În avanpremiera ediției a treia a festivalului Echoes, creat de Maria-Clara Brumariu, nepoata marelui compozitor român Aurel Stroe, în memoria bunicului ei, am stat de vorbă cu Mihnea Brumariu, tatăl Mariei-Clara, discipol al lui Aurel Stroe și directorul artistic al festivalului Echoes.
Anul acesta festivalul Echoes va debuta la București pe 4 mai și va cuprinde patru seri speciale – citiți aici programul amănunțit: https://palindrom.eu/echoes-festivalul-international-aurel-stroe-ajunge-la-a-treia-editie-4-7-mai-2026/
Despre sensul parcursului acestor seri aniversare, despre periplul muzical propus l-am întrebat în detaliu pe compozitorul Mihnea Brumariu – cu care am avut de altfel privilegiul să stau de vorbă și în avanpremiera ediției cu numărul 2, din mai 2025. Am aflat atunci detalii absolut fascinante despre procesul de creație muzicală și de fapt despre ceea ce face din Aurel Stroe nu numai cel mai direct continuator al căutărilor enesciene ci și un adevărat deschizător de drumuri de cunoaștere și creație – drumuri pe care oamenii epocii noastre abia încep să le întrevadă.
Citiți relatarea conversației de anul trecut aici: https://palindrom.eu/mihnea-brumariu-dupa-enescu-este-numai-aurel-stroe/
În primul rând, aș vrea să vă spun cât de mult mă bucur că acest festival continuă și că vom avea ocazia să aflăm mai multe despre Aurel Stroe, să-i ascultăm muzica – atât piese muzicale compuse de Aurel Stroe cât și piese semnificative scrise de apropiați ai săi, într-un sens sau altul. Iar pe mine, ca bucureșteancă, mă bucură și faptul că întreg festivalul se va desfășura anul acesta în București.
Da, era cumva firesc, deoarece Aurel era omul Bucureștiului – principalele repere ale activității sale culturale sunt totuși în capitală.
Ideea, reușita și continuitatea festivalului se datorează Mariei-Clara – care a dat dovadă de cea mai radicală încăpățânare – o încăpățânare aproape artistică aș zice. Numai artiștii sunt atât de încăpățânați: când încep ceva, trebuie să ducă până la sfârșit, indiferent că sunt trei luni, cinci luni, cinci ani.
Până acum în fiecare an de Echoes au existat obstacole de un fel sau altul, însă anul acesta incertitudinea financiară a fost ieșită din comun, mai ales după ce unui proiect atât de mare i-a fost refuzată finanțarea AFCN. Șansa noastră a fost Institutul Cultural Român – sprijinul acestuia a fost decisiv și a venit când începusem să ne gândim că singura soluție care rămânea era să facem un împrumut bancar. Aceasta în condițiile în care mulți muzicieni entuziaști s-au oferit să participe, să vină să cânte pro bono, de dragul lui Aurel și probabil și de dragul Mariei-Clara.
Iar ideea primului concert, cel dedicat compozitorilor colegi de generație ai lui Aurel Stroe, se datorează tot Mariei-Clara.
Așadar în primul concert vom asculta piese de Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Tiberiu Olah și Aurel Stroe.
Eu m-am bucurat foarte mult, mai ales că doi dintre compozitori mi-au fost și profesori – timp de 4 ani Tiberiu Olah a fost profesorul meu de orchestrație, timp de 4 ani Ștefan Niculescu mi-a fost profesor la forme. Cu Ștefan Niculescu la compoziție m-a lăsat chiar Aurel Stroe un semestru, cât timp el plecase la Avignon și pregătea montarea Orestiei II.
Am insistat însă ca în acest concert inaugural dedicat generației lui Aurel Stroe să fie prezent cu o piesă și compozitorul Anatol Vieru, unul dintre cei care l-au respectat și îl respectă cel mai mult pe Aurel Stroe și unul dintre oamenii pentru care eu – și mulți alții – avem o afecțiune specială.
