Articol de Dana Verescu
Vineri, 30 octombrie 2026 la Sala Radio aniversarea de 98 de ani de Radio România a fost marcată printr-un concert extraordinar al Orchestrei Naționale Radio, ansamblu a cărui istorie este legată chiar de începuturile radioului public românesc. Pentru a onora ideea de începuturi și acele momente de maximă efervescență las aici fotografii de la repetițiile pentru acest concert, realizate de Cristian Barcan și date publicității pe contul de facebook al Orchestrelor Radio. Dacă acum 98 de ani a fi alături de muzicieni în laboratorul creativ care precedă un concert era un fapt mai degrabă rar și un privilegiu, evoluția comunicării în aproape 100 de ani ne permite să înțelegem mai complex procesul creativ.
Detalii despre concert puteți găsi și aici: https://palindrom.eu/98-de-ani-de-radio-romania-la-sala-radio/
Concertul din 30 octombrie de la Sala Radio, sub conducerea dirijorului Radu Paponiu, m-a purtat prin trei piese alese parcă pentru a mângâia și a înmuia chiar și cele mai dure inimi.
Dansurile românești ale lui Rogalski au deschis seara, pe acorduri familiare culese din copilărie, din folclorul care a modelat percepția auditivă profundă. Compusă in 1950, când Rogalski avea 49 de ani, lucrarea este o bijuterie sonoră bogată, caldă, jucăușă pe alocuri. Lucrarea de maturitate a compozitorului, pe care am audiat-o pentru prima oară, a prins viață sub bagheta dirijorlui Radu Paponiu.
Născut la Drobeta-Turnu Severin, muzicianul de doar 37 de ani a studiat la București și imediat după liceu a plecat în Statele Unite ale Americii, la Conservatorul din Los Angeles. Talentul i-a fost remarcat din copilărie, iar anii care au urmat i-au dovedit seriozitatea și dedicația. Din 2019 este dirijor asociat al Filarmonicii din Naples, Florida.
Radu Paponiu a dirijat aceste ansambluri în zeci de concerte clasice. A colaborat, de asemenea, cu Dallas Symphony Orchestra, St. Louis Symphony Orchestra, Konzerthausorchester Berlin şi New World Symphony, unde a fost asistentul unor dirijori ca Iván Fischer, Andrei Boreiko, Cristian Măcelaru, Bernard Labadie, Michael Tilson Thomas. De asemenea, a dirijat Orchestra Festivalului din Colorado şi National Repertory Orchestra.
„Ca dirijor tânăr este important să ai atitudinea că toţi muzicienii din faţa ta sunt muzicieni serioşi, care s-au pregătit toată viaţa şi au idei foarte serioase asupra muzicii. Se spune că o orchestră decide dacă îi place dirijorul în primele 10-20 de secunde, poate nici să nu înceapă muzica, are de-a face şi cu încrederea pe care o inspiri“, spune el, iar acest lucru a fost evident vineri seară, când părea că face corp comun cu toți muzicienii din Orchestra Națională Radio.
A doua piesă, Concertul nr. 2 pentru pian de Mendelssohn, l-a adus în prim plan pe pianistul Cadmiel Boțac. Înalt și subțire, cu ochelari, blond și elegant, a fost revelația acestei seri. S-a născut la Sighetu Marmației și are 29 de ani, dar pare mult mai tânăr. În prezent este doctorand și profesor asistent al Academiei Naționale de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. “Pianul a fost mereu o pasiune pentru mine, un mod de a mă exprima, de a transmite publicului ceea ce simt”, spune el. Iar cei care au fost vineri seara la Sala Radio pot confirma.
Un prea-plin de tandrețe, o nesfârșită dulceață, o scufundare blândă pe acordurile acestei capodopere romantice a lui Mendelssohn, o legănare pe brațele dulci ale tandreții. O ocazie să-mi amintesc iar și iar că cel mai bun leac pentru tristețe, supărare, înăsprire e o piesă care înmoaie și pietrele. Cam asta a făcut Cadmiel Boțac cu publicul. “Dumnezeu din vechime”, așa s-ar traduce numele lui. Unul din conducătorii care s-au întors din exilul babilonian. Cadmiel Boțac ne-a reîntors spre propria inimă, cu o finețe însoțită de o tehnică desăvârșită. Bisul a fost Bach și nu știam că poate suna atât de blând.
La final, Dansuri simfonice a lui Rahmaninov, lucrare compusă în 1940 în Statele Unite. O piesă plină de stranietatea, melancolică și vibrantă în același timp, cu teme bântuitoare și sonorități slave sfâșietoare, pline de dor și nostalgie. Valsul straniu din partea a doua este urmat, în ultima parte, de acorduri rusești și de un final energic și vibrant. O muzică de film, o muzică ce spune un film, poate chiar filmul vieții compozitorului.
Unii spun că Rahmaninov descinde chiar din… Ștefan cel Mare. Un fiu al acestuia, Ioan Vecin, s-ar fi stabilit la Moscova și a avut doi fii, Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin. Se pare că din acesta din urmă descinde familia Rahmaninov. Compozitorul s-a născut la Semenovo, iar după Revoluția Rusă a emigrat mai întâi în Danemarca, apoi Suedia și în cele din urmă s-a stabilit la New York. Dansurile simfonice par a fi testamentul lui muzical, iar magnifică Orchestră Națională a Radio, sub conducerea lui Radu Paponiu, au arătat încă o dată că muzica transcende barierele de timp, de loc, de istorie, de gândire.
Aflați care vor fi următoarele concerte de la Sala Radio de aici: www.salaradio.ro
