adânc, pentru că sunt specialist în antichitatea greacă, în democrația ateniană, ajungem chiar până la a contesta democrația la greci, din moment ce se spune că în ea nu erau cuprinse femeile, sclavii, străinii. .
Deci, practic, ajungem la această idee oarecum curioasă că totul se întâmplă ca și cum am avea un cuvânt, democrație, dar că lucrul care îi corespunde nu a existat niciodată.
Dacă tot petrecem colectiv atât de mult timp convingându-ne că democrația nu este posibilă, aceasta este poate tocmai pentru că democrația este de fapt posibilă și nu vrem să punem la îndoială această posibilitate.
Așa că vedeți, suntem într-o situație paradoxală în care democrația pare un fel de valoare comună universală, dar când săpăm mai adânc și ne întrebăm despre ce vorbim, ne dăm seama că ceea ce numim democrație ca valoare comună nu are un conținut real.
Dar care este conținutul acestei democrații? Voi face un gest destul de clasic în științele sociale, care este de a problematiza o noțiune, adică de a o lua atunci când toată lumea crede că este de la sine înțeles și de a încerca să înțelegem problemele pe care le pune ea. Și o voi face folosind istoria, deoarece eu sunt istoric.
Dacă luăm cuvântul democrație și ne uităm înapoi cu aproximativ 50 de ani, ne vom întoarce chiar la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ce
numim democratie, se reduce la un anumit numar de lucruri, nu foarte multe, in special la alegeri libere ale partidelor politice.
Este modelul unui economist-istoric oarecum filozof, numit Joseph Schumpeter și care, practic, oferă o definiție minimă a democrației ca fiind un sistem pluralist electiv – spre deosebire de ce se întâmplă în est, unde avem de-a face cu un partid unic.
Această modificare a definiției democrației a făcut ca ea să fie utilizată ca armă în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Democrația a fost asociată cu the American way of life.
Conform acestei definiții, democrația înseamnă o serie de drepturi individuale, dreptul de a opina, de a avea o opinie proprie, dreptul de exprimare, libertatea de mișcare, o serie întreagă de elemente care se vor construi în opoziție cu realitatea celeilalte părți a lumii.
Vedeți, noi nu definim democrația ca un bun comun în sine, ci o definim în opoziție cu ceva, ca un universal, bun pentru toți, și de care unii ar fi, din păcate, lipsiți.
Așa că în 89, când democrația s-a realizat cu adevărat, când în 1989 s-a prăbușit Zidul Berlinului, timp de câțiva ani, narațiunea care a prevalat a fost aceea a triumfului democrației.
Acesta este ceea ce Francis Fukuyama a numit sfârșitul istoriei. Sfârșitul istoriei este democrația liberală, adică o serie de drepturi individuale recunoscute indivizilor, grupate în jurul categoriei de cetățenie.
Și vezi că această definiție a făcut să dispară însăși etimologia democrației, și anume puterea poporului asupra sieși, de când democrația se reduce la garantarea drepturilor individuale. Totul se întâmplă de parcă am fi pierdut această dimensiune de a ne putea guverna singuri, dar în schimb, am obținut drepturi individuale, dar care nu se traduc politic, ci care se traduc doar în mod liberal, în societatea civilă.
Pot să fac ce vreau, pot scrie articole în ziare, pot demonstra, pot să fac grevă etc. Dar niciodată nu se pune problema capacității mele efective de a guverna.
Câțiva ani, americanii, crezând că au reușit să impună acest model, și au descoperit că acest guvern universal este în realitate modelul american. care se prezintă ca universal și care se presupune că se impune tuturor ca un bun suveran – acest lucru continuă câțiva ani și apoi se va prăbuși în 2001. Și aceiași oameni care apăraseră democrația ca fiind universală vor considera că de acum înainte ea este atributul a ceea ce ei vor numi Occidentul.
E momentul ca Samuel Huntington să anunțe ciocnirea civilizațiilor și să considere că această democrație se presupune a fi universală, dar în realitate este posibilă doar în anumite locuri din lume, în timp ce alții ar fi purtătorii și apărătorii unui model ostil, contradictoriu, periculos, dar civilizația lor i-ar împiedica să fie capabili să adopte acest model.
