Am (re)descoperit Alba Iulia în această toamnă și am îmbrățișat numai în două zile o istorie de peste 2000 de ani. Cetatea Alba Iulia este locul cu cea mai mare concentrare de obiective turistice, de elemente de patrimoniu și/sau cu valoare de patrimoniu cultural din țara noastră. Absolut oriunde te întorci, în orice direcție și oriunde calci găsești obiective de patrimoniu încărcate de istorie.
Am putut face acest maraton datorită
1 pe de o parte minunatului punct de plecare pe care l-am avut, hotelul Mercure, aflat la numai câteva minute de zidurile cetății (citiți mai multe despre el aici: https://palindrom.eu/mercure-alba-iulia-construit-pe-istorie/).
2 pe de altă parte datorită ghidului nostru exemplar Cristian Kalanyos, alias Grancea Rakoczy – asta deoarece a venit să ne conducă în costumul unuia dintre cele mai enigmatice personaje ale orașului, călăul care a executat pedeapsa capitală asupra lui Horia, Cloșca și Crișan și datorită memoriului căruia știm câte ceva despre cetatea din acele vremi.
Am mai povestit despre el pe larg aici: https://palindrom.eu/mercure-anterograd-sau-cum-calatoresti-smart/
Acum urmează să vă povestesc ce am aflat de la el în timpul turului prin cetate – asta după ce nici nu se crăpase bine de ziuă când am început propria mea explorare în alergare pe ziduri și în cetate.
În primul rând de ce Alba Iulia este atât de puternică și de ce locul a fost atât de râvnit de-a lungul vremurilor: pentru că se află în mijlocul unor bogății mari și durabile. Prin bura se ploaie se vedea ca o umbră dealul Mamut, iar în spatele lui, la vreo 70 de km se afla Roșia Montană, străvechiul Alburnus Major, locul care timp de secole a reprezentat cea mai mare comoară de aur și argint a Europei.
În partea cealaltă se zărea drumul spre Ocna Mureș și Turda sau Potaissa, de unde se exploata sare – la fel de prețioasă ca aurul, dovadă că legionarii romani erau plătiți în sare în loc de aur – de aici denumirea de salariu, rămasă până azi.
Mai mult, Alba Iulia este poziționată pe o terasă, care domină Valea Mureșului – pe care se pot transporta mărfuri cu pluta.
Tot aici, aproape de Alba Iulia, se varsa in Mures Râul Ampoi, care are si el o pozitie strategica, in sensul in care este o sursa de apa cu cadere si debit, cat sa umple santurile de aparare ale cetății Alba Carolina, care teoretic sunt inundabile, pentru a îngreuna atacurile posibililor inamici.
1 Obelisc, ziduri și porți
Așadar, turul grupului nostru a început în jur de 11, sub o ploaie mocănească si sub conducerea lui Grancea Rakoczy înveșmântat în pelerina neagră care flutura sub vântul rece de toamnă, exact pe același traseu pe care alergasem în zorii zilei – și rămăsesem cu multă admirație și multe întrebări – pe care acum am avut ocazia să le clarific.
Primul reper: biserica de lemn din deal, până la care urcasem când nici nu se luminase bine de ziuă. Îmi atrăsese atenția pentru că era o adevărată biserică de lemn maramureșeană, cu o curte frumoasă cu iarbă, de unde în zori auzisem cocoșii.
De la ghidul nostru am aflat că într-adevăr ceea ce vedeam este o biserică de lemn maramureșeană, tradițională, care a fost adusă aici sub formă de bârne și îmbinată în chiar anno domini 1989, anul căderii comunismului, când bisericile mai mult se demolau decât se construiau.
Preoții au reușit să aducă și să monteze aici biserica maramureșeană din lemn, întrucât ea marchează locul unde la 1599 Mihai Viteazul a putut construit o mitropolie ortodoxă. Voievodului nu i-a fost îngăduit să o construiască în cetatea care pe atunci se numea Bălgrad, ci doar aici, în imediata vecinătate a zidurilor cetății, dar în afara ei. Biserica originală nu mai există azi, pentru că acum 310 ani, când austriecii s-au apucat să construiască cetatea pe care o vizităm astăzi, aceștia au demolat biserica lui Mihai Viteazul.
