Genealogia nebuniei a fost scrisă exemplar de Michel Foucault – de atunci însă nebunia continuă să se dezvolte, iar discuția despre nebunie a odrăslit acum și un vlăstar contempora mirabil: sănătatea mentală sau mintală (și aici de deschide o discuție paralelă, poate nu lipsită de interes, de aceea o vom explora și exploata înaltă parte)
Deocamdată explorăm porninde la câmpul zen, de la celebrul koan: Nu se mişcă nici steagul şi nici vântul, doar mintea se mişcă!
Ce are a ne spune o paradigmă zen despre evoluția ideii despre nebunie în societățile noastre occidentale?
Se spune că doi călugări zen priveau o flamură unduind în vânt. Unul dintre ei spuse: „Vezi, steagul se mişcă!” La care celălalt a răspuns prompt şi doct:,,Nu, nu steagul, ci vântul se mişcă!” Maestrul însă a clătinat din cap:,,Nici steagul şi nici vântul, numai mintea se mişcă!“
În altă parte, în cu totul alt context, psihiatrii şi psihologii s-au întrebat: cum se face că de-a lungul timpului bolile psihice se schimbă? Ceea ce se numea isterie acum 100 de ani acum nici nu mai există, iar în zilele noastre avem de-a face cu maladii ale psihicului la care înaintaşii noştri nici nu visau! Se mişcă oare boala psihică însăşi? Se schimbă? Modul contemporan de a fi nebun este oare diferit de modul în care erau nebuni oamenii de acum 100 şi mai ales de acum 1000 de ani?
Sau, dimpotrivă, ştiinţa pe care o au psihiatrii despre nebunie a evoluat foarte mult şi, de exemplu, aceleaşi manifestări care ar fi trecut drept isterie acum 100 de ani sunt acum privite cu o nouă acurateţe, cu o capacitate de discriminare sporită şi rafinată de un secol de cunoaştere şi evoluție socială, căpătând în ochii contemporanilor noştri o nouă identitate?
Se mişcă oare mai repede nebunul, receptiv la tot ceea ce se schimbă în jurul lui sau mai abitir evoluează,,radarul” din dotarea celui care îl judecă nebun? Ce ar răspunde oare la această întrebare maestrul zen care a tranşat atât de clar chestiunea care îi frământa pe cei doi admiratori ai flamurii?
Poate că ar merge pe calea atât de simplă a evidenței: ar spune probabil că mintea este cea care se mişcă, înțelegând prin aceasta că de-a lungul timpului se schimbă, împreună şi mereu legate, atât concepția despre ceea ce este un individ,,normal” cât şi despre ceea ce este un individ nebun”, respectiv ne-bun, neconform cu definiția corectă a unui individ în Societatea dată.
,,Mintea” care se mişcă în acest caz este o entitate care nu este nici personală, dar nici publică, nici individuală, dar nici strict colectivă, nici conştientă, deliberată, dar nici exclusiv inconştientă, autonomizată, ieşită de sub influența oricărui control al voinţei
Atât ..normalul” cât şi,,nebunul” de acum şi de acum 100 de sunt nişte indivizi cu totul diferiți, care probabil că ar comunica greu dacă s-ar întâlni, deşi ceea ce se spune despre ei este în multe privinte tulburător de asemănător.
Pe baza unei astfel de asemănări ne vom construi cazul.
Iată deci faptele:
În urmă cu 100 de ani nimic nu era mai prețios în Europa decat individul, participant legitim la urzeala statului. Deci nimic nu putea fi mai infam, mai decadent şi mai patologic pentru o entitate umană decât pierderea individualității sale: „,dedublarea personalității“ era privită ca rezultat al influențelor conjugate ale degenerescenţei şi traumatismelor suferite de respectivul individ. Cele două mari categorii de boli psihice cunoscute şi astăzi, nevrozele şi psihozele, erau puse pe seama acestor două grupe de factori cauzali.
Relatările despre scindări, fragmentări şi schimbări spontane ale personalității, urmate de amnezie, sunt foarte vechi. Încă din 1860 este relatat cazul unei tinere care a trăit în Pennsylvania, pe nume Mary Reynolds, tristă, rezervată, foarte retrasă. Aidoma Frumoasei din Pădurea Adormită, Mary a căzut într-o zi pradă unui somn ce a durat 20 de ore. Când s-a trezit, ea uitase tot trecutul ei şi tot ce învățase, chiar cuvintele pe care le spunea nu mai aveau sens pentru ea. Treptat a reînvățat să scrie și să citească, dar în continuare nu-şi recunoştea rudele. În plus, felul ei de a fi se schimbase radical: acum era mereu extrem de veselă şi iubea societatea, căpătase un curaj enorm, care o îndemna să facă adevărate excursii de explorare în natură, neînarmată şi neînsoțită. După cinci săptămâni însă ea a căzut din nou într-un somn adânc; când s-a trezit, revenise la starea inițială. Cele două stări ale lui Mary Reynolds au alternat astfel timp de 16 ani, după care ea s-a fixat în cea de-a doua stare, în care şi-a petrecut ultimii 25 de ani de viață.
Aproximativ acelaşi va fi şi destinul celebrei bolnave numite Félida, tratată de nu mai puțin celebrul psihiatru Azam. Medicul relatează că această fată de 14 ani şi jumătate era în stare normală deprimată, inhibata, sfioasă, însă în starea ei secundă era veselă, increzătoare, întreprinzătoare, până la uşuratică. A doua stare a devenit dominantă şi a refulat-o pe prima într-o asemenea măsură încât pacienta numea acum,,criză” starea normală, care oricum ajunsese să dureze foarte putin. Cu timpul, a doua stare a devenit însă mai temperată şi a apărut o anumită apropiere de
Scoala franceză de psihiatrie numea,,nevroză” orice perturbare a care nu avea o cauzalitate anatomo-patologică (decelabilă, desigur, cu mijloacele tehnice ale epocii!). Din grupul nevrozelor se distingea isteria, care cuprindea şi magnifica,,mare isterie”, cu un tablou clinic mult mai bogat decât este azi o reprezentație de teatru-dans!