Vom spune, de exemplu, că Israelul este singura democrație din regiune. El a devenit Occidentul și este înconjurat de puteri ostile, incapabile, să fie democratice, întrucât perspectiva universalistă a dispărut pentru ele.
Și astfel suntem într-un șoc care este evident o formă de ciocnire a civilizațiilor, deoarece aveți o civilizație care ar sprijini în principiu democrația, în timp ce celelalte ar fi înregistrate cu forța într-o civilizație care ar face imposibilă perspectiva democrației. Nu se mai pune problema că „au întârziat”.
Ideea e că în interval de vreo 50 de ani democrația a oscilat între a fi un universal, ceva care poate fi aplicat peste tot și ceva care ar fi specific unui anumit moment din istorie și, prin urmare, noi, deținătorii, nu am mai putea să-l exportăm, să-l oferim altora.
Și dacă privim mai departe, vedem că există o a doua modalitate de problematizare a democrației, care este aceea care constă în a întreba: de unde vine democrația reprezentativă? Când s-a inventat cuvântul democrație reprezentativă, altfel spus, când ne-am gândit că un sistem electiv poate fi numit democrație?
Și când ne uităm din punct de vedere istoric, se întâmplă mai ales în Franța, începe puțin în Statele Unite la momentul independenței americane, dar în Franța se întâmplă mai ales, după faza pe care o numim cea a terorii, în directorat, unde este vorba de a pune capăt odată pentru totdeauna puterii poporului asupra sieși.
Și așa puterea poporului se va reduce la alegeri, adică dacă te gândești bine, momentul în care votezi este momentul în care faci două lucruri contradictorii, îți exprimi puterea și o pierzi.exact în același timp în care buletinul de vot cade în urna de vot. Și atunci îmi scapă nu numai acest buletin de vot, ci îmi scapă însuși sensul votului meu, pentru că sunt comentatorii, jurnaliştii, politicienii care spun „Asta au vrut să spună alegătorii”.
Ceea ce demonstrează clar că buletinul meu de vot nu spune exact ce înseamnă, deoarece are nevoie de comentatori pentru a explica clar ceea ce am crezut eu că spun, punându-mi buletinul de vot în urna.
Deci puteți vedea că democrația reprezentativă pentru noi este ceva care este fundamental nevrotic. Numim democrație ceva ce nu este, dacă definim democrația ca putere a poporului.
Și aici ne întoarcem la atenienii mei dragi: de ce am inventat democrația reprezentativă pentru că timp de secole am avut acest model, în timp ce atenienii furnizau un model puternic?
La acea vreme, toată lumea știa foarte bine, toată lumea socotea că în Atena de câteva secole poporul se guvernase efectiv pe sine.
Unii oameni, mai ales unele, spun „Da, dar femeile nu votau în Atena. » Vă reamintesc că până în secolul al XX-lea acest lucru nu a deranjat pe nimeni. Pentru că oricum a fost întotdeauna puterea bărbaților. Deci această întrebare ne interesează doar acum.
Dar întrebarea despre femei este interesantă pentru că este cea mai eficientă cortină de fum. De ce? Pentru că dacă opui dreptul femeilor de a vota astăzi sistemului atenian, te comporți ca și cum femeile ateniene ar avea o singură putere: aceea de a vota. Femeile ateniene nu au puterea de a vota, dar de fapt votează pentru că deliberează.
Adică, înainte de a vota, ele, ca și bărbații, aveau posibilitatea de a propune direct legi, de a modifica sau modifica legile care au fost votate, de a impune o nouă discuție a unor legi deja existente. Cu alte cuvinte, dreptul lor de vot este doar un moment în care trebuie luată o decizie pentru că trebuie luată o decizie, dar cu siguranță nu este cel mai important drept.
Cel mai important drept al atenienilor este capacitatea recunoscută pentru toți, bărbați și femei, de a se putea ridica în adunare și de a putea, atunci când vorbesc, să pretindă că spun adevărul nu pentru ei înșiși, ci pentru toți grecii și atenienii.