Ne-am continuat drumul pe zidul cetății din caramizi de peste 300 de ani, unde am putut vedea într-un colț crucea lui Eugeniu de Savoia – se presupune că deasupra era o statuie – nu se știe deocamdată cum arăta.
În fața porții celei mari ne-am oprit să cercetăm harta în relief – am identificat așadar locul unde a fost castrul Apulum în timpul ocupației romane – aici era adăpostit în timpul împăratului Traian cartierul general al Legiunii a XIII-a Gemina.
Apoi, în timpul împăratului Hadrian, s-a ridicat cetatea . cu ziduri din pământ placate cu piatra albă de calcar care se găsea în împrejurimi – de aici numele de Orașul Alb, devenit în slavona medievală Băl Grad și apoi Alba Carolina. Romanii au rămas aici până în anul 271 en, apoi avem cetatea medievală după același plan, căreia i se adaugă în timpul lui Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei, doua bastioane noi: Bastionul Sasilor si Bastionul Bethlen.
Pe 4 noiembrie 1715, acum exact 310 ani, austriecii cuceresc locul și încep să construiască Alba Carolina, cetatea așa cum o cunoaștem azi. I-au spus și ei pur și simplu Orașul Alb, Weissenburg, dar oficial trebuia să aibă un nume mai prestigios, așa că au numit-o Karlsburg – orașul lui Carol, de la Carol VI, tatal Mariei Tereza. De aici denumirea cetății de Alba Carolina.
Alba Iulia este o denumire mai veche și nu vine nici de la Iuliu și nici de la Iulia, ci de la Gyula, un războinic maghiar.
Legenda întemeierii oraşului medieval Alba Iulia spune că un important conducător maghiar, pe nume Gyula, ar fi descoperit vechiul ansamblu urban roman de la Apulum (denumirea latină a oraşului Alba Iulia).
Aşezarea avea încă bine păstrate clădirile din piatră, precum şi castrul fostei Legiuni a XIII-a Gemina. Potrivit legendei, în cele din urmă, Gyula a decis să-şi stabilească reşedinţa aici. Numele acestuia se regăseşte şi în noul nume al localităţii, dat de maghiari, de Gyulafehérvár, adică Cetatea Albă a lui Gyula.
În discutata cronică Gesta Hungarorum, scrisă de Anonymus, Gyula apare ca un descendent al lui Tuhutum, stabilit la Bălgrad în anul 953. Fiica acestuia, Sarolt, ar fi contribuit la ascensiunea pe tronul regatului maghiar a fiului ei Ştefan cel Sfânt, cunoscut ca promotor al creştinismului.
Voievodul Gyula, de la care provine denumirea maghiară Gyulafehérvár (cetatea albă a lui Gyula/Iula), a ctitorit la sfârşitul secolului al X-lea, la Alba Iulia, o bazilică mai veche decât actuala Catedrală Sfântul Mihail, având ca episcop pe grecul Ieroteu. Ruinele bisericii bizantine construite de Gyula la Alba Iulia au fost descoperite în 2011, iar, după desfăşurarea cercetărilor arheologice, au fost acoperite cu pământ.
Piatra de calcar din castrul roman și din cetatea medievală a fost pusă de austrieci acum 310 ani la fundația acestui colos care este cetatea – care are o suprafață de nu mai puțin de 110 hectare. Este cea mai mare cetate – nu numai din România, ci și din toată partea asta a Europei. Ca dimensiune, numai cu puțin mai mică decât întreg parcul Herăstrău.
Forma sa este o stea cu 7 colturi – strategic vorbind, este o formă care teoretic te lasa sa tragi foc incrucisat cu tunurile. Este inspirată de stilul Vauban, denumit după Sebastian Leprede Vauban, un inginer militar francez devenit marchiz al regiunii Vauban, în Franța. Însă arhitecții care cu adevărat au făcut acest proiect au fost doi arhitecții italieni, pe numele lor Ioane Smorando Visconti și Francesco Brilio. in principiu interiorul cetatii era destinat garnizoanei austriece, care a stat aici pana la 1 decembrie 1918.