Conform tratatului atât de complet şi de bogat ilustrat cu desene şi acvaforte al dr. Paul Richer, apropiat discipol al maestrului Charcot, marea criză de isterie debuta cu o perioadă epileptoidă, cu manifestări asemănătoare unei crize de epilepsie (contracturi, până la tetanie completă, imobilizare a corpului în poziții îndeobşte bizare, apoi convulsii şi în final relaxare musculară totală). Nouă ni s-ar părea suficient de spectaculos, dar atacul clasic de isterie abia începe: ceea ce urmează este perioada,,marilor mişcări“, prefațată de o scurtă perioadă de contorsiuni sau atitudini ilogice – celebră este poziția „,în arc de cerc”, în care corpul femeii se află la orizontală, sprijinit numai pe creştetul capului şi pe vârful unui singur picior, ca şi cum ar face,,podul” la gimnastică. Marile mişcări sunt ample și nu au legătură cu tetania; ele se însoțesc de țipete şi tot soiul de emisii vocale.
Şi lucrurile nu se opresc nicidecum aici: urmează perioada atitudinilor pasionale sau a pozelor plastice, în care bolnava cade pradă unor halucinații care o devastează şi o răpesc într-o lume imaginară. Acolo ea asistă la scene unde ea joacă adesea rolul principal: expresiile fizionomice şi atitudinile sale corporale reproduc sentimentele care o animă. Cât timp se află pradă halucinațiilor, ea este complet anesteziată faţă de orice excitație din exterior, inclusiv față de stimulii dureroşi. Este foarte posibil ca la această fază să se fi referit Freud atunci când compara criza de isterie cu o reprezentație,,teatrală” a fantasmei unui coit, în care isterica îndeplineşte concomitent atât funcția femeii cât şi pe cea a bărbatului. Ceea ce urmează este o perioadă zisă,,de delir”, care este în special un delir de memorie: pacienta, tristă acum, povesteşte istoria sa de viață, însoțită de lamentații care,,au un accent de adevăr impresionant”. Urmează o nouă contractură şi pe urmă relaxarea.
Marile isterice (îndeobşte femei – aceasta este, aşa cum se stie, o categorie politic suspectă, care a pus mereu probleme de integrare) dezvoltau deci,,vise” în stare de veghe, stări ale conştiinţei în care subiectul nu mai făcea diferența între elementele onirice şi percepţiile normale.
Observaţia clinică a mai multor astfel de paciente l-a condus pe Pierre Janet la concluzia că aceste stări sunt legate de experiențe traumatice, fiind fie reproduceri directe ale traumei, fie fantezii legate de aceasta. Ele prezentau ca nişte adevărate transe mediumice, unde se revela faptul c istericele în cauză posedau cel puţin o a doua față, districtă şi total diferită de cea pe care o înfăţişau de obicei în societate. Psihiatrii au conchis imediat că bolnavele aveau o parte a psihicului (un sistem de idei şi funcţii) disociată de restul, comportându-se autonom şi aflându-se departe de atenția conştientă a subiectului şi, mai ales, departe de controlul Eului. Aceste stări alternau cu starea normală a personalității.
Şi pentru că psihiatrilor le era mai uşor să trateze cu ele dacă ar fi avut o identitate, ei le-au încurajat pe nebunele epocii să îi dea fragmentului psihic disociat sau clivat un nume distinct de cel care ele îl foloseau în societate pentru a se identifica. Aşa s-a trezit nebuna sfârşitului de secol XIX cu două personalități. Aşa cum se ştie, de la doi la multitudine nu mai este decât un pas şi nimeni nu a pregetat să îl facă. Marea isterie a ajuns să fie confundată cu,,dubla” sau,,multipla” personalitate.
Iată cum relatează Pierre Janet dialogul cu pacienta sa Lucie, pe care o trata în stare de hipnoză şi care se exprima prin scriere automată: ,,Mă auzi?”
Lucie scrie:,,Nu”
,,Dar dacă ai răspuns înseamnă care m-ai auzit”
,,Da, desigur”, a venit răspunsul
,,Foarte bine; ce mai faci?”
,,Nu ştiu”
„Trebuie să fie acolo cineva care mă aude”, continuă psihiatrul. ,,Da”, vine răspunsul scris.
,,Cine este?”
,,Altcineva decât Lucie.”
,,A, într-adevăr. Altă persoană. Ai vrea să îi dăm un nume?”, ,,Nu.”, vine răspunsul aparent tranşant.
„Ar fi mai convenabil.”, insistă psihiatrul.
..Bine. Adrienne.”
..Foarte bine, Adrienne. Mă auzi?”
„Da.”
.,Comunicarea” se stabilise. Janet însuşi va remarca peste câțiva ani: „Fără îndoială că am sugerat numele personajului şi i-am conferit mandi numire a unui personaj inconștient facilitează enorm experienţele”. multă individualitate, dar am văzut cât de mult s-a dezvoltat spontan…
Acum am spune că da, introducerea ideii de nume și personalitatea distinctă, d, facilitează experiențele, dar numai pentru terapeut, care operează cu categorii care țin de funcționarea conșrientă. Cu alte cuvinte, terapeutul introduce în peisajul psihic mai degrabă fluid al pacientei sale niște categorii care ei îi sunt de fapt străine. Deci, dacă am avut o clipă senzația că ˝ceva trebuie să fie factice în această poveste a personalităților multiple˝… chiar este, deoarece este un element abstract provenit din funcționarea secundară, conștientă a psihicului, care intervine abrupt în mijlocul unui delir. Da, vindecarea delirului înseamnă intervenția procesului secundar, dar nu arbitrar, oriunde și oricum vrea omul de știință, ci acolo unde pacienta îl cere, adică acolo unde o procesualitate inconștientă a ajuns la acel capăt unde procesul conștient trebuie să intervină.
Acesta este pasul pe care îl va aduce cu ea psihanaliza.
Medicul vienez Josef Breuer trata paciente foarte asemănătoare cu cele ale lui Janet.
El a observat de exemplu că faimoasa şi tipica isterică Anna O. avea strania capacitate de a intra spontan într-o stare de ´autohipnoză“, un soi de transă în care revela episoade uitate din viața ei, care puteau explica perfect simptomele maladiei de care suferea, dar care îi rămâneau inaccesibile în starea ei normală.
