Ana Topalovic la MINA Museum : Multicello J O Y, adică o bucurie care traversează granițele dintre simțuri!

Alte articole

Ana Topalovic la MINA Museum : Multicello J O Y, adică o bucurie care traversează granițele dintre simțuri!

Facebook
Twitter
Pinterest
LinkedIn

Ana Topalovic este violoncelistă, compozitoare și se declară sinesthetă, adică vede sunetele, aude culorile și numeroase alte senzații inter și multisenzoriale pentru care de obicei nu avem denumiri standardizate, pentru că sunt rare și imprecise. De multe ori le subsumăm, la fel de imprecis, ideii de „artă”. 

Este poate motivul principal pentru care Ana a fost artista chemată de Forumul Cultural Austriac și festivalul Classix ( https://classixfestival.ro/) să concerteze în spațiul imersiv de la MINA Museum (https://www.minamuseum.com/). 

Departe de a fi un simplu concert al unei violonceliste și compozitoare (de excepție) , experiența Multicello de la MINA Museum ne-a dat o idee cât se poate de optimistă despre ce poate fi și ce poate face arta viitorului, respectiv cum poate folosi toate avantajele științei și tehnologiei pentru a celebra ceea ce este cel mai uman în noi, anume creația. 

Memoria și percepția umane, atât de pătrunse de elementul afectiv încât ne conduc pe planete diferite – iată forța noastră nebănuită. 

Este forța care ne leagă de natura noastră organică, pe de o parte, și de tot ce este nevăzut, cuantic, misterios și spiritual, pe de altă parte. 

Despre Ana Topalovic

Ana Topalovic este lector pentru violoncel și tehnici modernela Conservatorul Richard Wagner din Viena. Ea conduce Viena Cello Studio și platforma de învățare online „Vienna Cello Masterclass”. Ana este profesor invitat onorific la Conservatorul „Jose Hernandez” din Buenos Aires și jurat la mai multe concursuri muzicale. 

Ana Topalovic s-a născut la Belgrad, Serbia și s-a mutat la Viena la vârsta de 17 ani. A primit lecțîi de pian și violoncel la o vârstă foarte fragedă. A început studiile concertistice la Conservatorul orașului Viena cu J. Bayrov. Ulterior a studiat cu M. Kliegel la Hochschule für Musik din Köln și și-a finalizat studiile de master la Konservatorium Wien Privatuniversität cu M. Hornstein și L. Schulz-Bayrova. În acest timp a câștigat mai multe premii la diverse competiții. Ana și proiectele ei au fost susținute de mai multe ori de Thomastik-Infeld, Departamentul Cultural al orașului Viena și Ministerul Federal al Culturii din Austria.

De la prima sa apariție în public, la vârsta de 10 ani, Ana Topalovic a cântat în mod regulat la festivaluri și săli de concerte renumite: Wiener Konzerthaus, Wiener Musikverein, Carnegie Weil Hall, Salzburger Festspiele, Berliner Konzerthaus, Gasteig München, Tokyo Opera City House, Centro Cultural Kirchner , Opatija Music Tribune, Cluj Modern, SIMN Bukarest, Meridian Festival și multe altele. A cântat în 29 de țări de pe 4 continente. Repertoriul ei variază de la literatură solo și muzică de cameră, până la muzică interdisciplinară contemporană și experimentală cu electronică live.

Ultimul album solo al Anei „Bachiana” (2022) a fost nominalizat la 3 categorii la premiile Opus Klassik. Discografia ei include în prezent 10 albume de muzică pentru violoncel solo, peste 30 de înregistrări în premieră, precum și compoziții proprii, lansate la casele de discuri Hänssler, Neos, Capriccio, Paladino și Sony. 

Implicarea ei intensă în muzica contemporană a dus la mai multe colaborări personale cu compozitori renumiți ai secolului XXI precum T. Larcher, F. Cerha, J. Doderer, O. Neuwirth, G.F. Haas, A. di Scipio, F. Placidi sau M. Ferek-Petric sub formă de premiere, dedicații și lucrări muzicale comune. 

Inspirată de versatilitatea instrumentului său, ea compune cu plăcere și caută interfețe muzicale ascunse cu alte școli de gândire și artă, ceea ce se datorează calității ei de a percepe sinestezic. 

Ana Topalovic este co-fondatorul Green Thing Ensemble Vienna, Duo Arcord și Duo Zadory-Topalovic cu care a interpretat peste 50 de lucrări la comandă și premiere. Cu GTE a colaborat cu Universitatea de Arte din Zurich la proiectul „Polytempo”.

Ana Topalovic a dezvoltat tehnica multicello combinând diferite instrumente digitale cu violoncelul analogic, precum și cu un violoncel electronic cu 5 corzi. Muzica poate crește astfel live de la monofonia acustică a violoncelului la un sunet orchestral hibrid într-o mare varietate de nuanțe.

Pentru Ana, este important să poată ieși  cu această muzică din cadrul de concert pur clasic și să poată cânta cu echipament minim și foarte mobil în locuri uneori neașteptate.

Ana cântă exclusiv pe coarde de Thomastik-Infeld (violoncel acustic) și Jargar (violoncel electric).Fiecare spectacol Multicello se învârte în jurul unei teme specifice, contribuind la un repertoriu în continuă expansiune care prezintă continuu creativitatea nemărginită a Anei. Ea își captivează publicul cu povești și anecdote, integrând perfect violoncelul acustic și electric cu tehnici moderne și electronice live. Darul de sinestezie vizuală al Anei îmbunătățește experiența muzicală, creând o prezență scenică plină de forță.