În total sunt 7 forturi, 3 linii de aparare și 7 porți, supuse acum unui program vast de reabilitare.
Cred că ar fi totuși mai corect să spunem de fapt că Alba Iulia este clădită pe 3 cetăți parțial suprapuse: Apulum, Bălgrad și Alba Carolina.
În fața noastră sta poarta a treia, cea mai mare și cea mai frumoasă – se spune despre ea că este cea mai importantă piesă de arhitectură barocă din Transilvania.
Iar în fața ei se află Obeliscul Horea Cloșca și Crișan. Pe fațada opusă, estică, Obeliscul are atașată o statuie de mari dimensiuni a zeiței Victoria, înaripată și ţinând în mâna dreaptă o cunună cu lauri, destinată celor trei lideri ai Răscoalei. Obeliscul este opera arhitectului Octavian Mihălțan și a sculptorului Iosif Fekete.
Nu, Horea, Cloșca și Crișan nu au fost închiși în acest obelisc, nici măcar unul dintre ei – în special pentru că obeliscul este mult mai recent (1937). Însă este posibil ca unul dintre ei să fi fost întemnițat în edificiul celei de-a treia porți a cetății, aflată chiar în față – probabil Cloșca.
În timpul procesului lor, din 1785, Horia, Cloșca și Crișan au fost ținuți nu numai în celule separate, ci și în celule distanțate, fiecare în alt colț al orașului (Horia probabil în poarta a patra pe care urmam să o vedem, Crișan într-o altă clădire din apropierea Muzeului Unirii, clădire care nu mai există acum). În vremea când românii nu erau decât iobagi, iar numai maghiarii, sașii și secuii puteau fi oameni liberi, Horia Cloșca și Crișan au mers până la Viena pe jos de 4 ori ca să vorbească cu împăratul Iosif al II-lea.
A fost pus preț pe capul lor, au fost trădați de români iar după proces austriecii i-au condamnat la cea mai urâtă pedeapsă pe care o aveau: frântul oaselor cu roata (aici am avut și o descriere cât se poate de explicită, care cu adevărat ne-a făcut tuturor pielea de găină și fețele mai palide de groază decât de frig). Crișan nu a mai așteptat. S-a spânzurat în noaptea de 13-14 februarie 1785, dar Horia și Cloșca au fost zdrobiți pe unul din dealurile pe lângă care trecusem pe când veneam dinspre hotel.
Poate chiar mai grăitoare decât descrierea torturii însăși mi s-a părut descrierea intenției traumatice.Vreo 10 000 de oameni se pare că au fost aduși cu forța de prin împrejurimi să asiste la îngrozitorul act. Din fiecare sat un procent fix de tineri și bătrâni: bătrânii ca să certifice cu greutatea vârstei, tinerii ca să transmită exact groaza pe multe generații înainte. Călăului orașului i se reproșa că, în vreme ce a lucrat conform specificațiilor în cazul lui Cloșca, atunci când a ajuns la Horia a scurtat mult spectacolul, de la 22 de lovituri la numai 8, aplicând o lovitură fatală.
Nu știm dacă din această cauză sau din vreo alta, deși îndeobște era bine plătit, Grancea Racoczy călăul a fost nevoit să scrie zeci de memorii cerând i se plătească această lucrare – nici acum nu știm de fapt dacă el și-a primit până la urmă plata.
Nu se mai gândea nimeni la ploaie în momentul acela, dar ghidul nostru a avut prezența de spirit să observe că ploaia se oprise, așa că am ieșit în fața Porții a treia.
Este cea mai cunoscută poartă din Alba Iulia și cea care apare și în filmul iconic cu Mihai Viteazul – deși evident că Mihai Viteazul nu a trecut prin această poartă atunci, deoarece ea nu exista. Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599 pe o poarta de lemn numita Sfantul Gheorghe – ale cărei urme au apărut la iveală acum câteva săptămâni, ne povestește ghidul nostru gâde.