Manifestările marilor crize de isterie cuprindeau elemente halucinatorii şi delirante; pe atunci tânărul psihiatru Carl Gustav Jung face paralele între stările isterice şi cele catatonice, pe care astăzi le cunoaştem ca fiind tipice stărilor psihotice. Ambele stări au o perioadă de înflorire în adolescență, ambele se produc drept urmare a scăderii nivelului conştiinţei, ambele prezintă un grad înalt de sugestibilitate şi la ambele se manifestă o pe când frapantă incongruență între situația în sine şi afectul dezvoltat.
Însă psihanaliza, aflată acum la începuturile ei ambițioase, putea descompune cauzele aparentei,,belle indiference” a istericei, însă în cazul psihozelor un astfel de drum s-a dovedit inabordabil. Uneori atât istericii acelei vremi, cât şi,,demenţii precoci”, respectiv psihoticii epocii, nu făceau altceva decât să amâne decodarea psihică, respectiv retrăirea afectului resimţit într-o anumită situație traumatică.
În psihiatria începutului de secol, diferențierea dintre nevroză şi psihoză ținea numai de gradul de soliditate a Eului, pus în pericol în ambele cazuri de un aflux afectiv mult prea puternic. Dacă metodele terapeutice folosite – mai ales hipnoza – erau capabile să redea coeziunea Eului, să refacă individul ca entitate socială conştientă, atunci era dovedit că ceea ce întâmpinasem avea să fi fost doar o nevroză.
Dar dacă metodele și tehnicile exercitate ştiinţa psihiatrică a vremii nu numai că dădeau greş, ci simptomele bolnavului ajungeau chiar să se agraveze, atunci aveam de-a face cu o psihozǎ: Eul fusese iremediabil atins de o traumă după care nu mai avea resurse să se refacă, deoarece îşi pierduse prin aceasta definitiv primatul asupra celorlalte constituente ale psihismului, reducându-se la statutul de ,,un complex printre altele”. Un psihic solid,,,sănătos”, avea să treacă teafăr prin mari suferinţe; dimpotrivă însă, un psihic tarat, debil, e depăşit, debordat de traumă.
Odată cu consacrarea psihanalizei și a abordarilor psihodinamice în general, discuția privind separarea normalității de boala psihică prin bariere calitative avea să-şi schimbe direcția: nu se mai punea problema decelării cauzalității anatomice, ci se încearcă explorarea semnificației pe care o poate avea cercetarea proceselor patologice pentru înțelegerea felului în care funcționează normalitatea. Continuitatea dintre normal şi patologic va fi afirmată separat de Freud pentru nevroze, respectiv de Eugen Bleuler pentru psihoze.
Jung precizează că un pacient isteric poate suferi de un delir de urmărire care seamănă foarte bine cu paranoia adevărată, însă diferența constă în faptul că în primul caz delirul poate fi adus din nou sub controlul conştiinţei, în timp ce la paranoia nu este posibil acest lucru. Într-o persoană multiplă isterică, arată Jung, există o conlucrare destul de liniştită, chiar plină de tact, între diferitele personalități care au rolurile lor individuale şi, după posibilități, nu se deranjează reciproc. Se simte prezenţa unui spiritus rector, a unei figuri centrale care aranjează scena într-un mod aproape rațional, pentru diferitele persoane, deseori în forma unei drame mai mult sau mai puțin sentimentale. Fiecare figură are un nume sugestiv şi un anumit caracter şi toate sunt la fel de isterice și de sentimentale ca şi conștiința pacientului. Dar imaginea unei clivari a personalității la schizofrenie este cu totul altfel: figurile clivate sunt adesea groteşti, neplăcute, obscene şi nu colaborează deloc cu conştiinţa pacientului – dimpotrivă, o obstrucționează ori de câte ori au ocazia
Cei mai lucizi dintre psihiatri emiteau încă pe atunci o serie de avertismente legate de discursul bolnavilor: marele Pierre Janet observa că relatările istericilor sunt incomplete şi contradictorii şi medicul nu ar trebui să se folosească de ele pentru a reconstitui istoria de viață a bolnavului. Tot el vorbeşte şi despre „criptomnezie”, respectiv fenomenul prin care le resimte ca atare, în calitate de amintiri, ci doar le deduce printr-un subiectul recunoaşte drept amintiri unele conţinuturi pe care psihicul lui nu rationament abstract sau le recunoaşte” secundar, ca urmare a unor sugestii, de exemplu. Cât despre hipnoză, tot Janet, un maestru al acestui procedeu, recomanda prudență, deoarece metoda putea avea efectul paradoxal de a spori amploarea fenomenelor disociative.
La rândul lui, Jung descrie felul infailibil în care funcționează asteptarea despre ce trebuie să fie comportamentul unui nebun, atât în cazul nevrozelor cât şi în ceea ce priveşte psihozele. Odată fixați pe această etichetă patologică, atât femeia isterică cât şi bărbatul schizofren vor face tot ceea ce le stă în putință pentru a o reprezenta cu cinste, pentru a se comporta ca nişte bravi,,nebuni adevăraţi“.
Un alt mare psihiatru a început să se plictisească de tot de inevitabila hipnoză şi a emis atunci istorica afirmație:,,nu mai cred în Neurotica mea!” Într-o bună zi, Sigmund Freud, un hipnotizator mediocru si un sceptic absolut în materie de ocultism, a încetat să mai dea crezare istorisirilor pe care pacientele sale isterice şi hipnotizate i le făceau, despre traume grave şi abuzuri familiale înspăimântătoare, cărora ele însele le fuseseră victime. Cu siguranță că abuzurile de tot felul nu sunt deloc rare în familiile burgheze, a conchis Freud, dar nici atât de dese cum ne fac aceste paciente să credem! Problema nu se pune aşa, a continuat el. Sistemul nervos şi psihicul susținut de acesta sunt confruntate în fiecare moment al evoluției lor cu excitații de tot felul, unele venind din exterior, altele din interior (pulsiuni, respectiv fantasme produse de psihic şi menite să satisfacă aceste pulsiuni). Ambele sunt forțe stihiale, în sensul în care dezlănțuirea lor nu este supusă controlului din partea individului pe care îl cotropesc, individ a cărui capacitate de adaptare, respectiv a sistemului său nervos, ele o pun de fiecare dată la încercare. Este însă inevitabil ca la un moment dat capacitatea de prelucrare a oricărui psihism să fie debordată de intensitatea excitațiilor, interioare, pulsionale, sau exterioare de orice fel. Reprezentarea tinde să fie debordată de încărcătura supradimensionată a afectului, drept care nu-i mai rămâne decât să se despartă de el. Aceasta este trauma căreia individul trebuie să îi facă faţă şi pentru aceasta el are la dispoziție o serie de mecanisme psihice.