Ei au numit acest lucru parousia – nu este faptul de a putea spune totul ci este dreptul individului de a putea pretinde că se extrage din sine pentru a ajunge la ceva care este mai mare decât sine și care este universal și bineînțeles că va încerca să împărtășească cu alţii.
Dacă comparăm cu dreptul la vot al femeilor noastre, am putea spune, practic, că atunci când în țările europene în cursul secolului al XX-lea dreptul de vot a fost acordat femeilor, am câștigat ceva, am câștigat în universalitate, dar în acel momentul dreptul pe bărbații și femeile l-au împărtășit însemna același drept pentru nimeni.
Barbara Stiegler
Democrația, de foarte multe ori, a fost pusă sub acuzare de istoricii liberali ai Revoluției Franceze, în special François Furet, care a citit pe cineva pe care poate îl cunoașteți, numit Alexis de Tocqueville.
Pentru mulți oameni, democrația este tiranie. Este tirania poporului. Poporul este cel care devine noul tiran, noul suveran, absolutistul.
Poporul vrea asta, e groaznic, e grav. Deci trebuie neapărat să ne ferim de democrație. Și va trebui să o domesticim, ne explică Tocqueville, și să o civilizam prin reprezentanți aleși competenți.
Și vom merge în derivă către o democrație reprezentativă care ar fi singura formă rezonabilă de democrație, care ar garanta libertatea, care ar fi calea de mijloc etc. Ceea ce aș dori să arăt este că această cale, care a fost așadar cerută, democrația reprezentativă, nu este de fapt democrația. Sistemul electiv, guvernul reprezentativ este de fapt foarte problematic la nivelul autoritarismului și aș vrea să o arăt în trei pași.
Există trei etape ale democraţiei reprezentative
1 marea revoluție liberal-democrată
ar fi respectul pentru consimțământ, găsești deja asta la John Locke – este ideea că puterea nu se mai legitimează pe o cale teologică etc. – ceea ce dă legitimitate guvernării este consimțământul celor guvernați.
Așa că va trebui să respectăm acest consimțământ, să colectăm acest consimțământ și, de cele mai multe ori, acest consimțământ nu este expres. Nu se exprimă, este tacit. Consimțământul este presupus, asumat.
Dar această relație de consimțământ, dacă te uiți cu atenție, se bazează pe același tip de relație ca și relația medic-pacient. Există cel care știe, care propune, care decide, și există cel care acceptă pasiv, se lasă în voia primului.
Și aceasta este și relația maritală patriarhală. Există bărbatul care vrea să se culce cu femeia sau să sărute femeia și apoi este femeia care acceptă care acceptă, care îl lasă, care lasă să se întâmple așa cum vrea bărbatul, pentru că este totuși o relație care, dacă nu este autoritara, este totuși foarte asimetrică și deja asta ridică o problemă uriașă pentru că suntem la ani lumină distanță de ceea ce atenienii numesc democrație.
Atenienii nu sunt de acord să fie guvernați de alții. Ei se guvernează singuri.
2 A doua vârstă a consimțământului, după liberalismul clasic: neoliberalismul, noul liberalism autoritar care s-a născut în anii 20-30 din cauza crizei capitalismului, din cauza crizei funcționării pieței, cu figuri precum Walter Lippmann, care într-adevăr m-a interesat, într-o carte care a fost tradusă în română, numită „Trebuie să ne adaptăm”.
Este o carte pe care am scris-o despre genealogia neoliberalismului autoritar. Și acolo, consimțământul nu mai trebuie colectat. Nu mai este suficient să îl postulezi tacit și să încerci să îl respecti.
Trebuie să reușești să îl produci. Și trebuie să fie fabricat la scară industrială. Cum? Prin intermediul industriilor culturale de tipul muzicii populare, pop, cinema, radio, televiziune, presa de masă etc.