Poarta a treia a fost construită ulterior de austrieci și acum este cel mai complex monument de arta barocă. Aflăm interpretarea fiecărei statui și figuri heraldice – iar ceea ce mă surprinde este că de cele mai multe ori nu este vorba nici de mementouri ale unor scene care au avut loc – aici sau în altă parte – ci pure fantezii istorice, edificii mai degrabă simbolice menite să emane putere – artă pe care Viena o duce la perfecțiune.
Ne fotografiem cu soldatul de plumb în mărime naturală – statuile de personaje de epocă în mărime naturală abundă prin cetate și mi-au ținut o bună companie la alergările mele din zori. Soldatul care a servit drept model este foarte probabil să fi fost român – a intra în armată era singura scăpare de iobăgie accesibilă românilor pe atunci și mulți tineri alegeau această cale. Doar ofițerii superiori erau austrieci.
Tocmai atunci trecea pe strada principală, dând să iasă pe poartă… un ofițer austriac! ˝Așadar nu mai e mult până la schimbul de gardă˝ exclamă ghidul nostru și ne poftește afară pe poartă, ca să urmărim defilarea soldaților.
Apoi, în cetate aveam să urmărim și predarea tunului – o replică după un tun din epocă pe care ˝garda˝ intenționa să o folosească pentru o salvă autentică. Numai că bateria chinezească a focosului nu fusese înlocuită, așa că în curtea Palatului Principilor am asistat o scenă desprinsă de-a dreptul din Baronul Münchhausen, care ne-a înveselit spiritele și ne-a înseninat pentru restul călătoriei.
2 Via Principalis și muzeul Principia
După parada gărzii, am pătruns în sfârșit în interiorul cetății pe aleea pietonală denumită Via Principalis – care era exact drumul de intrare în castrul Apulum. Ne-am oprit în locul unde erau Termele, în special ca să aflăm despre grija pe care imperiul o purta soldaților săi – nu din motive de caritate, ci din motive de eficiență.
Legionarii romani erau recrutați la vârsta de 17-18 ani. Prima condiție era să fie cetățenii ai Romei, a doua condiție să scrie, să citească, să socotească, să fie în condiție fizică bună, să treacă niște probe fizice, ca apoi să treacă de programul de pregătire unde învățau armele, armurile, formațiile de luptă, comenzile. Abia apoi erau trimiși în luptă. Stăteau 20-25 de ani în armată, erau destul de bine plătiți. Practic avem de a face cu prima armată profesionistă din lume.
Legionarii romani puteau petrece practic cea mai importantă parte sau chiar toată viața lor în locuri precum Apulum. Adesea veneau cu familiile – chiar dacă nu aveau voie să se căsătorească oficial, familiile lor locuiau aproape de cetate – tot după rang. Cu cât personajul avea un rang mai înalt, cu atât locuința lui era construită mai aproape cetate. De aceea se și crede că vila găsită pe locul hotelului Mercure era locuința unui cavaler dardan de rang înalt.
La termele din cetate se poate vedea și acum sistemul de încălzire prin pardoseală care era în vogă în timpul ocupației romane – de care mi-am amintit imediat pentru că se aflase și la subsolul vilei cavalerului – care a devenit acum hotelul nostru Mercure.
De o parte și de alta a drumului principal romanii prevăzuseră și rigole pentru a colecta apele de ploaie. Dormitoarele soldaților legiunii erau prevăzute cu toalete, latrine pentru maximum 8 persoane, care erau prevăzute cu apă curentă pentru spălat, precum și cu un sistem de canalizare. Sistemul roman de canalizare a funcționat de altfel în cartierul Partoș din Alba Iulia până în anul… 1975!
Înaintând pe drumul principal ajungem în piață, unde se poate vedea o clădire modernă din sticlă – construită practic pentru a proteja chiar locul în care s-a aflat comandamentul cetății romane Apulum – statui, artefacte, mai tot ce s-a găsit acolo (la încercarea primăriei de a săpa o banală parcare!), plus instalații explicative multimedia formează ceea ce acum se numește Muzeul Principia, una dintre principalele atracții ale orașului.