Unul dintre ele este tocmai disocierea, respectiv destrămarea, despărțirea asociației fireşti care exista între reprezentare, între imaginea faptelor, pe de o parte şi încărcătura lor afectivă, pe cealaltă parte. Din psihism nimic nu se pierde, aşa că atât reprezentarea cât şi afectul vor supraviețui, dar vor fi separate, duse cât mai departe una de alta, pentru a nu mai ajunge vreodată să se reunească şi să declanşeze dezastrul psihic, dezintegrarea. Afectul va fi refulat, iar reprezentarea supusă deformărilor de tot felul. Acesta este chiar mecanismul care stă la baza formării a ceea ce se cheamă inconştient. nicidecum produsul vreunei înzestrări patologice sau nepatologice.
Nevroza nu este deci legată de stări hipnoide care apar spontan (asa cum Freud sustinuse la început sub influența mai vârstnicului Breuer), ea nu este o particularitate a unei categorii de indivizi, ci este în esență produsul unor procese defensive ale psihicului, procese care acţionează la fel şi în cazul indivizilor normali. De data aceasta, trecerea de la normalitate la nevrozá nu mai este decât o problemă de grad. Apoi, sub influența binefacatoare a terapiei psihanalitice, afectul urmeazî să se reăntâlnească cu reprezentarea sa şi urmează să fie descărcat, abreacţionat, pentru a fi in final vindecat.
Faptul că Freud nu mai crede în realitatea fizică a fiecarei înspăimântătoare traume relatate de pacientele sale nu înseamnă în nici un fel că el nu le ascultă pe paciente şi nu le dă crezare. Dimpotrivă, însă el recunoaşte acestor relatări o realitate diferită de cea fizică, o realitate secundă cel puțin la fel de puternică.
Ceea ce spun pacientele se referă la o altă scenă decât cea fizic reală la momentul dat, la o scenă psihică. Aici fiecare traumă relatată este cât se poate de vie şi reală, iar suferința rezultată de aici merită toată atenția. Dat fiind că afectul nu ține seama de vreun indiciu care să ne ajute să separăm realitatea fantasmatică de realitatea exterioară, pentru psihism forţa fantasmei este la fel de mare ca şi forța realului. Pentru psihicul victimei consecinţele unei traume fantasmate nu sunt mai puțin grave decât cele care rezultă dintr-o traumă reală, dar asta nu face totuşi din trauma fantasmată una reală, care ar fi avut loc în lumea fizică!
Psihanaliza se bazează într-adevăr pe faptul că anumite construcții se autonomizează față de cursul principal al conştiinţei, se disociază de acesta, dar ea este foarte departe de a mai privi acest proces ca o sursă a unei a doua identități.
Iar cum cel mai sever tabu cu care se confrunta societatea în mijlocul căreia trăia individul nostru era legat de sexualitate, rezultă în mod natural că în majoritatea cazurilor la baza maladiilor psihice stau chestiuni sexuale. Isteria şi mai apoi toate nevrozele au fost puse Freud pe seama unei cauzalități sexuale.
Ulterior conceptul de,,sciziune a personalității”, de ,,dedublare” va intra în câmpul de studiu al altei patologii, schizofrenia.
Aceste puncte de vedere au cunoscut o treaptă supremă de nuanțare şi rafinare odată cu despărțirea lui Carl Gustav Jung de punctul de vedere ortodox freudian, care ținea neapărat la cauzalitatea strict sexuală a maladiilor psihice.Jung nu se va da în lături de la studiul aşa-ziselor fenomene oculte.
Aşa cum Freud a fost esențialmente un cercetător al nevrozelor, Jung a fost un explorator al lumii mai întortocheate şi mai întunecate a psihozelor. În contraparte cu influenţa decisivă a inconstientului personal în declanşarea nevrozelor, marcată clar de Freud, Jung va evidenția participarea inconştientului colectiv la manifestările psihotice, pe care le consideră făcând parte dintr-o altă clasă de manifestări ale inconstientului colectiv.
Il va urma în cercetările sale un american, William McDougall, pe care Jung însuşi îl va aprecia. McDougall va studia dedublarea personalității într-un astfel de context psihologic.
Dacă în aceste vremuri, să spunem romantice, diagnosticul psihiatric ținea mai mult de aprecierile teoretice ale medicului respectiv, şi reflecta opiniile lui ştiinţifice, a venit un moment în care deciziile unei comunități a psihiatrilor au ajuns să prevaleze asupra opiniilor și deciziilor individului psihiatru.
Asociația Psihiatrilor Americani a editat un soi de codex, Manualul Diagnostic şi Statistic, care clasifică toate maladiile posibile ale psihicului şi stabileşte liste de criterii „obiective” pentru diagnosticarea fiecărei boli. Deviza sub care stă acest codex pare a fi fost:,,nici un nebun să nu rămână fără diagnostic şi să nu existe nici un diagnostic care să nu figureze în Carte”.
Pe baza criteriilor emise de acest Manual, şi preluate apoi cu literă de lege de Organizația Mondială a Sănătății, halucinația şi delirul sunt trăsături tipice, patognomonice, pentru psihoze şi deloc specifice nevrozelor. De aceea, dacă am vedea astăzi o criză asemănătoare celei descrise atât de plastic de dr. Richer ne-ar fi cu neputinţă să o mai încadrăm în categoria,,isterie” şi ne-am simţi constrânşi să o plasăm sub generoasa umbrelă a psihozelor.
Moravurile însele s-au schimbat foarte mult în ultimii 100 de ani; revoluția freudiană a marcat nu numai psihiatria ci şi pedagogia, socialul şi politicul. Unii spun că rezultatul ei direct este revoluția sexuală, ale cărei rezultate se stabilizează în ultimii ani. America acestor vremuri crede din ce în ce mai mult în psihanaliză, care însă începe să semene din ce în ce mai puțin cu ceea ce concepuse părintele ei, Freud.