Aceasta pentru că Anatol Vieru era un fel de părinte pentru toți studenții de la compoziție, indiferent de profesorul cu care studia fiecare dintre ei. Anatol Vieru se interesa de fiecare, cu grijă și curiozitate autentică: ne întreba ce scriem, cum scriem. Niciun alt profesor nu făcea asta! Venea la concertele noastre, la toate, deși nu studiam direct cu el. Ne spunea numai ce e bun în ceea ce făcusem. În plus, nu se supăra dacă vreunul din studenții lui venea la cursurile altui profesor. Și, mai ales, ne ajuta când eram la ananghie.
Era o încântare să te întâlnești cu el – era înalt cât casa, ne dădea o impresie de soliditate și emana o bunătate absolut fenomenală – ca și Aurel Stroe de altfel. Tiberiu Olah avea o altfel de existență – era mai puțin prezent în lumea noastră. Nici măcar în cancelarie nu se ducea. Dacă pleca studentul el rămânea acolo în cameră, nota câte ceva…
Îmi aduc aminte că în primul an aveam concertul de clase de compoziție și Aurel Stroe avea principiul că trebuie să mai învățăm să ne descurcăm și singuri – așa că ne-a trimis pe noi studenții să ne facem singuri afișul pentru spectacol – asta presupunea să dăm instrucțiuni exacte tipografului, dar noi nu prea știam ce instrucțiuni să-i dăm. Când ne-a văzut la intrare, Anatol Vieru ne-a preluat, ne-a dus la atelier, a vorbit el cu tipograful… de aceea zic că se purta ca un părinte al nostru, al studenților.
Al doilea concert este cel aniversar, din 5 mai, de la Kog 7. Ce ne puteți spune în avanpremieră?
O să fie un concert puțin mai mozaicat, cu oameni mai diverși, cu compozitori mai tineri. Unii din ei nici nu l-au cunoscut personal pe Aurel Stroe, dar, să spunem, au trecut prin mâna mea în ceea ce privește compoziția și eu i-am adus tot timpul față în față și cu Aurel Stroe.
Dintre ei Violeta Dinescu e numele cel mai consacrat. Ea termina facultatea când eu am intrat în facultate, dar ceilalți sunt mult mai tineri – Adrian Mihai este un tânăr promițător din Constanța, iar Dan Bălan este un coleg și prieten de-ai mei, care s-a implicat în organizarea festivalului, a încercat să o ajute pe Maria-Clara. Vorbisem în ianuarie, el pregătise o piesă special pentru festival, dar nicio clipă nu a solicitat să facă parte din program… la câteva zile după aceea a murit. În memoria lui ne-am propus atunci ca această piesă – foarte merituoasă – să fie neapărat înscrisă în programul festivalului.
Concertul al treilea, din 6 mai, de la Institutul Cultural Român, este cel dedicat discipolilor.
Aici pluralul este cumva… englezesc! În sensul în care nu e decât un singur discipol mărturisit. Eu m-am comportat instituțional la discipol, fiind studentul lui Aurel Stroe, și, apoi, declarativ. Imediat după terminarea facultății și cu Aurel de față, am spus că vreau să duc mai departe munca lui care nu era terminată – și nici acum nu este terminată.
Bernard Cavanna este un om minunat, îl adora pe Aurel, l-a ajutat de repetate ori mai ales înainte de 1989. Mergea peste tot în lume unde mergea Aurel Stroe. Dar Bernard Cavanna se declară autodidact – faptic e mai curând discipolul lui Dan Dediu, mai mult decât al lui Aurel.
Dan Dediu l-a prins pe Aurel Stroe după 1989, când Aurel s-a întors în țară. Întâlnirea lor a fost scurtă, dar intensă, pentru că Dan a venit cu o minte foarte deschisă. Iubește realmente muzica lui Aurel Stroe și amintește de el atunci când predă cursuri la Conservator – ceea ce nu fac mulți dintre cei care l-au cunoscut chiar mai bine. De aceea acum tinerii muzicieni care îl descoperă pe Aurel întreabă cu uimire: unde a fost atâta timp un compozitor de talia lui Aurel Stroe? Cum se face că nu știm despre el? Este o realitate că în București aproape că nu se cântă Aurel Stroe.
În trecut exista obligația primei piese românești pentru toate concertele, cu toate orchestrele – o prevedere care nu era neapărat rea în sine.
Acum, mergând mai departe cu programarea concertului de la ICR, trebuie să spun că atunci când ne-am apucat să facem programul festivalului, în toamnă, și am început să ne gândim la eventuale reduceri de program, prima piesă pe care am scos-o a fost piesa mea, ˝Die Position der Unklarheit˝ pentru cvartet cu pian, op. 191.
