Start fulminant la Concursul George Enescu!
Concertul inaugural de duminică seară ne-a adus cu adevărat pasiunea pentru muzică la punctul excelenței! A început cu tăcerea întru excelență, într-un moment de reculegere propus de maestrul Cristian Măcelaru pentru neuitata noastră soprană Ileana Cotrubaș.
A continuat cu lucrarea care a primit premiul de originalitate în ediția trecută a Concursului: The stone and the ivy de Diego Santamaria, poate cea mai surprinzătoare lucrare muzicală pe care am auzit-o de ceva vreme. Atunci când știu că urmează o lucrare în primă audiție, eu prefer să fie realmente audiția prima. Așa că evit cu obstinație să citesc ceva despre lucrarea respectivă. Nici subtitluri, nici cuprins, cu atât mai puțin prezentări, program, avancronici, critici, interviuri. Să fie întăi percepția directă a muzicii (și aici sunt oceane de scris despre cât e ea de directă) și apoi toate aceste modelatoare/moderatoare declarate ale percepției.
Așa că nu știam absolut nimic despre the Stone and the Ivy înainte ca muzica să cânte sub cupola Ateneului. Și rareori am auzit ceva atât de magnetic, creând o transă absolută în cel mai insidios și nonevident mod. Ascultam muzica, priveam sala unduind de evantaiele doamnelor și mă gândeam ce lumi diferite suntem și oare în ce fel aud muzica toți cei care unduiesc astfel așezați pe locurile lor în sală. Imediat am realizat că în numai câteva minute muzica aceea mă furase complet. Era numai ea și nimic altceva.
Totul s-a transformat în val, chiar dincolo de structurile muzicale audibile. Fără ritmuri obsedante, fără acele tehnici de captare pe care le știam. Dar complet captivantă. O mare din care nu plecam. Valuri fără sfârșit.
Întâia menire a muzicii: a te aduce dincolo de granițele harții tale, oricât de strâmtă sau largă va fi fost această hartă.
Piesa nu se sfârșește cu adevărat și mă simt norocoasă că am auzit-o cântată aseară. Ulterior am citit în revista Concursului că însuși autorul se simte norocos că a câștigat acest premiu și compoziția lui a avut șansa de a fi cântata într-un astfel de prestigios context. Și cu adevărat intenția lui a fost de transă (e suficient să citești titlurile părților: Thyrsus / Eparrei! / Nocturnal Dances).
Spune autorul:
˝aceste titluri și subtitluri au apărut foarte târziu, chiar înainte de a trimite partitura, și sunt menite să sugereze imagini, nu să explice muzica. Prima parte, Thyrsus, dezvoltă ideea unui singur element muzical care se dilată și se contractă. Totul este construit ciclic și, deși se oprește brusc, pare că ar putea continua la nesfârşit. Dar nu este o muzică narativă. Îmi place să mă gândesc că muzica există deja undeva, iar noi nu facem decât să surprindem câteva minute din existența ei.
Partea a doua se intitulează Eparrei!, o invocaţie pentru Oya, zeiţa furtunii şi a vântului din tradiția yoruba, prezentă şi în religia afro-braziliană Candomblé. Însă nu încerc să compun muzică africană sau braziliană și nici să reprezint o anumită cultură. Este un omagiu adus unei culturi pe care o admir foarte mult. Ultima parte, Nocturnal Dances, pornește de la un singur ciclu ritmic repetat de timpani, peste care apar și dispar diferite melodii. Unele revin, altele dispar, însă toate împărtășesc aceeași atmosferă.
În secțiunea centrală apar și ecouri ale primei părți, astfel încât întreaga lucrare rămâne unitară. Privind acum piesa în ansamblu, cred că există câteva idei care o definesc: o dimensiune nocturnă, un caracter aproape ritualic și incantatoriu și, mai ales, senzația unui timp ciclic, Nu mă refer la un ritual real şi nici la o anumită cultură, ci la imagini care m-au însoţit în timpul compoziției. Muzica pare că ar putea continua la nesfârșit, și chiar și finalul se stinge treptat, ca și cum noi am înceta să privim o scenă care continuă să existe dincolo de noi.
Tocmai de aceea, ultima parte are și un caracter aproape hipnotic.˝
(Din interviu acordat Andreei Kiseleff-Ignat)
Citez aici în întregime oda închinată de Baudelaire tirsului lui Dionysos-Liszt.
LE THYRSE (À FRANZ LISZT)
Qu’est-ce qu’un thyrse ? Selon le sens moral et poétique, c’est un emblème sacerdotal dans la main des prêtres ou des prêtresses célébrant la divinité dont ils sont les interprètes et les serviteurs. Mais physiquement ce n’est qu’un bâton, un pur bâton, perche à houblon, tuteur de vigne, sec, dur et droit. Autour de ce bâton, dans des méandres capricieux, se jouent et folâtrent des tiges et des fleurs, celles-ci sinueuses et fuyardes, celles-là penchées comme des cloches ou des coupes renversées.
Et une gloire étonnante jaillit de cette complexité de lignes et de couleurs, tendres ou éclatantes. Ne dirait-on pas que la ligne courbe et la spirale font leur cour à la ligne droite et dansent autour dans une muette adoration ? Ne dirait-on pas que toutes ces corolles délicates, tous ces calices, explosions de senteurs et de couleurs, exécutent un mystique fandango autour du bâton hiératique ? Et quel est, cependant, le mortel imprudent qui osera décider si les fleurs et les pampres ont été faits pour le bâton, ou si le bâton n’est que le prétexte pour montrer la beauté des pampres et des fleurs ?
