Limbajul mișcării este și experiență și semnificație, câteodată de-a dreptul simbol. Cândva era obiceiul în teatru ca fiecare spectacol să aibă gestul lui definitoriu. N-am mai văzut de mult asta, dar era memorabil.
Când destinul îți face un dar, nu începi prin a te întreba de ce. Mai întâi spui mulțumesc. Au trecut niște zeci bune de ani până ce am putut spune cu toată credința că dintre toate lucrurile pe care le-am învățat cel mai prețios a fost mișcarea.
Unii sunt însă mai norocoși și ajung să înțeleagă asta mai repede. Cam asta a surprins arhitectul-fotograf Theo Niculae când a făcut seria de fotografii de balerine în lumea asiatică și mai ales incredibila poveste a duelului celor două Ane, seria fotografică ce o surprinde pe marea noastră spadasină Ana Maria Brânză într-un moment cheie al vieții ei, când timpul medaliilor se încheiase și urma timpul deschis al întrebărilor.
Cred că sunt vreo trei ani de când Ana Maria mi-a făcut deosebita onoare de a-mi împărtăși povestea acestor fotografii. Am depanat împreună istoria zbuciumata a luptei cu sine a spadasinei asa cum era sugerata de aceste imagini care surprideau o dinamica exterioara care exprima perfect dinamica interioara. Articolul a apărut în revista Psychologies – https://www.psychologies.ro/revista-psychologies/duelul-celor-doua-ane-2190393
Atunci, în conversația noastră, mi-am exprimat si eu visul, ca aceste fotografii sa fie miezul unei expozitii, sa le vedem mari tocmai pentru a pătrunde mai bine în dinamismul lor.
Cine-ar fi crezut că după exact trei ani, când luptele Anei par a fi lăsat loc unei seninătați inimoase, dar când luptele mele abia încep, după acești trei ani de luciditate expoziția chiar s-a întâmplat, la palatul brâncovenesc de la porțile Bucureștiului, la Mogoșoaia, într-un spațiu cum nu se poate mai potrivit și mai armonios, în care trecutul și prezentul conversează în limbajul mișcării?
Theo Niculae și-a adus fotografiile la București – și acum le vedeam aievea așa cum le visasem, expandându-se liber dincolo de paginile de revistă. Dincolo de expoziție, s-a dovedit a fi un happening și o instalație, pentru că, la fel cum fotografiile balerinelor erau privite de poantele în așteptare – probabil cele mai expresive încălțări din câte pot exista – fotografiile duelului celor două Ana aveau în centru o instalație care rezuma trecutul sportiv al spadasinei – arme, celebra mască tricoloră, mulțimea de medalii, pantofii norocoși.
Dar nicidecum nu rezumau trecutul spadasin al Anei, pe care am revăzut-o cu ocazia finisajului expoziției și care nu este mai puțin spadasină acum decât atunci. Prin ținută, prin privire, prin agilitate, prin set mental. Acum Ana luptă pentru cauza sportivilor: mici sau mari, la început sau la sfârșit de carieră, pentru cauza sportivilor cu dizabilități. Luptă să cucerească noi teritorii și valențe ale mișcării.
Deși mereu și inevitabil lupta va avea și componenta luptei cu sine, ca în duelul celor două Ane pe care-l vedem descris de fotografiile lui Theo Niculae de pe pereții din jur. Mai mult decat capa si spada, uman!
Duelul celor două Ane descria duelul cu umbra pe care-l duce un suflet de luptător (iar Ana nu încetează să fie astfel). Mai mult decât să descrie această luptă, fotografiile o făceau să trăiască în fiecare dintre noi – deși pe un suport care totuși e bidimensional. Cum am mai spus, atunci am visat la o expoziție cu fotografiile acestea, dar mari, ca să permită un soi de imersiune.
Primul semn bun a fost că expoziția s-a realizat în sfârșit și a cuprins și o secțiune de balet, la fel de mișcătoare. Al doilea semn bun a fost că am câștigat giveawayul pentru una dintre fotografii – mulțumesc campioanei spadasine Ana Maria Brânză și fotografului arhitect Theo Niculaie pentru bucuria de a primi cu dedicație fotografia zic eu cea mai dinamică din eseul vizual Limbajul Mișcării.
Povestea fotografică a luptei între Ana cea albă și Ana cea Neagră, fața luminoasă și fața întunecată a luptătoarei, a fost imaginată de fotograful Theo Niculae. Într-o sincronicitate grăitoare, povestea lui Theo o oglindește pe cea a Anei: lucrând ca arhitect, izolat în mijlocul unei Chine perfect exotice, el a găsit în aparatul de fotografiat acel prieten care l-a ajutat să descopere un sens și o cale. Este o cale reflexivă și exploratorie, o poveste mereu deschisă.