Piesa a ajuns acum înapoi în program la insistența pianistei Monica Florescu și violoncelistului Makcim Fernandez Samodaiev, care au comandat piesa acum trei ani de zile și au cântat-o intens într-un turneu în țară și străinătate, un proiect AFCN, numit RoWayNorMania, începând de la Sibiu și ajungând până în Norvegia – au cântat-o atunci de 16 ori în trei luni.
Concertul din 6 mai se va încheia cu Quintandre de Aurel Stroe, care e probabil una dintre cele mai morfogenetice lucrări muzicale compuse vreodată.
Programul s-a legat în jurul grupului de instrumentiști, care evoluează fiecare în mai multe ipostaze, trecând de la o piesă la alta și evoluează în stiluri diferite.
Iar noi, în calitate de compozitori, nu ne concurăm și nu ne comparăm unul cu altul. Da, eu mă lupt continuu, dar numai cu mine mă lupt – drept să zic nu mi-au plăcut niciodată pauzele și vacanțele lungi și ritualice. Când mă preocupă o problemă muzicală prefer să nu mă desprind de ea. E drept că îmi dau seama foarte repede când o piesă e bună și când nu. Când ascult prima oară o piesă și decid că în proporție de 80% e proastă și 20% e bună, în general nu am nevoie și de a doua audiție – fie și pentru că s-ar putea ca apoi să cred că piesa e proastă în proporție de 90%!
În general totuși apreciez piesele care sunt scrise de oameni – inteligența artificială nu are ce face aici. O inteligență artificială poate acumula mult, ca un plagiator harnic, dar niciodată nu se poate scrie un algoritm care să rupă previzibilul într-un moment… imprevizibil! Acesta este geniul și nu depinde de genul muzical – îl găsim la fel la Monteverdi, Palestrina, Bach…
Ca muzician, eu combin cele 12 sunete – numărul de combinații este fantastic de mare, dar nu infinit. Este posibil ca eu tocmai să fi transcris exact acele câteva note pe care le-a mai scris alt muzician înaintea mea, acum 300 de ani, dar le-a șters imediat, deoarece nu se potriveau cu spiritul timpului său.
Deoarece dintre toate artele, muzica aparține cel mai acut timpului ei. Așadar, acel muzician de acum 300 de ani nu risca să fie într-o asemenea avangardă și precis ar fi tăiat cu furie aceste note.
Și, mutatis mutandis, ar fi o aroganță teribilă din partea mea să mă cred avangardă, deoarece în zilele noastre, având 1000 de ani de muzică în spate. Avangarda s-a epuizat și ea în anii de după al doilea război mondial și cam toate experimentele au fost făcute în muzică: s-a făcut și muzică-text, și teatru muzical, și teatru instrumental, muzică de cameră, operă de cameră, Aurel Stroe însuși a făcut o operă pentru cor și un singur instrumentist care cântă la toate saxofoanele.
În compoziție mai poți să umbli acum la un nivel semantic – am redescoperit o carte care mie mi-a făcut o mare plăcere prin anii 1980. Este o carte scrisă de Irina Mavrodin, prietenă cu Aurel Stroe: cartea se numește ˝Poietică și Poetică˝și este absolut fenomenală. Uneori am senzația că Aurel însuși i-a sugerat-o.
Povestiți-ne puțin și despre ultima seară a festivalului, cea dedicată filmului și mesei rotunde
Aici ideea a fost sugerată chiar de tinerii muzicieni care iau parte din festival – și la care de altfel ICR este foarte atent, pentru că unul dintre obiectivele sale este promovarea tinerilor muzicieni.
Pentru tinerii care se ocupă cu muzica această masă rotundă se poate dovedi foarte valoroasă pentru că ei trebuie să învețe că muzica aparține timpului în care este scrisă mai mult decât aparțin alte arte acestui timp.
Caravaggio, de exemplu, este și pentru mine, trăitor al secolului XXI. Bach este și pentru ei, e adevărat, dar muzica e a timpului. Dacă nu exista Mendelssohn să-l aducă pe Bach pe scenă, este foarte posibil ca întreaga lume să fi uitat de Bach – întocmai ca și acele autorități ecleziastice care au comandat altuia noile cantate imediat ce Bach a murit.