Le thyrse est la représentation de votre étonnante dualité, maître puissant et vénéré, cher Bacchant de la Beauté mystérieuse et passionnée. Jamais nymphe exaspérée par l’invincible Bacchus ne secoua son thyrse sur les têtes de ses compagnes affolées avec autant d’énergie et de caprice que vous agitez votre génie sur les cœurs de vos frères. —
Le bâton, c’est votre volonté, droite, ferme et inébranlable ; les fleurs, c’est la promenade de votre fantaisie autour de votre volonté ; c’est l’élément féminin exécutant autour du mâle ses prestigieuses pirouettes. Ligne droite et ligne arabesque, intention et expression, roideur de la volonté, sinuosité du verbe, unité du but, variété des moyens, amalgame tout-puissant et indivisible du génie, quel analyste aura le détestable courage de vous diviser et de vous séparer ?
Cher Liszt, à travers les brumes, par delà les fleuves, par-dessus les villes où les pianos chantent votre gloire, où l’imprimerie traduit votre sagesse, en quelque lieu que vous soyez, dans les splendeurs de la ville éternelle ou dans les brumes des pays rêveurs que console Cambrinus, improvisant des chants de délectation ou d’ineffable douleur, ou confiant au papier vos méditations abstruses, chantre de la Volupté et de l’Angoisse éternelles, philosophe, poëte et artiste, je vous salue en l’immortalité !
Născut în 1993 în Italia, Diego Santamaria a studiat violoncelul și compoziția în orașele Latina, Lyon și Cracovia, iar în prezent este doctorand la Accademia di Belle Arti din Napoli. L-am aplaudat pe autorul Diego Santamaria, care a fost premiat pe scena Ateneului – și tare mi-aș dori să aflu mai multe despre cercetarea sa doctorală pe o tema care mă fascinează de multișor: labirintul în muzică.
Apoi Zygmunt Krauze, președintele juriului de compoziție al Concursului Enescu, a anunțat și câștigătorii premiilor de compoziție de anul acesta – lucrarea care a primit premiul de originalitate va fi cântată peste 2 ani, la următoare ediție a Concursului.
A urmat momentul în care au strălucit câștigătorii concursurilor de interpretare de anul trecut: violonista Mayumi Kanagawa, violoncelistul Yo Kitamura și pianistul Roman Lopatynski (toți câștigători ai Concursului Enescu 2024), într-o lucrare de Dan Dediu menită să pună în valoare arta viorii, violoncelului și pianului în același timp: Brahmsodia – Triplu concert pentru vioară violoncel, pian și orchestră op. 169 (2020) – cu părțile intitulate Brahms Bulldozed /Brahmsian Tardigrades / BrahmStoker- Songs from a Bottle on the Ocean.
Epopeea lui Brahms aș traduce-o, sau avatarurile lui Brahms, un strălucitor poem dramatic în care soliștii trăiesc armoniile lui Brahms, dar orchestra îi tentează, alunecând în jazz, taraf sau alte structuri exotice. Un exercițiu de virtuozitate și spirit, o abordare a muzicii ca joc mental sub control omenesc – dacă până atunci Diego Santamaria pledase pentru muzica în calitate de joc mental sub controlul zeilor mai vechi sau mai noi.
Seara s-a încheiat cu creația totală, de la om și zeu în același timp, Simfonia I a unui Enescu tânăr și în plină expansiune: o minte care știe să transforme zeci de ecuații fractalice în același timp, trăind cu o sensibilitate de sălbatic și o duioșie de român. Întreg spiritul lui Enescu este deja deplin în această simfonie de tinerețe, felul lui convergent de a compune muzica, unitatea, coerența, sensul, prezența. Continuitatea, spirala audibilă, centrarea, felul unic de a te face să simți că e cineva acolo, că muzica înseamnă să ai mereu răspuns.
De aceea muzica lui Enescu îți deschide mereu porți ale memoriei, punți vii către locuri în inimă la care poate nu te gândești în fiecare zi. Îndrăznesc să spun că niciun alt compozitor nu o mai face în această măsură.
Enescu mi s-a revelat ca un copil sălbatic Aion creând o lume de sunete și apoi descoperind cum aceste armonii alcătuiesc ceea ce alții numesc deja muzică. A continuat prin a face muzică, dar cu amprenta copilului sălbatic Aion, mai vechi și mai înțelept decât lumea asta, mai neînfricat de viitor decât toți eroii.
Despre Enescu la ediția 2025 a Festivalului Enescu am mai scris aici: https://palindrom.eu/festivalenescueditia27-4-misterul-lui-george-enescu/
Alcătuirea concertului de aseară s-a dovedit a fi fost creată anume pentru a evidenția trei dimensiuni esențiale ale muzicii de când lumea: transa, raptusul, muzica în calitate de vehicul transcendent, apoi jocul cu muzica în calitate de structură a lumii și în cele din urmă totalitatea, sinele, viziunea. Și dacă e să confirmăm ceea ce spunea Zygmunt Krauze, că la acest concurs fiecare lucrează pentru el, dar toți pentru gloria lui Enescu, cu adevărat Enescu a avut aseară un moment de glorie.
Mulțumesc muzicienilor din Orchestra Națională Radio și tuturor celor care au făcut posibilă aceasta experiență.
Despre evenimentele care urmează la Concursul Internațional George Enescu aflați pe: festivalenescu.ro