Ascensiunea metodelor New Age de explorare a propriului psihism a relansat entuziasmul pentru hipnoză şi cercetarea,,realităților subtile”, aflate dincolo de individ şi de inserția lui socială. Aceste metode încep să fie integrate cât mai firesc în psihoterapie.
Pe de altă parte, America începe să creadă din ce în ce mai puțin în forța individului, ba chiar se aruncă spre deconstruirea lui, cu un entuziasm ce le-ar părea suspect numai celor care nu cunosc legile psihicului. După ce timp de sute de ani a proslăvit individul întreprinzător, America îşi aminteşte de cei dezmoşteniți, creând conceptul de „,corectitudine politică“.
Diagnosticul de ,,isterie” se afla în cădere liberă a popularitatii începând chiar cu primul război mondial, când schizofrenia, noua entitate clinică descrisă de elvețianul Eugen Bleuler, începe să îl înlocuiască în toate cazurile spectaculoase, care manifestă delir şi halucinații.
Însă lovitura de grație i se va da isteriei în 1980. Ea va dispărea în calitate de entitate clinică, încetând să mai figureze în Manualul Diagnostic şi Statistic. In locul ei, în DSM III sunt desemnate cam două duzini de entități clinice – una dintre ele este controversata ,,personalitate multiplă”. Aceasta apare ca rezultat al multiplelor procese de disociere la care a fost constrâns un subiect din cauza multiplelor traume cărora a fost nevoit să le facă fată (traume de sorginte sexuală, abuzuri de tot felul, maltratări, ritualuri satanice, răpiri- inclusiv de către extratereştri!). Majoritatea traumelor acuzate de bolnavi s-au petrecut însă chiar în sânul familiilor acestora, iar pe post de autori ai abuzurilor apăreau proprii părinţi şi rudele apropiate.
Toate acestea manifestă o frapantă asemănare cu relatările istericelor începutului de secol, ca şi cum dintr-o dată lumea psihiatrică s-ar fi răzgândit, hotărându-se, după 100 de ani, să creadă în „Neurotica” la care Freud renunţase!
Da, par a spune noii psihiatri americani, este adevărat că nebunia ia naştere atunci când încărcătura prea mare a unei traume depăşeşte capacitatea psihismului de a o metaboliza şi când o parte din psihic se vede nevoită să se despartă de restul, pentru a putea supraviețui – această entitate devine autonomă şi are de aceea nu numai dreptul, ci şi obligația de a purta un nume.
Nu, spun aceiaşi psihiatri, maladia psihică nu-şi are sorgintea în simple fantasme sau în vreo realitate psihică distanțată de cea fizică, boala nu se originează în închipuiri, ci ea decurge chiar din lucrul în sine, din trauma fizică reală. Atunci când pacienta spune în hipnoză că a fost violată în fragedă pruncie de către tatăl ei, noi, psihiatrii, îi datorăm încredere necondiționată, de aceea nu punem la îndoială nimic, ci afirmăm la rândul nostru cu certitudine că a fost violată. Ea are nu numai dreptul, ci chiar obligația să îl dea în judecată pe autor pentru această crimă, iar noi o vom sprijini. Au existat, îndeosebi în Statele Unite, numeroase astfel de procese, în urma cărora părinții unor astfel de paciente au trecut prin ani de închisoare. În aceste procese intens mediatizate vedetele erau atât,,multiplele”, cât şi terapeuții lor.
Dar cine este de fapt un astfel de pacient,,multiplu”? De obicei este un pacient psihiatric cu ştate vechi, care în istoria lui deja a bifat majoritatea diagnosticelor posibile. Aceasta până a nu întâlni pe terapeutul salvator, care a găsit soluția: de obicei într-o şedinţă de hipnoză psihiatrul intalneste o entitate, un complex de factori psihici pe care subiectul nostru ˝nebun” ˝il neagă sau nu îi recunoaşte drept propriu – această negație este comună atât celor din grupa nosologică a nevroticilor, cât şi celor din grupa psihoticilor.
Imediat terapeutul îi sugerează pacientului să-i dea un nume entității întâlnite – acest alter va căpăta prin simplul gest de numire drepturile unui individ, inclusiv în fața legii.
De aceea nu sunt puține procesele în care un alter a cerut un avocat propriu, diferit desigur de al celorlalți…
Soluția pe care o dă legea nu este nici ea mai puțin creativă: orice alter care cere un reprezentant legal îl poate căpăta, dar numai înainte de a fi stabilit diagnosticul de personalitate multiplă; după aceea va posedă identitate socială, restul fiind ignorate, în calitate de simptome. Va avea dreptul la reprezentare legală numai personalitatea primară.
Acest nou individ, care nu este divizat, dar este multiplicat, îşi spune aşadar povestea în fața terapeutului și în fața tribunalului. Invariabil este o poveste înspăimântătoare, istoria unui abuz sexual, fizic sau satanic suferit la o vârstă fragedă. Iar psihiatrul consfinţeşte această poveste şi îl creditează pe pacientul său cu această relatare, ca o amintire recuperată despre abuzuri prin care el trecuse cu siguranță în copilărie şi cărora le ,,supraviețuise”.
Şi lucrurile rareori se opresc aici: în fond, alterul a fost creat de psihic prin disociere tocmai pentru a face față unei traume trăite o dată în viață. Dar acuzele pe care bolnavii le fac sunt foarte grave: este vorba de abuzuri repetate suferite de ei în familie timp de ani întregi. Se înțelege că de fiecare dată când se repeta abuzul, se crea prilejul pentru apariţia unui nou alter.
Agenda publică americană a privilegiat astfel de cazuri, a căror popularitate a început încă din anii ’50, odată cu publicarea de către psihiatrii Thigpen şi Cleckley a cărții The Three Faces of Eve şi mai ales cu succesul filmului omonim. A doua lovitură media a venit în anii ’70, după publicarea biografiei cazului Sybil (o multiplă cu 16 personalităţi) de către scriitoarea feministă Flora Rheta Schereiber, şi mai ales după adaptarea ei pentru televiziune. În anii ’80 gloria multiplilor se apropie de apogeu, odatăǎ cu apariţia unor psihiatri-vedetă cum este Cornelia Wilbur, psihoterapeuta lui Sybil, care explica doct telespectatorilor ABC că: „,spre deosebire de schizofrenie, în care separarea se situează la nivelul sentimentelor şi gândirii, în cazul personalității multiple nu există nici o separare în interiorul personalităților, fiecare în parte este o personalitate completă, numai că este vorba despre oameni cu totul diferiti.”