Muzica e a timpului, dar semnificația ei ne deosebește. Eu folosesc în piesa ˝Die Position der Unklarheit˝ (care se va cânta în festival) o pentatonie pe care am găsit-o în teatrul japonez tradițional No… dar am descoperit că această pentatonie există și în folclorul românesc – în Banat și în Oaș! Însă în timp ce în teatrul No este o dublă pentatonie – 5 sunete care se repetă apoi cu un ton mai sus – la noi este o pentatonie simplă. În această piesă eu am plecat de la numita pentatonie No și am tratat-o ca în muzica clasică.
Iar în concert pianista se va ridica la un moment dat și va spune în germană că acum punem Stop ˝Der Position der Unklarkeit˝ și începem Passacaglia, după care va anunța finalul passacagliei și din nou intrarea în ˝Der Position der Unklarheit˝. Nu e teatru muzical, dar e o delimitare necesară.
Spre deosebire de ceea ce a devenit aproape inevitabil în multe concerte – în fața fiecarei piese se va ridica mai mult ca sigur un instrumentist care va spune câteva fraze despre cum i s-a părut lui piesa respectivă. Ceea ce e mai degrabă o acțiune în orb, pentru că vorbitorul de pe scenă nu are de unde să știe cine se află în public, ce fel de oameni, ce background cultural sau muzical au, ce cred, de unde vin, ce simt acești oameni.
Eu mai degrabă aș recomanda să încurajăm publicul să pună întrebări – desigur nu în sală și nu în cor, ci adresate direct compozitorului, dacă tot au privilegiul să îl aibă în sală.
Nu are rost să povestim foarte mult muzica, pentru ea nu este de fapt limbaj – se poate spune despre ea că este un prelimbaj sau un metalimbaj, dar limbaj nu este nicicum. Prototipul limbajul se poate rezuma așa: Andromaca mulge vaca. Este limpede și univoc și toată lumea implicată știe despre ce e vorba. Dar în muzică lucrurile nu stau deloc așa.
(Aici Mihnea Brumariu se ridică, merge la pian și cântă o frază muzicală. Apoi întreabă:) Ce este asta?
Greu de spus. Eu aș putea spune ce-mi inspiră, dar o altă persoană sigur ar spune că-i inspiră altceva. Nu e ceva sigur și univoc.
Deci nu este limbaj. Iar dacă știm că muzica nu e este limbaj, de ce ar trebui să ne străduim să o explicăm?
Probabil că în secolul nostru XXI majoritatea au pierdut legătura cu ei înșiși într-o proporție atât de mare încât nu mai sunt siguri nici de ce simt și nici dacă simt ceva. Iar pentru a da seama de timpul petrecut la un concert trebuie să folosească o formulă pe care nu o pot nicicum formula. Ca atare, tot ce li se spune este preluat entuziast și folosește drept alibi perfect.
În momentul în care, să zicem, asculti o piesă muzicală, îți pune niște întrebări, tu cumva le reflecti. Simți ceva în tine întâmplându-se. Dar dacă tu nu simți ceva în tine întâmplându-se, ori pur și simplu nu poți să reflectezi la niciun nivel ceea ce se întâmplă, cumva rămâi cu senzația că nu știi ce s-a petrecut cu tine. Atunci vin niște persoane care îți decodează această experiență astfel încât ea să fie comunicabilă.
Eu sunt foarte heideggerian din punctul ăsta de vedere și spun: pe mine mă interesează întrebarea și nu răspunsul. Îmi plac întrebările atât de deștepte cât nici măcar un prost nu poate să-ți răspunde imediat. E mult mai importantă întrebarea decât răspunsul.
Dar acum, nu neapărat să confirm, spun cu tristețe că ai mare dreptate. Știm din ce în ce mai multe despre lume și din ce în ce mai puține despre noi. Așa ajung să aflu de la câte unii că au fost la un concert și au avut… ˝un vibe bun˝!
Revenind la ultima seară a festivalului, ea va cuprinde și un film. Ce ne puteți spune despre el?