Consimțământul trebuie să fie fabricat pentru că masa este dezadaptativă și nu o putem readapta decât fabricându-i adaptabilitatea și consimțământul prin aceste mijloace care sunt clar manipulative.
Deci asta corespunde în întregime forțării chimice a cuiva într-o relație erotică, aici vom manipula consimțământul acestuia prin artificii sau prin manipulare medicală. Această strategie este predată tuturor medicilor din Franța de laboratoarele farmaceutice care oferă formare continua pentru medici. Aici se predau tehnici pentru interviuri motivaționale – acesta este modul de a manipula pacientul astfel încât acesta să-și dea consimțământul.
Acestea sunt cu adevărat tehnici manipulative fabricate la scară largăș se fabrică acceptabilitatea socială a inovațiilor cu tot felul de mijloace. Deci este într-adevăr o nouă eră a liberalismului, un liberalism autoritar și manipulator.
3 Și apoi există o nouă eră astăzi care este criza neoliberalismului față de care există din ce în ce mai puțin consimțământ.
De aceea avem din ce în ce mai multe revolte în stradă, avem din ce în ce mai multe demonstrații, din ce în ce mai multe greve, din ce în ce mai multe mișcări precum am avut în Franța Vestele Galbene (Gilets Jaunes), mișcări cu adevărat total impresionante, de refuz. Dar acordul tăi nu conteaza, popor. Eu iti incalc vointa continuu, de fapt.
Este într-adevăr disprețul absolut, forțarea consimțământului. Deci seamănă total cu ceva de ordinul violului, dacă ne întoarcem la metafora relației erotice, a relației sexuale.
Odată ce ne confruntăm cu astfel de forțari, ce putem să spunem? Când suntem, ca și mine, foarte influențați de așa-zisa democrație reprezentativă, de gândirea liberală, pentru că toți ne-am născut în ea, toți am fost cufundați în ea, ce vrem să spunem? Vrem să spunem, dar trebuie să respectăm consimțământul. Este singurul lucru pe care vrem să-l spunem. Deci respectați consimțământul.
Respectați alegerile, respectați urnele, trebuie să votam trebuie să fim ascultați, dar evident că aceasta este reacția noastră și există un deputat din fosta Franța insoumise care încă a îndrăznit să spună la televizor ce este democrația și apoi toată lumea a urmărit sub presiune cum ieșea cu o definiție extraordinară a democrației. Democrația este consimțământul la autoritate. Vă dați seama ce regresie mentală în raport cu ceea ce înseamnă democrația?
Democrația nu este consimțământul la autoritatea liderilor. Democrația este faptul că noi, demos, exercităm puterea. Și să nu fim de acord să fim guvernați de lideri.
Dacă nu dăm atenție acestei istorii autoritare a liberalismului, acestei naturi autoritare a liberalismului de la început, cu această istorie a consimțământului, cu o viziune total asimetrică, cu o viziune ierarhică, cu ideea că există cei care știu și cei care nu stiu, că sunt cei care stiu mai bine decat noi ce este bine pentru noi etc. Dacă nu suntem atenți, în cele din urmă vom rămâne blocați într-o viziune complet autoritara a democrației, ceea ce este extrem de dezamăgitor.
Și până la urmă vom avea confruntarea dintre pe de o parte extrema dreaptă, formele fascismului, iar pe de altă parte liberalii sau chiar neoliberalii cu tehnicile lor manipulative din dreapta profundă și vom fi blocați acolo.
În timp ce pentru noi, și acesta este sensul manifestelor noastre, democrația este a treia cale.
Nu este nici calea liberală sau neoliberală, nici calea fascistă a extremei drepte.
Aceasta este o a treia cale absolut nouă pe care nu am încercat-o niciodată cu adevărat.
Deși există precedente istorice extraordinare, precum precedentul grecesc, atenian, dar și acele mari experimente care au avut loc în Revoluția Franceză, în alte replici ale acestei Revoluții Franceze. Deci, de fapt, există precedente istorice, nu este o nălucă a minții, nu este o idee, o abstracție, ci este o realitate istorică, un proces socio-istoric care a existat și care a fost complet zdrobit în alternativa între o versiune autoritară de tip fascism, de extremă dreaptă, și varianta, calea liberală.