Amplasat în Piața Cetății, Muzeul Principia este locul în care este valorificată turistic o parte din clădirea Principiei castrului roman de la Apulum. Aici și-a avut sediul comandamentul Legiunii a XIII-a Gemina, singura legiune care a staționat pe teritoriul Daciei pe toată perioada ocupației romane. Muzeul este unul dintre locurile în care puteți afla povestea castrului ridicat de romani la Apulum.
Principia a fost cercetată și pusă în valoare doar în parte, întrucât o bună parte a ansamblului se află sub strada din apropiere și sub Universitatea „1 Decembrie 1918”.
În curtea muzeului sunt expuse piese descoperite în timpul campaniei de cercetare arheologică a zonei sau din colecțiile mai vechi ale Muzeului de istorie din oraș, cum ar fi statui și altare. Statuia în bronz de la intrarea în Muzeu ne arată cum era echipat soldatul roman acum 1900 de ani, atunci când Dacia a devenit unul dintre ultimele teritorii incluse în granițele Imperiului roman.
Zona interioară păstrează in situ urme importante ale Principiei. Vizitatorii pot vedea încăperile în care se ținea tezaurul, stindardele, unde se făcea instruirea ofițerilor și soldaților Legiunii. Tot în interior este valorificată și pardoseala originală a unor încăperi sau hipocaustul, cunoscuta instalație de încălzire a romanilor.
În spatele muzeului Principia se află Universitatea, ale cărei baze au fost puse de principele Gabriel Bethlen – a cărui statuie o vedem ceva mai departe.
Gabriel Bethen a domnit după Mihai Viteazul, între 1613 și 1629, a întărit cetatea cu două bastioane și a înființat o universitate, și-a bătut în propria monetărie propria monedă din aur, i-a scutit pe oamenii din oraș de plata taxelor, pe țiganii unguri i-a eliberat din robie și a permis așezarea în cetate a evreilor, privilegiu extrem de rar în acea perioadă.
Gabriel Bethlen a intenționat să unească Moldova, Ardealul și Țara Românească sub numele de Dacia – avea însă nevoie pentru asta de binecuvântarea Imperiului și nu a putut-o căpăta, deoarece nu era nici austriac și nici catolic.
3 Statuia lui Mihai Viteazul și Palatul Principilor
Statuia lui Mihai Viteazul creată de Oscar Han – dezvelită aici în 1968, pe 30 noiembrie – se află chiar în fața palatului unde domnitorul a locuit după intrarea sa triumfală în Alba Iulia, pe 1 noiembrie 1599, după acea victorie răsunătoare de la Șelimbăr, unind Transilvania cu Țara Românească. Va locui timp de câteva luni în acest palat, din secolul al XIV-lea, împreună cu amanta sa Velica Norocea. Ulterior palatul a fost reședință și pentru alți principi, începând cu Gabriel Bethlen.
Clădirea s-a transformat într-un arsenal, unitate militară în accepțiunea de astăzi și a funcționat ca unitate militară până acum ceva mai puțin de 20 de ani.
În ultima vreme, cu fonduri europene, palatul a fost repus în valoare parțial. O optime din clădire a devenit muzeu, muzeul Palatul Principiului Transilvaniei. De asemenea, avem un centru național de informare și promovare turistică.
Mihai Viteazu cucerește Moldova, la un moment dat, după niște lupte pe la Bacău, iar pe data de 27 mai 1600 unește Moldova, Ardealul și Țara Românească, cu o unire ce a durat aproape 4 luni de zile, până ce Mihai Viteazul a fost asasinat pe Câmpia Turzii. Primul pas spre unire a fost făcut odată cu intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și de aceea a și fost aleasa Alba Iulia să fie locul simbolic în care va fi semnat actul unirii celei mari.
4 Biblioteca Batthyaneum
Mergând către Catedrala ortodoxă, am zărit pe stradă unul dintre acele accesorii tipice de acum orașelor turistice, anume luneta – ceea ce m-a făcut să cred că aveam ceva de urmărit la mare distanță. M-am uitat imediat prin lunetă, dar nu se vederea riguros nimic. Asta pentru că luneta nu era făcută pentru observații, ci pentru a marca direcția pe care trebuie să o urmăm de aici pentru a ajunge în locul în care a existat Observatorul Astronomic din Alba Iulia și acum este o bibliotecă ce adăpostește manuscrise rare: Biblioteca Batthyaneum.