Este un film de televiziune, un documentar foarte sensibil și nu prea lung. Va fi urmat de masa rotundă care va fi condusă de Dan Dediu, pe care studenții îl cunosc mai bine decât pe mine, deoarece le este profesor. O sa fiu însă și eu acolo – nu pot să zic că am mare vocație profesorală, dar mărturisesc că mă bucur atunci când câte un tânăr mă sună și-mi spune că s-a apucat de compoziție pentru că a auzit o compoziție de-a mea și i-a plăcut.
Cum vedeți dezvoltarea festivalului în anii următori?
În primul rând va trebui să avem grijă să supraviețuiască, desigur. Apoi îmi propun ca în fiecare an să deschidem festivalul cu colegii de generație ai lui Aurel Stroe sau cei de generație mai mică – cum ar fi Cornel Țăranu, Pascal Bentoiu. În fiecare an vor fi alţi compozitori – care oricum nu sunt cântaţi la noi. Şi am marea bucurie să-i readuc. Ne propunem să avem și concerte cu orchestre.
La ce să ne așteptăm când mergem la festival? Ce o să aflăm despre Aurel Stroe? O să aflăm mai multe despre muzica morfogenetică?
˝Quintandre˝ de Aurel Stroe e o piesă morfogenetică. Piesa mea ˝Die Position der Unkarheit˝ face efortul să fie, respectiv să se apropie de conceptul de muzică morfogenetică.
De fapt, ai impresia că e de peste tot, că oriunde te duci în lume, parcă a fost Aurel Stroe înainte și a învățat sau a plantat muzică. Un folclor imposibil.
Apropos de tradiție și, ca să nu spun direct folclor, Aurel Stroe aprecia focul și nu venera niciodată cenușa.
Cred că asta trebuie să învățăm și noi de la el – să cultivăm acest spirit viu, arzător, și nu forme moarte. Pentru asta cred că întâi trebuie să deschidem urechea, să ascultăm cu adevărat măcar 5 minute. De exemplu eu de asta am apreciat foarte mult ˝Die Position der Unklarheit˝ – te ține acolo, te captează, te manipulează să asculți.
Să zicem că este o muzică mai degrabă consonantă – nu tonală, dar consonantă.
Ce i-ați spune unui potențial spectator care vrea să vină la festival, dar nu a mai ascultat nici Aurel Stroe și probabil nici muzică contemporană?
Să vină cu mintea deschisă și tot timpul, în festival sau în viață, să rămână curios. Eu sunt de o curiozitate aproape feminină – mor de curiozitate!
Vorbiți-ne puțin despre ce are mai prețios de spus muzica lui Aurel Stroe lumii noastre. Ce s-a reținut în lumea noastră din ce a spus, din ce a făcut, din ce a creat? Și ce idei care au înmugurit la Aurel Stroe au rămas încă într-o avangardă foarte puțin sau aproape deloc preluată în zilele noastre?
Muzica morfogenetică. Aurel e mult prea complex și e atât de interesant încât trebuie ascultat cu multă liniște, chiar și cu răbdare. Nu e neapărat dintre compozitorii care să te cucerească definitiv din primele acorduri. Dar dacă ai răbdare 10 minute, după un sfert de oră îi vezi frumusețea și ești cucerit cu siguranță. Clasele de compoziție, așa cum le vede el, sunt invenția lui. Teoretic au făcut clase de compoziție și Mozart, și Haydn, și Beethoven.
Pe lângă ordinea unor sisteme muzicale, Aurel Stroe propune însă să aducă elemente care provin din afara muzicii. De exemplu, între armonie și contrapunct aduc din afara muzicii fizica cuantică. Ca urmare imediat o să se modifice și armonia pe care o știam și polifonia pe care o știam.
A concepe și a auzi modul în care ele se vor modifica – iată ce înseamnă o gândire de om liber!
În avanpremiera festivalului mai las aici doar două linkuri, dar mărturisesc că acestea sunt doar umbrele lucrurilor și abia aștept să ascult piesele cântate în direct!
https://www.youtube.com/watch?v=z3P03QYbG2I&list=RDz3P03QYbG2I&start_radio=1
https://www.youtube.com/watch?v=1elBiPyKjPg&list=RD1elBiPyKjPg&start_radio=1â
Mai multe informații despre festival se pot găsi pe site și pe rețelele sociale – Facebook și Instagram.