Rezultatul intensei campanii media a fost că între 1980 şi 1986 numărul de multipli creşte de la câteva sute la câteva mii diagnosticați în Statele Unite. Majoritatea sunt femei, a căror personalitate de bază este mai degraba retrasă şi deprimată. Poate obosită de lungii ani de psihanaliză în care tot ce se relata era tratat ca fantasmă şi primea drept răspuns un mormǎit neprecizat, psihiatria tindea acum să ia totul în serios: tot ce spune bolnavul este real aici, in această lume, iar toate identitățile pe care le declară au drept de cetate, in calitate de indivizi distincți!
Astfel că nebunii noştri nu mai sunt propriu-zis indivizi, ci adevărate comunități umblătoare, ale căror drepturi colective se cer desigur respectate. „,Comunitățile” care sunt legate de trupul fix al individului bolnav cuprind uneori până la… 4000 de personalități, care pretind că au vârste cât se poate de diferite, sexe diferite, rase diferite, uneori chiar aparțin chiar unor specii diferite – unii sunt animale (câini, pisici, pantere, gorile, homari…), alții zei, îngeri sau demoni, alții obiecte inanimate şi alții… sunt desene animate (testoase Ninja) sau chiar extraterestri!
Se vede că, pentru a se bucura de drepturile sale de individ, un astfel de nebun trebuie să înfiinţeze o adevărată comunitate. Nebunul nu mai este,,mai puțin de un individ”, un ne-tot pasibil de a fi decăzut din drepturile care erau rezervate unui individ,,întreg”, respectiv unui cetățean responsabil. Nebunul devine acum,,mai mult de un individ”, respectiv devine responsabil pentru o adevărată adunare pe care o poartă cu sine.
Dacă societatea s-a decis să renunţe la imperialismul individului şi să gândească numai la nivelul comunității, atunci individul pare a mai avea o singură scăpare – să devină el însuşi o comunitate. Iar dacă există o scăpare pe undeva, este sigur că nebunul o va găsi!
În statul Wisconsin, 1990 AD, o tânără de 26 de ani care se recomanda Sarah a depus o plângere conform căreia două dintre personalitățile ei, o fetiţă şi o adultă, fuseseră violate de numitul Mark Peterson, 29 de ani. Peterson se împrietenise cu alta dintre personalitățile tinerei de 26 de ani, numită Franny. Apoi el a fost suficient de abil încât să o evoce pe Jennifer, o personalitate de numai 20 de ani despre care Franny a sugerat în instanţă că avea „moravuri îndoielnice”. Peterson a făcut sex cu bancheta din spate a maşinii lui. Însă în timpul actului a irumpt o altă personalitate, o fetiţă de 6 ani pe nume Emily. Franny afirma că perversul Peterson îi comandase lui Emily să păstreze secretul legat de activitățile lor. Dar, curajoase, Franny şi Emily i-au spus totul lui Sarah, personalitatea,,predominantǎ“, care a făcut plângere la poliție – nici ea, nici Franny şi nici Emily nu consimţiseră la acel act sexual!
La procesul care a urmat, intens mediatizat, s-au prezentat în fața instanței nu mai puțin de 6 personalități care sălăşluiau în trupul tinerei şi fiecare dintre ele a depus separat jurământ – e drept că pentru câteva minute respectiva a comutat pe personalitatea unui câine, care nu a mai fost însă pus să jure!
In rest, în timpul procesului, de fiecare dată când reclamanta comuta pe o nouă personalitate, avocații părților aveau îndatorirea să se prezinte din nou. Procurorul a început cu Franny, care a declarat că atunci când l-a cunoscut pe acuzatul Peterson i-a povestit despre boala ei neobişnuită, i-a spus că sunt mai multe în trupul ei”, iar el a cerut să o vadă pe Jennifer. Apoi Franny nu mai ştia nimic, drept care procurorul a chemat-o pe sturlubatica Jennifer. Aceasta a negat că ar avea vreo boală şi desigur că nu i spusese niciodată lui Peterson despre aşa ceva. Procurorul a sugerat că nici una dintre personalitățile care se perindaseră în fața instanţei nu avea vreo boală psihică – ele erau o boală psihică! La rândul său, avocatul apărării a susținut că clientul său făcuse sex cu Jennifer, care părea „,în contact cu realitatea”. Peterson a declarat că el crezuse că face sex cu Franny, pe care o judecase ca fiind o persoană de moravuri uşoare.
Psihoterapeutul lui Sarah a depus şi el o mărturie doctă, certificând faptul că aceasta suferea de tulburare de personalitate multiplă, cu un număr de alteri variind între 18 şi 46. De exemplu, afirma el, victima de 6 ani, Emily, mânca adesea creioane pe care celelalte personalități trebuiau să le scuipe! La conferinţa de presă care a urmat, Sarah a exhibat în fața camerelor de luat vederi alte şi alte personalități: pe prostituata Ginger, empath-ul Leona, iar în schimbul unei țigări l-a adus la lumină şi pe Evan, un bărbat care s-a arătat deranjat de jenanta situație de a purta – încă o dată! – o rochie. Jurații l-au găsit pe inculpatul Peterson vinovat de viol de gradul II, cu un maximum de pedeapsă de 10 ani închisoare. Preşedintele juriului a explicat că nu a fost necesară o dezbatere cu tema: are sau nu Sarah mai multe personalităţi, ci problema s-a pus în termenii: este Sarah bolnavă psihic? lar după toate câte le-au văzut în instanţă, juraților le-a devenit evident că reclamanta este nebună şi la fel de evident trebuie să-i fi fost şi acuzatului, din clipa în care a cunoscut-o. Faptul că aceasta nu l-a împiedicat să abuzeze sexual de ea denotă intențiile sale criminale.
În acelaşi Wisconsin, în 1997, Nadean Cool şi-a dat în judecată psihoterapeutul, care decelase la ea numai puțin de 120 de personalități, printre care un înger, un diavol şi o răţuşcă – iar apoi acelaşi terapeut i-a schimbat tariful, taxând-o ca şi cum ar fi tratat un grup… Femeia a primit daune materiale semnificative.