Atena este un teritoriu foarte, foarte, foarte mare. este o țară un oraș-stat care se confruntă cu întrebări de o complexitate inimaginabilă: inflație, epidemii, război, întrebările sunt deja extrem de complexe, dar în mod ciudat, diferențele nu a fost niciodată o problemă pentru ei în democrație și au diferențe de educație care sunt absolut enorme și au diferențe în ceea ce privește gândire care sunt absolut enorme.
Democrația începe atunci când ne confruntăm cu probleme, când există diversitate etc.
Filosofia lui Platon, filozofia ca metafizică este o mașină de război împotriva democrației. Cea mai prestigioasă tradiție de gândire a noastră este de fapt o mașinărie de război împotriva democrației. Acest lucru nu se învață niciodată nicăieri, nu facem niciodată un curs de liceu despre Platon împotriva democrației – doar îi învățăm pe copii mici că democrația nu este posibilă prin alegoria peșterii, fără să o spunem direct.
Asta în timp ce le dăm lecții de educație civică o oră mai târziu: „trebuie să fim într-o democrație”. Este încă foarte, foarte, foarte complicat.
Cât despre Aristotel, el nu spune deloc același lucru. Aristotel pledează pentru un regim mixt în care să existe o doză de democrație, dar nu prea mult, este un cocktail în care nu trebuie să fie prea multă democrație. Pentru ce? Pentru că democrația este riscul de a guverna cei săraci. Pentru ce? Pentru că Demos este alcătuit din mulți muncitori săraci și deci există un risc uriaș ca aceștia să preia puterea împotriva celor bogați, ceea ce arată clar că democrația a fost cu foarte mulți oameni, de tot felul de clase sociale etc.
Evident, revoluția franceză este o multitudine de încercări de experiment politic care se suprapun și uneori în același bărbat în aceeași femeie în aceeași zi: în aceeași zi îl vedem pe Robespierre trecând de la partidul democrat la conflictul său cu sans-culottes, de exemplu.
Singurul lucru care mă interesează în revoluția de aici este evident o lectură împotriva lui François Furet, împotriva lui Tocqueville etc. Un foarte mare istoric al Revoluției Franceze, vă sfătuiesc pe toți să-l citiți, este Georges Lefebvre, care a scris o carte magnifică numită 89 și care l-a inspirat pe unul dintre cei mai buni istorici actuali ai Revoluției Franceze, care este Timothy Tackett.
Ei subliniază că este un demos care se constituie acolo, care nu a existat, care apare în Franța în câțiva ani, în 89, în câteva luni, și continuă pentru câțiva ani. Se ridică un popor, care este alcătuit dintr-o multitudine de clase sociale care nici măcar nu înțeleg ce fac.
Dar există un popor din Franța care devine actor în propria istorie. Cum? Prin conflictualitate, prin ideea asta că trebuie să ne adunăm constant, să ne unim, să ne confruntăm pentru ca să reiasă ceva de ordinul unui popor.
Și asta este o realitate istorică, a avut loc, de fapt nu a durat secole, dar a avut loc și a avut replici în multe țări, în epoca noastră europeană, dar și în Maghreb, în țări extrem de îndepărtate. Deci, este ceva pe care trebuie să-l respectăm și este ceva cu care obiectăm atunci când ni se spune despre democrație că este doar o idee.
Demosul atenian are nevoie de un reprezentant. Cine este acesta? Cineva extras din demos. Sunt cei 6 sau 10.000 de oameni care se adună pe colină, care deliberează, care iau decizii și care sunt reprezentanți ai întregului demos.
Asta e ceea ce au venit ca o idee genială. Și cred că aceasta este o direcție reală, adică ideea că atunci când un număr mare se adună, are reprezentativitate. Este o modalitate reală de a răspunde la întrebarea reprezentării, fără să treci prin alegeri, fără să treci prin lider, fără să treci prin logica celui mai bun dintre noi, a celui mai virtuos, a eroului, generalul-șef etc. Cu un sens cu adevărat democratic al cuvântului „reprezentare”.
