
Pe 20 noiembrie 2026 Galeria Gaep a vernisat Proximity – o expoziție de grup ce aduce laolaltă patru artiști brazilieni – Marcius Galan, Guga Szabzon, Laura Vinci, Marina Weffort – și patru artiști din portofoliul Gaep – Vlad Albu, Cătălin Pîslaru, Raluca Popa, Ignacio Uriarte.
Expoziția este deschisă până pe 30 ianuarie 2027 și este curatoriată de Sylvia Monasterios.
Am spus poem ˝vizual˝ și imediat memoria mi-a pus întrebări – aceasta deoarece din prima clipă când am intrat în galerie am realizat că actorul principal este spațiul, iar simțul vizual nu este deloc singurul care îl descrie.
Spațiul fizic este cel care-i desparte pe artiștii care expun – câteodată este de-a dreptul un ocean. Totuși între ei apar afinități artistice de diferite tipuri: practicile celor opt se intersectează în diverse puncte, conceptual și formal, iar vizitarea expoziției devine un traseu de descoperire a acestor legături.
Unele sunt de domeniul evidenței, altele se lasă țesute în imaginația privitorului găzduit în spațiul alb al galeriei, care trece de la grafică la pictură, țesătură, obiect, pentru a coborî din ce în ce mai adânc, într-un strat abisal al corespondențelor care provoacă percepția.
Dacă sensul corespondențelor lui Baudelaire se revela prin intersecțiile simțurilor și chiasmele percepției, proximitățile merg și mai departe: sensul este deconstruit pana la structura matematica, până infrastructura precisă a lumii, atomară și subatomară. De la biochimie la pareidolie, de la masina de scris la care intr-o zi maimuta, tastând cu un deget, va scrie operele complete ale lui Shakespeare, lumea devine coerenta in sensul in care ne vorbeste fiecaruia prin limbajul fiecăruia familiar al sincronicităților.
Descoperind miracolul faptului ca ne intelegem, desi departe si disjuncti, avem senzatia ca suntem mereu in proximitatea fiintei, iar ceea ce ne desparte de ea e o pojghita fina si transparenta de gheata sau de tipla. Atat de fragila în sine, dar relativ inselatoare pentru simțurile noastre.
De la calc la fire des-țesute, de la luciul metalic la reflectarea sticlei, de la atomi bidimensionali la sfere, consistențele și materialele, în aceeași măsură ca și plastica, discursul temelor, scriu acest poem spațial espre iluzia distantei si mai ales despre ceea ce ne apropie, desi nu e mereu vazut sau evident.
Ideile sunt fire care leaga. Poezia este firul care uneste timpuri si straturi, facilitând perceptia sensului care apare prin jocul diferentei si repetiei. Antrenați să vedem corespondențele evidențiate de curatoare, găsim și alte fire care unesc lucrările într-o țesătură complexă.
Arta ca joc ne permite sa percepem sincronicitatile lumii.
„Cercetarea mea curatorială m-a adus pentru prima dată în România acum câțiva ani. Am simţit o conexiune care m-a adus înapoi de mai multe ori, Datorită acestor vizite am ajuns să înţeleg că două locuri pot privi spre acelaşi punct fără să se fi întâlnit vreodată. Că suntem mai aproape decât ar putea sugera distanţele marcate pe o hartă. Că proximitatea este o chestiune de atenție.
Privirea care insistă să traverseze distanţa este aceeaşi pe care am purtat-o cu mine în fiecare dintre aceste vizite. Intr-o eră guvernată de algoritmi, Proximity dă formă fizică acestui sentiment – o coincidenţă de semnificație fără o relație cauzală aparentă. (…)
Deși artiștii provin din generații și contexte diferite, ei împărtășesc o sensibilitate față de delicatețea formei și un interes pentru obiecte existente, pe care le deconstruiesc și ne invită să le privim dintr-o perspectivă nouă”, spune Sylvia Monasterios, curatoarea expoziției.

Guga Szabzon și Cătălin Pîslaru se întâlnesc la intersecția dintre figurație și abstracție. Amândoi pornesc de la forme care își au originea în realitate, dar sunt complet transformate în situații enigmatice ce oscilează între ficțiune și realitate.