Desigur că noua entitate clinică a personalității multiple are și contestatarii săi, care nu sunt deloc puțini şi sunt europeni în majoritatea lor. Aceştia îi acuză în primul rând pe terapeuți.
Nici nu se poate spune ce este mai grav – o rea intentie a terapeutului, respectiv provocarea acestui delir pe cai sugestive, în cadrul unor şedinţe ,,terapeutice” mamut, epuizante, care durau, ca nişte veritabile interogatorii poliţieneşti, câte 6 până la 8 ore, şi în care pacientul ˝trebuia să fie împiedicat să ia pauze pentru a se reface sau să îşi ascundă în vreun fel fața pentru a evita să fie observate eventualele schimbări revelatoare (Kluft)˝
În cel mai bun caz, terapeutul poate să fie făcut vinovat pentru naivitatea de a lua mot a mot ceea ce spune bolnavul. În fond, afirmă criticii, cum se face că rememorarile abuzului nu apar niciodată în afara terapiei? Oare bolnavul nu ajunge niciodată să întâlnească stimuli puternici, care să acționeze asupra lui ca o hipnoză? Se întrevede aici umbra străvechiului fenomen de criptomnezie asupra căruia avertiza Janet acum 100 de ani…
Şi mai departe, dacă traumele care stau la baza dezvoltării personalității multiple sunt atât de timpurii, dacă ele survin chiar în cea mai fragedă copilărie, cum se face că nu se văd aproape nicăieri copii care să prezinte „tulburarea personalităţii multiple”?
Străini de backgroundul social american şi mai ales străini de political corectness, aceşti critici rămân fideli unei psihiatrii a individului. Sub influenţa unor astfel de grupuri, în ultimii ani, odată cu apariția DSM IV, în 1994, entitatea nosologică a personalității multiple” şi-a schimbat numele în mai neutra denumire de,,tulburare disociativă”.
În prezent, se consideră că disocierea este fenomenul psihic de deconectare de la percepția completă a sinelui, timpului şi circumstanţelor realului. Este un proces care decurge natural, pe care unele persoane îl realizează mai frecvent decât altele, copiii mai des decât adulții Unul dintre mecanismele psihologice de apărare în cazul unui traumatism major este tocmai disocierea de trăirea completă a ravagiilor psihice pe care acesta le presupune. În anumite circumstanţe, procesul devine patologic. Grupul maladiilor psihice disociative este caracterizat prin alterarea funcțiilor normale integrative ale identității, memoriei şi conştiinţei şi cuprinde:
- amnezia disociativă – pierderea amintirilor legate de un eveniment traumatic
- fuga disociativă – deplasarea într-un loc îndepărtat şi adoptarea unei noi identități, cu totală amnezie legată de vechea identitate.
- tulburarea disociativă de identitate – părţi ale sinelui diferite adoptă identități separate.
În practică, diagnosticarea acestei din urmă tulburări începe de regulă cu întrebarea: Aţi suferit abuzuri în copilărie? De altfel, acest diagnostic este în 80-100% din cazuri dublat de cel de tulburare de stres posttraumatic. Şi iată care sunt criteriile diagnostice
- existenţa în interiorul persoanei a două sau mai multe personalități sau stări ale personalității, fiecare având un tipar relativ durabil de percepție, relaționare cu mediul şi cu sine
- cel puțin două dintre ele alternează în preluarea controlului complet asupra comportamentului persoanei, ceea ce se soldează cu existenţa în viața individului respectiv a unor perioade despre care nu-şi mai aminteşte nimic, cu descoperirea printre proprietățile lui a unor obiecte despre care nu-şi mai aminteşte nimic, iar această amnezie nu poate fi explicată prin ingestia unor substanțe toxice.
De notat că nicăieri, nici în Manualul Diagnostic șI statistic şi nici in multitudinea de tratate care îl secondează, nu apare vreo definiție, măcar de lucru, a ceea ce se numeşte „personalitate” sau ,,stare a personalităţii”.
La simptomele tipice de mai sus se mai adaugă trăsături care țin de tabloul psihotic: depersonalizarea (senzația că trupul în care se află nu este real, că acesta se schimbă sau se dizolvă, sau senzația de a se vedea pe sine dinafară, ca într-un vis sau într-un film) şi derealizarea (senzația că ceea ce vede sau simte în mediu nu este adevărat, incapacitatea de a-i recunoaşte pe cei din jur, chiar dacă este vorba despre rude apropiate).
Într-un astfel de caz medicația este total ineficientă; se recomandă psihoterapie, care durează mult (cca 5-7 ani) şi se desfăşoară psihodinamic sau cognitiv, dar asistată de hipnoză. În prima fază terapeutul contabilizează alterii, apoi el tratează amintirile traumatizante şi face să fuzioneze alterii şi în cele din urmă ajută la consolidarea noii personalități integrate. Persoanele care primeau un astfel de diagnostic erau în majoritate covârşitoare femei (în general cu aparență retrasă şi deprimată): raportul era de 9 femei la 1 bărbat. Aceasta nu era interpretată doar ca semn că fetițele sunt mai des abuzate decât băieții – se presupunea că bărbații care ar suferi de astfel de tulburări ar fi deja în închisoare pentru delicte cu violenţă….
Între timp, profilul,,multiplului” american tipic a început însă să se schimbe: din ce în ce mai rar este vorba, ca în vechile discursuri feministe, despre vechi paciente ale stabilimentelor psihiatrice, şi din ce în ce mai des despre bărbați fără trecut psihiatric semnificativ, care dezvoltă un număr
considerabil de alteri în cadrul unei terapii ambulatorii. Aceşti alteri nu mai sunt creditați direct cu denumirea de personalități”, ci se numesc, mai corect nu numai din puncte de vedere politic,,,stări alternative ale personalităţii”, resimțite de pacienți ca indivizi distincţi, cu nume diferite, istorii şi trăsături de personalitate diferite.
Cei care se revendică de la aceste caracterizări, mai elegante, sunt în prezent persoane,,normale” care formează pe internet comunități care clamează principiul:,,a fi multiplu este la fel de curent şi la fel de normal ca şi a fi stângaci”…. sau homosexual, sau negru… Este doar un mod alternativ de existenta, cu farmecul şi avantajele sale, care se cere respectat…. In fond ce altă şansă mai are un WASP care nici măcar nu este femeie să se bucure şi el de avantajele discriminării pozitive?