Concret, „Multicello” combină elemente din muzică clasică cu tehnici tipice muzicii zilelor noastre. Metoda este însă mult mai complexă, deoarece totul este scenarizat, iar ideile muzicale pot fi modificate și reinterpretate în timp real. În acest context, componenta electronică devine un adevărat partener pentru muzica de cameră. Ce este cu adevărat special la acest proiect este faptul că fiecare sunet este interpretat live, iar publicul mereu este surprins de un sunet atât de amplu și divers.

˝Când ascult muzică, văd culori și forme – un fenomen cunoscut drept sinestezie sau fotism. Acest lucru a fost mereu o sursă de inspirație importantă în alegerea repertoriului meu. Pentru mine, aceste conexiuni vizuale între piese îmi dezvăluie o legătură armonioasă între ele și îmi conturează o viziune completă a întregului concert și a conceptului general.˝ spune Ana Topalovic.

Spațiul imersiv creat în sala de oglinzi de la MINA pentru concertul Multicello cu tema JOY al Anei Topalovic s-a prezentat că o continuă invitație la visare (cum ar spune unii). 

Ca psiholog, eu prefer să spun că a fost o plonjare continuă într-o relaxare profundă de tip alfa, unde imaginile sugestive, dar în mod voit imprecise, de cele mai multe ori nonfigurative, lăsau loc proiecției noastre. 

Spectatorul era invitat să proiecteze în spațiul imersiv propria poveste, apoi sunetele multistatificate îl vor conduce, pe calea măiastră a artistei Ana Topalovic, spre Bucurie. 

Bucuria este reparatoare, vitală, poate este doar un alt nume pentru seva vieții care este prin ea însăși recunoștință. Trebuie numai să fii acolo, să o simți sau să empatizezi cu ea, că să o preiei și să simți recunoștință. 

Aceasta este călătoria în care am pornit, cu imagini inspirate din Vincent van Gogh și animate specific, dar și cu imagini imprecise, fundaluri de proiecție. Când spun o călătorie, spun pentru că a fost realmente un parcurs și un proces, o cale către bucurie, o bucurie spirituală și interioară – năvalnică și răvășitoare ca revelația și triumful, nu neapărat expansivă în genul unui vodevil, vesel și popular. 

Ghiceam dorința profundă a Anei de a se face înțeleasă, de a prinde pe fiecare dintre noi în această cursă pentru bucurie, chiar prin valul de dureri care inevitabil stau la pândă în fiecare.

Au fost piese care ne-au răscolit adânc, care ne-au deschis sufletele, iar punctul culminant al spectacolului a fost acela în care vocea Anei s-a adăugat, neașteptat, ghemului de stimuli. 

O voce puternică, autentică, onestă și frumoasă, tânguitoare, mărturisitoare. În acel moment auzeam vocea Anei tânguindu-se de dorul originilor, dar în aceeași măsură și pe deplin era și vocea fiecăruia dintre noi. 

Pornind din acest punct, am fost cu toții, muzician și public, una în trăirea bucuriei de a fi, iar pentru asta simt încă organic recunoștință.

S-a întâmplat ca spectacolul să aibă loc exact la o săptămâna după ce văzusem concertul L’heure bleue la același MINA, creat de muzicienii SoNoRo Răzvan Popovici și Diana Ketler în colaborare cu o echipa de specialiști în neuroștiințe care au vegheat la orchestrarea stimulării spectatorilor, la concordantele între stimulii auditivi (muzică live cântată de Răzvan la viola și Diana Ketler la pian), stimulii vizuali creați de artistul Ioan Cotenescu pe baza digitalizării unor opere de artă și mai mulți stimuli olfactivi sub formă de parfumuri emise în anumite momente ale spectacolului. 

Am scris despre acest spectacol aici: https://palindrom.eu/in-ora-sa-albastra-la-mina-museum-sonoro-deschide-larg-portile-perceptiei-muzicale/

Heure Bleue fost o experiență puternică, impresionantă pe atâtea și atâtea niveluri, așa că inevitabil înainte de concertul Anei mă întrebam cum va fi acesta, dacă va fi o diferența și cum o voi resimți. 

Da, spun acum, diferențele sunt inevitabile, dintr-un motiv destul de asemănător celui pentru care filosoful spune că nu ne scăldăm de două ori în același râu. 

Dacă L’heure bleue este menită să creeze mediul de visare al crepusculului, folosindu-se chiar de indicii perceptive onirice (de tipul transformării figurilor umane, exact așa cum sunetele, notele, se transformă continuu unele în altele, în flux), Multicello Joy prilejuiește un mediu de proiecție în care foarte mult îi aparține celui care proiectează, iar muzică unifică, dă sens și direcție experienței finale. 

Dacă l’Heure bleue este o experiență mai deschisă pentru extrovert, în același timp în care predă tuturor deschiderile mentale și psihice în general ale sinesteziei, Multicello este o invitație la trăire sinestezică (care va fi receptată mai ales de introverti) cu un ghidaj muzical subtil către un sentiment de recunoștință generală pentru creație.

Iar acesta este numai exemplul a două spectacole în același loc (multisenzorial, tehnologic, imersiv) la interval de o săptămână!

Cel mai important este că există o multitudine de posibilități de exprimare în acest spațiu.

Cu cât artele angajează mai multe canale senzoriale și mai multe modalități de procesare a informației, cu atât mai puternic va fi mesajul lor pentru noi. 

Ca atare, nu ne putem dori decât să existe cât mai mulți artiști suficient de curajoși încât să folosească aceste mijloace de expresie compozite, contribuind astfel pe termen lung la deschiderea porților noastre perceptive.