Cu ajutorul mașinii de cusut, Guga Szabzon cartografiază pe fetru senzații corporale, amintiri, vise și născociri ale imaginației.

Cătălin Pîslaru pictează, în noua serie Oracle, entități misterioase, diferite de orice altă ființă de pe această planetă, menite să poarte privitorul într-un spațiu de confruntare cu prezentul, trecutul și viitorul său. Creațiile lui mi-au dat o asemenea senzație a straniului încât m-am trezit uimindu-mă de faptul că ele au… umbră!
Guga Szabzon mi-a atras atenția încă de la precedența expoziție – https://palindrom.eu/noi-metafizici-salbatice-la-galeria-gaep/-. Aparent simple, cartografiile ei stelare țesute mi-au dat aceeași senzație stranie a unor obiecte cu un tâlc mai vechi și mai pătrunzător decât pare la prima vedere.
Dacă arta Gugăi Szabzon se concentrează pe deconstrucţia limbajului şi a emoţiei, picturile lui Cătălin Pislaru deconstruiesc geometrii arhitecturale şi imagini tehnice.
Marina Weffort şi Raluca Popa formează ceea ce am numit secția diafanului sau transparenței – singurul tandem de artiste plasate față în față – poate și pentru că suprapunerile devin la ele sursă de sens și de articulare grafică.
Raluca Popa lucrează cu calc, închipuind un soi de vedutta fantastică, unde mai multe anotimpuri și registre ontologice se suprapun fără ezitare, doar cu niște explicații poetice – precum în hărțile de odinioară HIc sunt leones! Raluca desenează peisaje observate prin binoclu, construindu-le în mai multe straturi. Acolo unde vederea mea mioapă a identificat o statuie ecvestră văzută de un ochi foarte imprecis, vederea Ralucăi amplasase o trimitere la una dintre cele mai vechi pareidolii din istoria artei.
Marina Weffort este des-țesătoarea – procedeul ei creativ este inversul procedeului țesătoarei: prin substracție, eliberează firele de urzeală unul câte unul până ce realitatea obiectului începe să se clatine.
Prin procese complexe şi extrem de detaliate, fiecare ajunge să resemnifice materialitatea cu care lucrează: Raluca pe cea a peisajului, Marina pe cea a experienţei textile. Ochiul trebuie să folosească resurse diferite pentru a înţelege imaginea. Raluca Popa trasează şi stratifică în mod repetat priveliști observate, producând imagini „sparte” în care converg perspective multiple, lumini schimbătoare şi detalii amintite. Peisajele sale nu se stabilizează niciodată într-o singură imagine. Iar felul în care folosește plierile calcului este menit să ne adâncească în iluzii imposibil de controlat.

Marcius Galan şi Ignacio Uriarte au în comun un interes pentru efecte optice, materialitate înşelătoare şi geometrii minimaliste. În ambele practici, sisteme simple dau naştere unor situaţii perceptuale instabile, cerând privitorului să-şi recalibreze continuu privirea în timp ce observa tensiunea dintre ordine şi dezordine, structură şi întâmplare.
Lucrările lui Marcius Galan operează prin manipulări precise, aproape imperceptibile, ale percepției privitorului. Prin intervenţii aparent simple, el construieşte spaţii care înşală ochiul, părând stabile, deşi sunt fundamental ambigue şi instabile. Privirea rămâne suspendată în falia dintre percepţie şi certitudine.
Ignacio Uriarte explorează un teritoriu conex prin desenele sale la maşina de scris. Cu toate că reprezintă o reflecţie asupra muncii de birou şi plictiselii sale caracteristice, practica lui constă în compoziţii extrem de ordonate, structurate şi geometrice. Maşina scrie mereu ca şi când ar avea o grilă, iar desenele produc modele moiré şi alte efecte optice.

În desenele realizate la mașina de scris de Uriarte, culorile se metamorfozează, formele geometrice se suprapun, efecte moiré apar. În schimb, în fața lucrărilor lui Galan, privitorul tinde să vadă un accident acolo unde, în realitate, există doar calcul și construcție.