Robert Oxnam are puțin peste 50 de ani şi este un cunoscut intelectual american, specialist în studii orientale, mai ales în China, in limba şi istoria chineză, preşedintele Asia Society, o influentă organizație americană de colaborare cu statele asiatice. Recent el a publicat o carte numită,,A Fractured Mind: My Life with Multiple Personality Disorder” de unde aflăm că în 1991, pe când prezida cu grație un dineu în onoarea Preşedintelui Statelor Unite, George Bush sr., în capul lui Robert Oxnam se desfăşura un dialog animat la care participau cel puțin trei din cele 11 personalități pe care şi le dezvoltase.
În 1990 el se trata deja de aproape 10 ani de probleme de alcoolism şi bulimie şi se hotărâse să-şi schimbe terapeutul. A sosit la ceea ce credea el că avea să fie ultima şedinţă cu doctorul Jeffery Smith, când s-a întâmplat un lucru de necrezut: în loc să anunțe începutul şedinţei, doctorul a anunțat… sfârşitul ei! Robert a protestat, dar doctorul i-a arătat ceasul: într-adevăr se scursese o oră, în intervalul despre care Robert crezuse că fusese o clipă. Apoi l-a întrebat dacă ştie pe cineva cu numele de Tommy – aceasta pentru că el, terapeutul, avusese în acea oră de-a face cu un anume Tommy, care sălăşluia în trupul lui Robert… Astfel a început revelația celor 11 colocatari ai acestui trup şi mai ales a traumelor care au sporit atât de mult numărul personalităților ocupante ale unui corp greu încercat în copilărie de repetate abuzuri. Robert nu-şi amintea nici unul dintr-aceste evenimente traumatice, dar colocatarii trupului său le ştiau pe toate, cu lux de amănunte, şi pe toate le-au revelat terapeutului.
Forumul Astraea reuneşte pe Internet persoane care se declară multipli – însă este vorba despre persoane sau mai bine zis comunități personale care „,trăiesc o viață sănătoasă şi productivă şi nu ajung niciodată in terapie“. Ei afirmă că la baza condiției de,,multiplu” se află mai degrabă factori genetici şi nu traume. Nu fără justificare, ei susţin că este adevărat că mare parte din multipli au trecut prin abuzuri într-un moment sau altul al vieții lor, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru,,singulari” (singlets).
Pe acest forum, multiplicitatea este definită ca un mod de a percepe lumea şi a relaționa cu ea. Mai mult, cercetările lor arată că trăsătura pe care o numesc multiplicitate se transmite în familii – și nu este desigur vorba despre transmiterea abuzului, ci a capacității creative!
In fond, în anumite triburi nativ amerindiene din regiunea Golfului Mexic, şefii şi leaderii spirituali sunt aleşi din rândul celor care,,au cele mai multe spirite care sălăşluiesc în ei”.
În concluzie, se poate spune că,,nebunii noştri sunt mai nebuni decât nebunii lor”? Se poate oare spune că nebunii zilelor noastre sunt mai alienati, mai bizari decât omologii lor de acum 100 de ani? Sau putem oare să ne mirăm că, deşi cei etichetați atunci şi acum drept nebuni, sub denumiri nosologice diferite, par în cele din urmă a arăta aproape la fel, la o privire mai adâncă, „normalii” noştri par mult mai nebuni decât erau „normalii” lor?
Şi una şi alta sunt întrebări menite să nu-şi găsească răspuns, ci să stârnească numai discuții infinite, despre felul cum poate fi definit individul din punct de vedere biologic, politic şi juridic, despre modul cum se defineşte personalitatea din punct de vedere psihologic, despre ce anume este normalitatea în raport cu alienarea în discursul psihiatric etc. Ceea ce se poate însă vedea din toată această istorie este că ideea de ,,individ normal” şi cea de,,individ nebun” sunt instrumente de gândit care ne învață că ceea ce se mişcă este cu adevărat numai mintea. Ca orice pereche de contrarii oneste, ele sunt doar nişte barometre care ne ajută să vedem mai bine parametrii mişcărilor minţii.
BIBLIOGRAFIE:
Bliss, Eugene A Reexamination of Freud’s Basic Concepts from Studies of Multiple Personality Disorder, Dissociation, 3/1988
Freud, Sigmund Inhibiție, simptom, angoasă (Opere 5), Ed. Trei, Bucureşti, 2001 James, David Multiple Personality Disorder in the Courts: a Review of the North American Experience
Jung, Carl Gustav Psihologia fenomentelor oculte (Opere complete 2), Ed. Trei, Bucureşti, 2004
103
Jung, Carl Gustav Psihogeneza bolilor spiritului (Opere complete 3), Ed. Trei, Bucureşti, 2005
McDougall, William An Outline of Abnormal Psychology, New York, 1926
Mulhern, Sherrill Le trouble dissociatif de l’identité: commuto, ergo sum!, Confrontations Psychiatriques, 39/1998
Oxnam, Robert A Fractured Mind: My life with Multiple Personality Disorder, New York, 2005
Piper, August The Persistence of Folly: A Critical Examination of Dissociative Identity Disorder, Canadian Journal of Psychiatry, 49/2004
Richer, Paul Études cliniques sur l’hystéro-épilepsie ou grande hystérie, Paris, 1881 Turkus, Joan The Spectrum of Dissociative Disorders, Moving Forward, 5-6/1992 Van der Hart, O., Witztum E., Friedman, B. From hysterical psychosis to reactive dissociative psychosis, Journal of Traumatic Stress, 1/1993
Van der Hart, O., Horst, R. The Dissociation Theory of Pierre Janet, Journal of Traumatic Stress, 4/1989
Van der Hart, O., Brown, P. Memories of Sexual Abuse: Janet’s Critique of Freud, A Balanced Approach, Psychological Reports, 82/1998
O mare parte din articolele lui Sherill Mulhern le găsiți aici: https://independent.academia.edu/SherrillMulhern
Prima variantă a acestui eseu a fost publicată în volumul Reprezentări culturale ale nebuniei, editat de Alin Tat, Gilda Călcan și Ciprian Vălcan la Editura Napoca Star, colecția Aletheia, în 2006