Edificiul în stil baroc în care se află Biblioteca Batthyáneum, construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a avut până la sfârșitul secolului destinația de Biserică a trinitarienilor.
În urma unor ample lucrări a fost transformat și amenajat de episcopul Ignác Batthyány în institut astronomic, dotat cu bibliotecă și cu un mic muzeu. Valoarea culturală a ansamblului este conferită atât de bibliotecă, devenită veritabil muzeu de manuscrise medievale, incunabule și cărți occidentale rare. Tot aici se află și Noul Testament de la Bălgrad, prima traducere integrală în limba română în Noul Testament. Această lucrare a fost tipărită în an în 1648 la Alba Iulia.
Vedeta este manuscris din secolul IX, numit generic, „Codex Aureus”. Este vorba despre cele patru evanghelii scrise de Scola Palatină din Aachen în jurul anului 810. Este vorba de un manuscris cu decor de aur – iar la Alba Iulia se află primele două evanghelii – introduse deja în patrimoniul UNESCO. Cealaltă parte și o copertă se află la Vatican, iar cealaltă copertă se află la Victoria and Albert Museum, la Londra.
În prezent, Biblioteca Batthyáneum este filială a Bibliotecii Naționale a României, fiind deschisă doar cercetătorilor, prin completarea prealabilă a unei solicitări.
283 de manuscrise occidentale preţioase din colecţiile Bibliotecii Batthyaneum se pot „răsfoi” virtual, accesând portalul manuscriselor europene Manuscriptorium
5 Catedrala Ortodoxă
Este singura clădire importantă din Alba Iulia care nu are calcarul local alb în structură. Impresionanta catedrală arhiepiscopală – biserica, turnul clopotniței, clădirile din jur – totul a fost construit în numai 9 luni, cu scopul precis de a fi scena încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria, pe 15 octombrie 1922.
Noi pășeam prin impresionantul portal pe 18 octombrie, flancat de busturile regale, cărora însă nimeni nu se gândise să le aducă flori.
Catedrala s-a numit Catedrala Încoronării până în 1948, când Biserica Ortodoxă i-a trecut pe Greco-catolici înapoi la ortodoxie, considerând astfel că întregește credința neamului – de aceea acum se numește Catedrala Reîntregirii Neamului – ceea ce comuniștilor le-a convenit de minune, deoarece orice referință la regalitate și coroană erau sacrilegii.
Încoronarea propriu-zisă a avut loc pe esplanada din fața Catedralei, iar Regele Ferdinand nu a fost uns de capul bisericii, ci s-a încoronat singur, ca Napoleon, și apoi a pus coroana pe capul Reginei Maria. Coroana Regelui Ferdinand era cu adevărat din oțel de tun de la Plevna, este moștenită de la Regele Carol – dar coroana Reginei Maria este din aur curat și a fost creată după un design propriu pentru această ocazie – am scris mai multe despre aceasta aici:
Cât despre designul bisericii, acesta este total exotic pentru Transilvania, întrucât Victor Gheorghe Ștefănescu, arhitectul, s-a inspirat de la Biserica Domnească de la Târgoviște – ar fi dorit să se inspire din Mitropolia durată la Alba Iulia de Mihai Viteazul, dar din aceasta nu a mai rămas nici urmă, așa că s-a inspirat din ctitoria fratelui lui Mihai, Petru Pătrașcu, Biserica Domnească din Târgoviște. Stiluș este bizantin și brâncovenesc actualizat, ceea ce s-a numit neo-românesc.
Ghidul nostru-gâde și-a lăsat securea afară și am putut intra cu toții în biserică, unde ne-a arătat portretele Regilor, ținute ascunse toată perioada comunistă și de curând aduse la iveală. Tot el ne-a spus că pe locul în care este acum catedrala s-a aflat clădirea militară unde a fost ținut prizonier Crișan și unde s-a spânzurat cu nojițele de la opinci, fără să mai aștepte executarea groaznicei sentințe. Am tresărit, așa cum tresăream la fiecare dintre intersectările de simboluri care fac istoria Albei Iulia.