Atunci în 2023, Ana a început prin a-mi trimite povestea ei scrisă, din care citez aici:
Bineînțeles că schițasem în gând o mulțime de scenarii, unul mai impresionant decât altul. Mă vedeam petrecând timp în tihnă cu ai mei, colindând lumea, savurând fiecare zi… trăind pentru mine fără să bag de seamă ceasul care sună dis de dimineață; fără gândul și presiunea că trebuie să iau medalie și la următoarea competiție; fără zboruri lungi, escale interminabile și hoteluri obscure din cine știe ce colț de lume.
Decizia a venit în mod natural, fără să forțez lucrurile. Chiar dacă (probabil) aș mai fi putut fizic, izvorul meu de motivație secase și nu mai eram dispusă să depun același efort pentru a mai încerca să urc din nou pe podium. Ziua aceea venise, cortina se trăsese. Era momentul să încep să îmi construiesc o nouă viață în afara sălii care-mi fusese casă mai bine de 20 de ani… Să îmi dau jos masca de scrimă și să văd cine sunt cu adevărat.
M-am trezit în prima zi din noua viață neștiind încotro s-o apuc! Ce-i drept… nici în prima, nici în următoarele. Deși zi de zi încărcam ”to do” list-ul cu vrute și nevrute și le bifam în neștire, am început să mă simt din ce în ce mai goală. Cu cât făceam mai multe, cu atât mă simțeam mai fără sens, rătăcind prin propria viață cu zâmbetul pe buze pentru că nu-mi dădeam voie să le arăt oamenilor că nu-mi era bine. Îmi era greu și să recunosc față de mine că nu era totul așa cum visasem. Deși aveam toată libertatea din lume, nu știam ce să fac cu ea.
Totul a culminat într-o deplasare de câteva zile în afara țării. Aveam la dispoziție trei zile în care să mă bucur de un oraș nou, să descopăr locuri și să cunosc oameni. În loc de asta, m-am surprins rătăcind fără țintă pe străzile orașului necunoscut, simțind cum anxietatea mă îmbrățișează strâns până ajunge să mă sugrume și pulsul crescând de parcă aș fi fost în plină competiție.
Toate astea se întâmplau într-o zi senină de vară în care oamenii se plimbau zâmbitori în jurul meu, își beau cafelele la terase cochete ori savurau înghețate delicioase în timp ce-și purtau pașii pe străduțele înguste, iar eu mă aflam la câteva secunde de un atac de panică.
M-am oprit pe o bancă de piatră și am făcut câteva exerciții de respirație care mă ajutaseră deseori înainte de asalturile importante. Am rămas țintuită acolo pentru câteva zeci de minute încercând să îmi dau seama ce se petrece cu mine. Parcă niciodată nu simțisem atât de real golul din mine care acum părea că vrea să mă înghită.
Cred că marele meu avantaj este că nu mi-a fost niciodată teamă sau rușine să vorbesc despre problemele mele. Așa că imediat ce am reușit să mă îndepărtez de ”prăpastia” imaginară am pus mâna pe telefon și am început să sun ca să cer ajutor.
Cumva, după mai multe discuții, concluzia era că nu reușisem să mă desprind încă de sportivul care tânjea după obiectiv, după singurul lucru care îi ghidase viața de până atunci. Nu știam cum să trăiesc pur și simplu! Am fost sfătuită să încep să caut lucruri noi, activități, pasiuni care să îmi dea un sens și acest lucru m-a înspăimântat de-a dreptul pentru simplul fapt că întreaga mea viață de până atunci avusesem o singură pasiune în care investisem toate resursele.
Așa că m-am luat din nou la trântă cu mine, impunându-mi să mă ridic din pat încă o zi și încă o zi, să fiu funcțională și zâmbitoare pentru lumea largă. Era ca și cum două Ane se luptau un împotriva celeilalte și asaltul părea să dureze veșnic, niciuna n-ar fi cedat. AMBiția care mi-a definit cariera era încă cu mine, trebuia doar să învăț să o transpun într-un mod benefic în noua mea viață.
Așa că am început cu pași timizi să mă cunosc, să văd ce îmi place dincolo de sala de scrimă, să încerc activități noi… recunosc, necesită același efort ca și performanța sportivă, iar la capătul drumului nu mă așteaptă nicio medalie, ci ceva mult mai prețios: cunoașterea de sine.
Cele două Ane, cea bună și cea întunecată, încă își mai dispută ”victoria”, dar știu că neabătându-mă de la drumul pe care abia ce l-am descoperit… într-un final vor ajunge să meargă prin viață împreună, amuzându-se peste timp de lupta lor care au reușit să îmi dea un sens.
Când am citit relatarea pe care mi-a trimis-o Ana Maria, am rămas copleșită de omenescul ei. Și de faptul că vorbea despre al doilea versant al sportivului: momentul de ruptură, acea respirație adâncă existențială care apare atunci când ai decis că nu vei mai merge pe calea spre performanță – din motive pe care le cunoști prea bine.