Între sursele de reprezentare sunt și tragerea la sorți, mandatele imperative, rotația mandatelor scurte. Avem direcții reale, sunt mulți oameni care au lucrat pe asta. Există o multitudine de experienţe socio-istorice care arată că există şi alte soluţii decât competiția între cei mai buni prin alegeri.
Iar problema fezabilității duce la problema revoluției. Tocmai pentru că noi credem că este aproape imposibil, dacă nu imposibil, se pune problema revoluției și, prin urmare, teama de violență. Dacă schimbarea nu este fezabilă, cineva care ar încerca să facă acest lucru ar putea duce doar la violență. Deoarece asta ar fi răsturnarea stării de fapt, a realității lucrurilor, a realității umane etc.
Ceea ce este interesant în fezabilitate este că acum 2500 de ani totul era perfect fezabil.
În Atena sunt 60.000 de cetăţeni, 60.000, pentru o populaţie de 400.000 de locuitori. În Franța, asta ar face un departament mic, deci deloc un sat mic cu câțiva oameni sub un baobab care încearcă să ajungă la o înțelegere. Sunt mii și mii de oameni care se unesc pentru a ajunge la un acord. Persoana cea mai îndepărtată de locul întâlnirii, se află la câteva zeci de kilometri, fără autobuze, fără trenuri, fără mașini, fără nimic pentru cei mai mulți în afară de picioarele lor.
Oamenii care au fost cei mai îndepărtați nu au spus niciodată: aici ne despărțim, iau propriile decizii.. Fascinant este că asta se petrece inclusiv în cazul convocării la război. A fi existat o unitate care a funcționat, deși nu erau îndeplinite condițiile de tehnică, comunicare, transport, totuși a funcționat, și a funcționat decenii și secole, fără să existe fenomene de dezertare, de revoltă, sunt câteva, dar foarte foarte puține în realitate.
Deci există fezabilitate. Acum vin să spun, din moment ce era fezabil, au fost ei mai inteligenți decât noi? Este decisiv factorului educație? Problema nivelului de educație, asociată cu capacitatea de a guverna, este o idee nouă, folosită pentru a justifica privilegiul recunoscut de unii de a fi singurii capabili să fie aleși și să guverneze.
De unde stim? Știm acest lucru pentru că există un istoric american extraordinar, numit James Levine, care a lucrat la cultura sclavilor americani de culoare. Care nu aveau dreptul de a citi. Levine a descoperit că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sclavii americani de culoare îl jucau pe Shakespeare duminica, îl iubeau pe Shakespeare, râdeau cu Shakespeare, asta era cultura lor..
Și acest istoric a descoperit asta în anii 60 în Statele Unite, într-o perioadă în care oamenii de culoare din campus spuneau „Shakespeare este cultura dominantului, a albului etc.” » Dar ce s-a întâmplat între secolul al XIX-lea în care Shakespeare este o cultură comună, în orice caz este cultura oamenilor de culoare și momentul actual unde Shakespeare a devenit cultura dominantilor?
Cultura a fost transformată într-o marfă rară pentru a justifica dominația unora asupra altora.
Dar îmi pare rău, nimic nu sugerează că cineva care cunoaște literatură este mai capabil să definească interesul general decât cineva care nu îl cunoaște.
Nu există nimic care să sugereze că cineva care este un matematician excepțional este mai capabil decât tine, sau mine, să definească interesul general. Și o să merg și mai departe. Este, fără îndoială, probabil și de dorit ca cât mai mulți dintre noi, cu experiențe de viață diferite, să ne adunăm și să discutăm pentru a putea defini interesul general, altfel am crede că modurile noastre la fel de înstărite, grupuri sociale privilegiate etc. , am putea ști ce este bine nu numai pentru noi, ci și pentru alții.
Iar atenienii au identificat cu precizie acest risc. Adică pentru ei problema nu era cultura, dimpotrivă. Ei credeau că această diversitate era chiar cheia democrației. Există democrație pentru că nu suntem la fel, pentru că nu vedem viața la fel. Altfel, nu există niciun motiv să ne unim dacă suntem cu toții de acord.