Și am mai aflat un amănunt de care nu aveam habar: ˝nojițele´de care se presupune că s-ar fi spânzurat Crișan nu erau firele subțiri de piele care leagă opincile, ci găurile prin care acestea trec.
6 Catedrala Catolică
Ieșim din perimetrul Catedralei Ortodoxe și mergem spre Catedrala Catolică, trecând prin dreptul Porții a patra a Cetății, unde a fost de fapt închis Horia. Clădirea porții nu este deschisă și nu se vizitează.
Chiar în față au fost găsite alte ruine romane, un templu închinat Zeiței Răzbunării Nemesis, o divinitate tipică pentru legiunile romane. Acum liniile ruinelor sunt doar marcate pe pavaj – statui și detalii au fost mutate la Muzeul de Istorie unde aveam să fac cunoștință cu ele ceva mai târziu.
Am privit apoi înapoi spre cetate și, cum dimineață când am alergat remarcasem cât de aproape erau cele două catedrale una de alta, acum am aflat că într-adevăr este un fapt cu totul unic în România ca două sedii episcopale atât de importante – catolic și ortodox – să se afle atât de aproape unul de altul.
Am înaintat către catedrala catolică, o prezență cu totul neobișnuită ca formă și apariție – care poartă cu adevărat urme ale tuturor stilurilor care puteau interveni într-o astfel de construcție. Este, totodată, de secole, cea mai înaltă clădire din Alba Iulia, dar și din județul Alba.
Piatra de temelie a acestui edificiu creștin a fost pusă cu mult mai devreme de a exista catolici și ortodocși, datează de dinainte de marea schismă și este cu adevărat cea mai veche clădire din cetate – Catedrala Romano-Catolica Sfântul Mihail datează din anul 1009. De altfel în apropiere au mai fost găsite niște ruine de lăcaș de cult din secolul al X-lea, acum este marcat doar locul.
Catedrala a avut o istorie cât se poate de zbuciumată și a suferit distrugeri succesive, în urma diverselor atacuri – și de fiecare dată a fost reconstruită urmând stilul epocii celor care o reconstruiau – astfel că acum a ajuns să aibă elemente romanice, gotice, neogotice, renascentiste, baroce etc. Un turn îi lipsește deoarece acolo se aflase un depozit de praf de pușcă – a sărit în aer în anul 1604 și nu a mai fost reconstruit. La rozasă au lucrat meșteri din cei mai buni și se pare că o precede pe cea de la Notre Dame din Paris.
După pătrunderea Reformei în Transilvania, instituția episcopală a fost suspendată în 1565, iar catedrala a revenit protestanților calvini. Despre lucrări de înfrumusețare și renovare putem vorbi după 1716, când catedrala a reintrat în posesia Bisericii Romano-Catolice.
Catedrala este, în acelaşi timp, un adevărat panteon al Transilvaniei. În nava laterală sudică se află tumba lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei. Pe ceea ce se consideră îndeobște mormântul voievodului sunt aşezate coroane atât maghiare cât şi româneşti, semn al aprecierii acestuia de ambele naţiuni.
În nava opusă sunt monumentele funerare ale primului principe al Transilvaniei, Ioan Sigismund și ale mamei sale, Isabella, regină a Ungariei. Mai sunt îngropați aici Gabriel Bethlen (†1629), Gheorghe Rákóczi I (†1648), cardinalul Gheorghe Martinuzzi (†1551), primul arhitect al cetății bastionare Alba Carolina Giovanni Morando Visconti (†1717)
Aici am aflat și de ce în toate bisericile catolice, de pretutindeni din lume, clopotele bat la ora 12 fix. Ei bine, bat ca să amintească lumii catolice de nimeni altul decât Iancu de Hunedoara! În urma victoriei în Asediul Belgradului împotriva oștirii otomane a sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.