Laura Vinci şi Vlad Albu aduc în discuție strălucirea ca mod de a dispersa percepția banală a lucrurilor. chestionează aparenta stabilitate a obiectelor, juxtapunând materiale dure şi fragile şi introducând tensiune în structurile lor, ca un mod de explorare a spaţiulul. Ambele practici interacționează cu arhitectura, păstrând în acelaşi timp urme de obiecte familiare, recognoscibile.
Lucrările Laurei Vinci sunt structuri metalice şi sisteme mecanice care locuiesc spațiul în moduri organice şi imprevizibile. Ea foloseşte materia ca mijloc de reflecţie asupra timpului, efemerităţii şi forţelor invizibile ce ne traversează. La rândul său, Vlad Albu este preocupat de modul în care obiectele pot exista dincolo de percepţia noastră şi de modul în care putem ocupa şi ţine spaţiul Intr-o lume capitalistă contemporană care cere ca totul să servească unui scop.
Ceea ce reiese din aceste patru conversaţii şi abordări este sincronicitate în sensul jungian: coincidenţa a două sau mai multe evenimente care nu au nicio relaţie cauzală aparentă, dar sunt conectate prin semnificaţie. Practicile artiştilor converg în jurul liniei, percepţiei şi iluziei, dezvăluind afinități de metodă şi material. Prin geometrie şi optică, stratificare şi coincidenţă, să invocăm infinitul şi inaccesibilul.
Sculpturile realizate de Laura Vinci și Vlad Albu investighează rolul și semnificația spațiului și ridică întrebări etice despre colaborare, protecție și grijă în lumea contemporană. Cei doi „chestionează aparenta stabilitate a obiectelor, juxtapunând materiale dure și fragile și introducând tensiune în structurile lor”, după cum spune curatoarea expoziției.
Proximity prezintă o nouă iterație din seria Holders a lui Vlad Albu. Explorând în continuare ideea de susținere, artistul se concentrează, cu Holders for Distance, asupra spațiului. O axă verticală în spațiul expozițional, lucrarea Corrente a Laurei Vinci evocă procesele colaborative prin care ia naștere ceva mai vast decât noi înșine.
VLAD ALBU (n. 1992, trăieşte şi lucrează în Bucureşti, România) a absolvit studiile de licenţă şi master la departamentul Foto-Video de la UNArte Bucureşti. Practica sa, ce înglobează sculptură, instalaţie şi fotografie, examinează relaţiile subtile şi uneori stranii pe care le formăm cu obiectele, spaţiul şi arhitectura. Lucrările investighează ceea ce el numeşte viaţa liniştită a lucrurilor”, concentrându-se asupra existenţei lor dincolo de simpla utilitate.
MARCIUS GALAN (n. 1972, SUA; trăieşte şi lucrează în São Paulo, Brazilia) lucrează cu instalaţie, sculptură, desen, video şi fotografie. Înrădăcinată în experienţa urbană a vieții de zi cu zi, practica sa caută să conteste aparenta stabilitate a obiectelor, derutând percepţia privitorilor şi creând un spațiu deschis interpretării. Lucrările abordează, de asemenea, momente cruciale din istoria artei secolului al XX-lea, în special discuțiile generate de neo-concretismul brazilian şi arta americanǎ din anii 1950-60.
CĂTĂLIN PISLARU (n. 1988, Republica Moldova; trăieşte şi lucrează în Düsseldorf, Germania) a absolvit studiile de licenţă şi master la Accademia di Belle Arti din Roma în 2013, iar în 2018 a obţinut o a doua diplomă la Academia de Arte Frumoase din München. După absolvire s-a mutat la Düsseldorf pentru a se concentra asupra unei practici artistice care să armonizeze rigoarea dobândită în anii de şcoală cu simţul său înnăscut al umorului. Calibrându-şi constant discursul în jurul noţiunilor de spațiu, armonie şi tensiune, lucrează de obicei în serii de picturi ce combinǎ o construcţie conceptuală cu o cromatică vibrantǎ.