Deci problema nu este dezacordul. Dezacordul este primordial. Mecanismul democratic este să ajungi la Adunare cu certitudini și să accepți că certitudinile tale sunt incertitudini pentru alții. Pentru că ceilalți, sunt cel puțin la fel de siguri ca și tine despre alte lucruri. Și că nu ai niciun motiv să consideri că motivul lor pentru a fi siguri de ceea ce cred ei este mai puțin serios decât al tău. Și doar deliberarea și discuția vor face acest lucru posibil.
Deci frica lor absolută în secolul al V-lea nu este o educație rea, ci confuzia dintre interesul privat și interesul general. De asta se tem atenienii. Ei spun că suntem cu toții în măsură să credem că interesul nostru privat este interesul general.
Dimpotrivă, atenienii se tem că toată lumea, oricine ar fi, ar putea crede că interesul lor privat, pe care vor avea tendința să-l transforme în interes general, este interesul general pentru toți. Și argumentul educației există, dar vine mai târziu.
Noi avem deja partidul unic. Se numește Uniunea Europeană. Politicile economice sunt aproape toate reglementate de Uniunea Europeană. Și în Franța, acum suntem în proces de a o experimenta, ajungem la situația din Grecia, adică unde indivizii din afara țării impun politici economice care sunt consacrate în tratate și am auzit nu cu mult timp în urmă pe cineva din Uniunea Europeană spunând „nu există altă democrație decât aceea a tratatelor”.
De aceea există o criză în statul european, pe care atât dreapta cât și stânga îl resping pe aceleași criterii politice, motiv pentru care există o criză în sistemul electoral, întrucât alternanțele politice nu se traduc în schimbări politice.
Și de aceea există astăzi o criză a ceea ce numim democrație, dar în realitate este regimul electoral și incapacitatea acestui regim de a produce o alternanță, adică politici alternative reale.
Barbara a fost cenzurată din octombrie, acum câțiva ani.
Și așa am ales teatrul pentru că teatrul oferă un dublu avantaj.
Sunt oameni din public, putem vorbi cu alte audiențe, care nu ne citesc neapărat cărțile. Nu pentru că nu pot, ci pentru că deseori se simt inadecvați, nu este pentru ei etc.
Așadar, teatrul ne permite să ajungem la publicul nostru și, mai presus de toate, poate mai ușor, teatrul ne permite să inițiem o discuție care nu este o discuție între doi indivizi care știu și o masă care nu cere decât să fie iluminată de cunoașterea strălucită a oamenilor care vorbesc pentru ei, ci dimpotrivă, un loc în care suntem cu toții adunați la un moment dat, să încercăm împreună, fiecare cu armele noastre intelectuale, cu cultura noastră, cu toții suntem capabili să ne împărtășim certitudinile. Și cu emoțiile noastre.
Cu emoțiile și sentimentele noastre, pentru ca la final, să plecăm de aici nu cu certitudine despre un program revoluționar în 10 puncte, ci dimpotrivă, cu dorința comună de a ne difuza întrebările pentru ca primul lucru pe care îl împărtășim este punerea sub semnul întrebării a dovezilor și a certitudinilor noastre.
Lucrul care este cel mai valoros pentru mine în ceea ce facem nu este o serie de rezultate
pozitive, o cercetare etc. dimpotrivă, este un gest permanent de interogare. Și de fiecare dată ne întoarcem și ne hrănim cu întrebările puse sau cu contradicțiile. Nu le luăm spunând „e în regulă, știu, vă dau răspunsul”. Dimpotrivă, suntem hrăniți și afectați de ceea ce spui.
Vedem democrația ateniană acționând prin responsabilzare, într-un mod perfect opus infantilizării din ziua de azi. Cel mai important este să punctăm faptul că printr-o atitudine se schimbă radical comportamente și realități. În momentul în care nu mai instrumentalizăm comportamentul uman, perspectivele care se deschid sunt literalmente uriașe.