SoNoRo Conac este demersul prin care muzicienii SoNoRo caută să găsească cea mai fină și mai sigură punte între muzică și arhitectură, pe teren real, simbolic și/sau imaginar.
Seară cu agitație termo-browniană și orizontală în prăfuitul București care-și aștepta primăvara și numără terorile care o întârziau. Alerg spre Biserica Italiană. Victorie puțin întârziată. Puțină disperare. O mână prietenă deschide cu discreție ușa, mă strecor ca un fascicul fotonic pe lângă zid. Fasciculul de mine încremenește într-o strană și începe să se solidifice. Muzica locuia spațiul și suna cumva … diferit.
Rezonanța bisericii atrăgea toate sunetele spre cer, biserica era plină de filamente într-o armonie incredibilă, ca un soi de gherghef care ne țesea în lume.
Biserica devenise o orgă gigantică și nevăzută – de altfel singura mașinărie din lume care nu se sinchisește deloc de problema cu cine-i creatorul, cine-i creatura.
Muzica înainta vertical: era concepută ca un dialog între numai două instrumente, vioara și viola. Cântate de doi maeștri, Erik Schumann și Răzvan Popovici, vioara și viola se auzeau literalmente ca o orchestră plină. De altfel, înainte de finalul concertului Răzvan chiar avea să ne mărturisească cât este de important ca cei doi protagoniști să se cunoască foarte bine și să se înțeleagă minunat. Erik Schumann are rădăcini românești și este unul dintre cei mai constanți oaspeți la SoNoRo, este cunoscut și îndrăgit de toți membrii echipei și familiei fanilor SoNoRo.
Citiți aici mai multe despre acest concert din seria SoNoRo Conac și despre interpreții lui: https://palindrom.eu/sonoro-conac-ajunge-in-locuri-noi/
Unii critici au spus despre Mozart că scrie câteodată o muzică de-a dreptul ventrilocă – adică prin natura partiturii un instrument se poate auzi câteodată drept cu totul alt instrument. De data aceasta, ei bine, am auzit două instrumente cântând ca o orchestră întreagă. Respirație tăiată.
Spontan mi-a apărut un zâmbet larg care nu m-a părăsit toată seara – așa cum inductorii de tot felul de meditații te conving să obții. Mie mi-a ajuns muzica aceasta cântată cu cel mai mare rafinament și complexitate mozartiană.
Am avut de-a face cu cele două duete pentru vioară și violă scrise rapid de Mozart în vara anului 1783 pentru a acoperi datoria și a salva viața prietenului său Michael Haydn (ele au fost predate patronului comanditar, asprul arhiepiscop Hieronymus Colloredo, ca și cum ar fi fost scrise de Michael Haydn- istoria lor reală s-a dezvăluit abia ulterior).
De aceea se și spune că Mozart a depus totuși unele eforturi pentru a imita elemente ale stilului lui Michael Haydn – criticii evident în trilurile de cântec de păsări și notele de grație care decorează mișcarea de deschidere a piesei K. 424, forma de dans lent a mișcării din mijloc și forma finalului, o mișcare cu temă și variațiuni de genul celor pe care Joseph Haydn le dezvoltase și le folosise în propriile duete.
Dincolo de explicațiile istorice, am avut mărturia unui Mozart profund mistic, care descrie în dialogul viorii și violei (compus atipic, în partituri egale) acea curgere a yinului și yangului care formează lumea.
Fideli conceptului de a integra muzica și arhitectura într-un nou context, care dă noi conotații și întemeieri fiecăreia dintre ele, artiștii SoNoRo au găsit ceea ce m-a frapat acolo pe loc, anume The perfect match între duetele mozartiene și rezonanța sonoră a Bisericii Italiene, dublată de rezonanța ei simbolică.
Modelul acestei biserici bucureștene construite în 1915 este arhitectura sacră lombardă, și mai precis Santa Maria delle Grazie din Milano, o biserică pe care o iubesc în mod special fie și pentru că acolo, tainic, se află Cina cea de Taină a lui Leonardo.
Pe scurt, am legat structura de piatră și sens a bisericii bucureștene de tot ce vrea să însemne Renașterea – rezumând dramatic, dar necesar, este vorba de a privi dialogul între cer și pământ, între sacrul divin și sacrul încorporat.
Și pe măsură ce vioara și viola își purtau conversația cât cerul pe pământul acestei biserici, am început să am imaginea unui Mozart care poartă în el mersul unei lumi întregi, pe care însă el nu a clădit-o științific, prin observație, pornind de la lumea concretă. Nici nu o concepe sau nu o imaginează după un model al naturii exterioare – fie ea animală, botanică, geologică sau de alt fel.
Lumea aceasta pe care Mozart o poartă cu el ca reper este o lume în care el a existat de când se știe, o lume interioară infinită, dar nu se știe din ce formată (nu, nu din matematică, deși e o variantă seducătoare pentru unii). Este o lume pe care lui îi este cel mai simplu să o pună pe note și să o înfățișeze lumii exterioare ca muzică.
Pe scurt, am avut revelația unui Mozart ca imagine în oglinda interioară a unui Leonardo. Ambii privindu-se prin ochii celor doi muzicieni care cântau acolo în biserica înghețată din primăvara bucureșteană încă neînmugurită. Cântau din vioară și violă, umplând, doar ei doi, spațiul nostru intern și extern, așa cum fiecare transformare a yinului în yang din fiecare mișcare se întinde de fapt spre infinit.
Alegerea părții a doua a concertului, sarabanda lui Halvorsen, a fost o mișcare de geniu, provenind din abordarea complementară: vioara și viola nu mai conversează, ci vin aici la unison, amplificând o desfășurare muzicală pasională care trimite direct la orgă și Handel.
Nu pot decât să aștept cu mare nerăbdare apariția discografică a înregistrării fabuloaselor duete de Mozart pentru vioară și violă în interpretarea lui Erik Schumann și Răzvan Popovici. Uimitoarea aventură muzicală SoNoRo continuă! Detalii pe https://sonoro.org/