RALUCA POPA (n. 1979, România; trăieşte şi lucrează în Berlin, Germania) a absolvit masterul în Arte Plastice la Byam Shaw, Central Saint Martins, University of the Arts London (2011), după studii de licenţă la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca (2003). Practica el gravitează în jurul unor materiale pre-existente – imagini, texte şi arhive personale – pe care le examinează, tale, împătureşte, reproduce şi reasamblează pentru a explora cum sensul lor se schimbă prin acţiuni de prezervare, transformare şi repetiţie.
MAJAS BUIORAM GUGA SZABZON (n. 1987, São Paulo, Brazilia) are o practică artistică şi de educație în domeniul artei. Folosind fetrul ca suport pentru cusut, ea țese imagini printr-un proces dialogic între tehnică şi gest, în care spontaneitatea liniei răspunde vitezei maşinii. În lucrările sale recente, liniile îşi itaqa croiesc drum pe suprafaţa de fetru în compoziţii care sunt pline de culoare şi mişcare sau careɔsa evocă peisaje, hărţi şi studii cartografice. Practica sa cuprinde, de asemenea, desene şi notite prin care artista adună scrieri poetice, cuvinte şi alte fragmente din viaţa de zi cu zi născute din observarea atentă a lumii din jur.
IGNACIO URIARTE (n. 1972, Germania; trăieşte şi lucrează în Valencia, Spania) a studiat artele lab Centro de Artes Audiovisuales în Guadalajara, Mexic, după studii iniţiale în Administrarea Afacerilor. Un fost angajat care şi-a dat demisia din jobul corporate, dar nu a părăsit niciodată M) universul biroului, el foloseşte materiale obişnuite din dulapul de papetărie (pixuri, markere, rigle etc.) şi gesturi repetitive (scribbling, tastare, ştampilare). În practica sa artistică a transformat rutina într-o temă centrală şi a dezvoltat un vocabular vizual ce reprezintă un mix riguros de geometrie şi culoare.
LAURA VINCI (n. 1962 în São Paulo, Brazilia) este cunoscută mai ales pentru sculpturile, instalaţiile de mari dimensiuni şi intervențiile sale. Cercetarea ei se bazează pe explorarea relaţiei dintre corp, efemeritate şi spaţiu. Cel din urmă este privit ca un organism complex ce mediază interacţiunile dintre elementele care 11 locuiesc, rămânând în acelaşi timp susceptibil la trecerea constantă a timpului. În acest context, lucrările lui Vinci investighează modul în care materia se mişcă sau este modificată, evidenţiind caracterul ei tranzitoriu şi generând noi perspective asupra mediului înconjurător.
Vinci lucrează, de asemenea, ca scenografă pentru producții ale Teatro Oficina şi Mundana Companhia. Practica ei vizuală şi cea teatrală au în comun preocuparea pentru gândirea în spaţiu şi crearea de experienţe senzoriale.
MARINA WEFFORT (n. 1978, São Paulo, Brazilia) explorează în diverse medii conceptele de mişcare, greutate și trecerea timpului, concentrându-se pe lucrări textile dezvoltate printr-un proces invers de țesere. Prin destrǎmarea liniilor orizontale sau verticale ale materialelor textile, ea le conferă acestora o nouă structură de lumină şi umbră, tensiune şi distensie. Gestul ei de a trage şi desparte firele generează reliefuri delicate, moi şi mobile. Rezultatul este o reconfigurare cinetică a logicii constructive şi sculpturale a materialului original.
SYLVIA MONASTERIOS este curator, manager cultural şi traducătoare venezueleanǎ, stabilită în São Paulo, Brazilia. A studiat sociologia şi deţine o diplomă de master în Artă, Educaţie şi Istorie Culturală. A lucrat ca asistent curatorial la cea de-a 35-a ediție a Bienalei din São Paulo, intitulată Choreographies of the Impossible, şi a fost, de asemenea, curator în cadrul Departamentului de Arte Vizuale de la Centro Cultural São Paulo (CCSP), la Pivô şi pentru mai multe expoziții personale şi de grup.
Cercetarea sa este axată pe practicile decoloniale şi explorează intersecţia dintre artă, cultură şi migraţie, contestând narativele convenţionale.
Detalii găsiți pe https://www.gaepgallery.com/