Ca omagiu, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea Cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi, iar tragerea clopotelor la amiază este atribuit special victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului.
7 Sala Unirii și Muzeul Unirii
Sala Unirii și Muzeul Unirii din Alba Iulia se privesc, sunt față în față – între ele se află statuile personalităților Unirii. La un capăt este bustul Regelui Mihai, care, deși nu a participat la actul unirii, a primit titlul de Voievod de Alba Iulia – el a participat alături de tatăl său Carol al II-lea la inaugurarea Obeliscului Horea, Cloșca și Crișan.
La celălalt capăt bustul fotografului Unirii, Samoilă Mârza – cel care ne-a lăsat cele mai durabile și mai vibrante fotografii ale adunării unirii, în număr de șase – desigur că în cetate era un fotograf oficial austriac respectabil, dar nu se știe dacă a făcut fotografii evenimentului, pentru că niciuna din ele nu s-a păstrat.
Samoilă era proaspăt revenit de pe front, cam șubred, dar pasiunea sa pentru fotografie era așa de profundă și nestinsă încât părinții lui au vândut animalele ca să îi cumpere aparat de fotografiat. Samoilă și-a luat aparatul și a venit la Alba Iulia cu delegația lui, din satul Galțiu.
Specialiștii spun că peste cei 10 000 de locuitori câți avea orașul atunci au mai venit cel puțin 100 000 – aceștia figurau pe liste, practic erau însă mai mulți – în jur de 200 000 sau chiar 300 000. Era un frig de crăpau pietrele, sărăcie lucie după război. Oamenii tremurau de frigul iernii, dar și de frigurile bolii – gripa spaniolă. Autoritățile și armata fac apel la localnici pentru a hrăni și adăposti delegațiile.
Ghidul nostru ne povestește că Samoilă s-a mutat ulterior din Galțiu și a venit să locuiască la Alba Iulia – și știe atât de multe despre el întrucât Samoilă a fost prieten cu bunicul său. În 1967 Samoilă și-a vândut către Muzeul Unirii aparatul de atunci, trepiedul și clișeele făcute la Unire – intenționa să-și cumpere cel mai performant aparat al vremii și să documenteze cu el semicenterarul Unirii, în 1968 – nu a mai apucat însă semicentenarul…
Clădirea în care se află acum Muzeul Unirii fost construită începând cu anul 1851, după ce austriecii fuseseră asediați la Alba Iulia de trupe maghiare si au decis ca au nevoie de o clădire care să reziste bombardamentelor. Când construcția a fost finalizată, doi ani mai târziu, nu au mai fost bombardamente. A devenit o clădire a ofițerilor armatei – abia în 1968 devine Muzeul Unirii.
L-am vizitat cu mare interes și mi-au atras atenția în special secțiunile legate de perioada romană, inclusiv reconstituirile prin imprimare 3D. Expoziția este practic o incursiune în panteonul roman al epocii, care cuprinde o multime de detalii inedite.
Clădirea în care se află Sala Unirii a fost construită în 1900, cu scopul de a fi popotă. A devenit apoi poate locul cel mai important din țară, deoarece aici s-a consfințit unirea noastră – actul în sine se află însă la București, unde se află și coroanele regilor. Mantiile regale sunt la Castelul Peleș.
Am înșiruit aici câteva repere din ceea ce am putut cuprinde într-o singură zi grație explicațiilor ghidului nostru Cristian Kalanyos. Pe ghidul nostru Cristian Kalayos îl găsiți la telefon 0745 775 157 sau îi puteți scrie un email la adresa office@ghidalbaiulia.ro
Lipsesc cel puțin de 7 ori încă 7 puncte de interes din acest oraș multistratificat, prilej pentru a reveni în Alba Iulia – și acum știu și unde să mă cazez la următoarele vizite – hotel Mercure, cea mai sigură – dar și cea mai pitorească – bază pentru o explorare sprintenă și curajoasă.
Rezervari si detalii aici: https://all.accor.com/hotel/B9K2/index.en.shtml
Articol realizat și publicat cu sprijinul Hotel Mercure Alba Iulia, Animawings și Nala ( https://nala.ro/ )