Am regăsit-o în rândurile care vor urma aici pe Ana luptătoarea înnăscută, așa cum o știu de ani de zile. Mai mult decât sportivă, Ana este luptătoare și spadasină, iar dialogul intern cu sine, intermediat prin armă și pe calea ocolită a adversarului, se răsfrânge în tot ceea ce este și ce face.
Am revăzut-o peste câteva zile, atunci în 2023, în curtea însorită a Comitetului Olimpic Român, acolo unde lucra deja de aproape un an pentru necesara optimizare a condițiilor în care sportul românesc devine accesibil atât performanței cât și impulsului spre mișcare, sănătate fizică și psihică al fiecărui adult și copil din România. Pas elastic, îndrăzneala implicită, focus și echilibru – Ana din fața mea este luptătoare – și știe că este luptătoare – chiar dacă spada ei a rămas în sală de ceva vreme.
Ana a fost declarată de 5 ori cea mai bună spadasină din lume (2008, 2009, 2013, 2020, 2021), a obținut 20 de medalii la campionatele europene și mondiale, un neprețuit aur olimpic cu echipa României la Jocurile Olimpice de la Rio (2016), două medalii de argint olimpic la Beijing (2008) și Tokyo (2021).
Ana Maria Brânză a fost de două ori Campioană Mondială (2010 și 2011) și de șapte ori campioană europeană (individual și pe echipe). Lupta ei pentru Tokyo a fost o extraordinară luptă cu sine, prin dificultățile și depresiile pandemiei, prin vicisitudinile unor ani pandemici a căror amintire este temută acum de toată lumea.
După Tokyo a urmat retragerea. Ana se pregătise faptic pentru acest moment, era implicată în numeroase proiecte, diverse, numeroase caritabile, scrisese deja o carte pentru copii, apărută la Curtea Veche Publishing.
Dar, recunoaște ea, nimeni nu te pregătește pentru momentul retragerii, al confruntării pe de o parte, cu lipsa de scop, de cale, atunci când ai fost mereu obișnuit să mergi tot înainte, pe de altă parte cu pierderea acelui gust pentru antrenament, a cocteilului de neurotransmițători care te fac să continui în condiții care altora li se par inimaginabile. În locul lor se instalează inevitabilul: La ce bun? De ce mai fac asta acum? Un inevitabil aproape fizic, care își cere perioada de doliu, ca oricare altă pierdere.
La luptători cum este ea, există însă și a treia parte, este acel set fizico-mental pe care îl are luptătorul cu arma sa, un amestec de curaj fizic, stăpânire de sine, dorință de competiție și luptă, dar și prudență și dozare a efortului. Iar acest set se internalizează.
Tot antrenamentul de o viață a făcut ca adrenalina în corp să fie controlată perfect de ideea de angajament într-un scop înalt. Dar când nu mai e loc de urcat, adrenalina simplă a unui antrenament simplu pur și simplu nu mai ajunge, mai mult, nici corpul nu-i mai dă aceeași semnificație. Corpul angajat în luptă trăiește sensul altfel. Așa că întrebarea nu este cum găsești „altceva ce-ți place“ aruncându-te în activități care mai mult de fac să uiți de tine, ci să te găsești pe tine pentru a găsi sensul lucrurilor din jur.
I-am spus Anei că vorbind cu ea mi-am amintit de legenda spadasinilor care se retrăgeau pe munții sacri și, internalizând lupta în eternul proces de integrare a contrariilor care este creșterea sinelui, au descoperit mersul lumii între yin și yang, au descoperit seninătatea, dar și omenia și puterea de a acționa în lume.
Separarea de spadă și de lupta pentru a fi prima în lume e un proces greu, care are și componente de sevraj, dar ceea ce ajută de obicei în sevraj nu ajută aici. Este și doliu, pierdere resimțită inclusiv la nivel fizic, pierdere care cere integrare.
Cum? Printr-un dialog intern consistent – în cazul Anei a fost și un dialog extern, deoarece se declară norocoasă să fi putut mereu recunoaște și vorbi despre problemele ei, norocoasă să fi avut un antrenor care a privit-o și pe Ana ca om, nu numai ca sportiv.
Acum ea ar vrea ca despre acest proces să se vorbească și toți sportivii să aibă deschisă această poartă spre reflexivitate și echilibru care să îi ducă spre echilibru, armonie și creativitate în viața de după sport. O poartă spre conștientizare.
Ana cea din 2026 nu mai are dueluri cu ea, ci duete. A internalizat lupta ca mișcare, sursă de evoluție. Am vorbit despre planuri și planuri… iar zilele de sărbătoare care au urmat au găsit-o unde nici n-ar fi gândit în urmă cu trei ani: extatic coborând pârtia pe schiuri!
