Simțurile de proximitate sunt cele care ne leagă de mamă, și, prin ea, de un întreg arbore genealogic (unii spun că este vorba despre jumătatea exclusiv feminină, filiera maternă, a acestui arbore)
Propriocepția, simțul tactil, mirosul și (într-o măsură ceva mai mică) gustul sunt toate purtătoare ale unei memorii străvechi și profund afective (despre asta s-a vorbit mult pe numeroase canale și nu vom dezvolta acum ).
Aici voi sublinia numai faptul că proprioceptia și simțul tactil au proprietatea de a scrie dinamic această memorie. Ele „scriu” pentru că bat la poarta limbajului gestionat de celelalte simțuri, simțurile de distanță, care sunt văzul și auzul, neo-simțurile, cele care vor forma baza memoriei ulterioare în mare parte secundarizate și discursive.
Prin propriocepție și simțul tactil se face legătura între amintiri străvechi, puternic afective, dar lipsite decuvinte și de accesul la cuvinte și domeniul exprimabilului (care se poate dezvolta până la discursiv).
Se vorbește din ce în ce mai mult despre puterea de vindecare prin tandrețe, de puterea neurotransmițătorilor de tipul oxitocină și serotonină de a mobiliza tot ce are corpul nostru ca posibilitate de autoreglare și vindecare.
Ceea ce s-a spus mai puțin dar care este un fapt cu adevărat incredibil și plin de speranță este că atingerea este un adevărat limbaj care se transmite fără cuvinte, telepatic, ca să spunem așa, dar se transmite ca un discurs, cu o gramatică proprie.Transmisia are loc chiar la distanță (adică fără atingerea directă între transmițător și receptor)- dar pentru a se transmite la distanță și transmițătorul și receptorul trebuie să fi avut cândva experiența ei intensă.
Cultivarea atingerii și păstrarea acestui sistem de comunicare inclusiv atunci când avem acces la folosirea simțurilor de distanță, ne ajută să ne conectăm unii la alții, să vibrăm pe aceeași lungime de undă. Să fim atenți unii la alții. Să ținem seama unii de alții. Implicit să cooperăm.
Dimpotrivă, despărțirea fizică, cultivarea de timpuriu a simțurilor de distanță ne atrofiază acest organ de comunicare implicită. Ne înstrăinăm unii de alții. Nu nemai percepem cu aceeași acuitate. Nu ne mai pricepem la fel de complet. Câteodată ne ignorăm, dar ne putem și răni unii pe alții, putem să intrăm abuziv în spațiul celorlalți fără să percepem asta că o intruziune din partea noastră.
Re-familiarizarea cu atingerea vindecă pentru că ne aduce aminte de ființă noastră primordială.
Regăsim bucuria, asigurarea, comunicarea, ne regăsim corpul și începem să nu ne mai gândim la limitările noastre exclusiv ca la niște obstacole.
Prezența noastră inteligentă în lume capătă noi valențe.
Este ceea ce am văzut/simțit aseară participând la explorarea Entuziart. O echipa mixtă de artiști și terapeuți, cu un mix de tehnici, majoritatea puțin cunoscute, unele chiar în premieră, a creat o demonstrație bazată pe 7 perspective diferite care a avut ecou în fiecare dintre participanți, de la cei mai entuziaști și dispuși la mișcare, desen, explorare până la cei care au descoperit cu această ocazie cât de străine le sunt aceste forme de manifestare, deși le-au intuit bogăția. Fiecare participant va fi ghidat către o redecoperire a propriei experiențe tactile, care se extinde dincolo de piele și cuprinde simțul haptic, funcția tonică, fascia, privirea.
13 specialiști din dans contemporan, dans-terapie, art-terapie, terapie cranio-sacrală, terapie amniotică și realitate virtuală (Valentina de Piante, Cristina Lilienfeld, Alexandra Bălășoiu, Alexandra Cucu, Cătălin Diaconu, Loredana Larionescu, Loredana Pătrășcoiu, Octavia Roman, Anca Ghearasamescu, Oana Dorneanu, Crina Petrescu, Ana Dumitrașcu, Cristina Julietta Mayer, Konrad Mihat) s-au întâlnit în spațiile unor școli speciale, spitale de psihiatrie și centre de asistență socială pentru a pune bazele unui teritoriu comun de înțelegere și susținere a persoanelor neurodiverse. Aceștia au parcurs două stagii de formare cu experți internaționali în discipline somatice aflate încă în stadiul de pionierat.
Echipa a derulat 30 de intervenții creativ-expresive pentru publicul vulnerabil din 5 instituții partenere, urmărind îmbunătățirea calității vieții persoanelor de orice vârstă cu dizabilități psihice și motorii: art terapie de grup pentru copii, art terapie de grup pentru adulți, terapie somatică, ateliere de muzică în grup. Echipa proiectului visează la o rețea extinsă prin care instituțiile și universitățile împreună cu asociațiile active în domeniu, să împărtășească cunoaștere dând valoare experienței interioare a fiecărei individ și totodată oferind instrumente prețioase pentru a valorifica în colectivitate creativitatea fiecăruia.
Despre eveniment am scris mai multe aici: https://palindrom.eu/touch-me-baby-orice-mama-stie-atingerea-vindeca-cand-pierdem-si-cum-recuperam-acest-paradis-care-este-atingerea/
Din punctul meu de vedere, cel mai uimitor lucru a fost developarea capacității atingerii de a se organiza în desfășurare, în mișcare și apoi în discurs al memoriei.
Din punctul meu de vedere, o dovadă palpabilă, ca să spun așa, despre eficiența acestor tehnici terapeutice atât pentru persoane și grupuri nonverbale, cât și pentru cele intens verbale, dar al căror vocabular a uitat accesul la simțire și implicit la autenticitatea de sine și recunoașterea autenticității celor din jur.
Am mai spus-o, nu cred în terapiile care ignoră inteligența și capacitatea de înțelegere și acțiune a corpului și prin corp, deși unele astfel de terapii aparent țin seama de corp, vorbesc abundent despre corp, iar altele îl pun chiar în prim-plan. Cred în schimb în viitorul nostru integrat ca ființe umane în corp, care ar trebui să reflecteze mai mult de ce digitalizare vine de la deget și atingere.
Puțină teorie
Termenul de „somatică” a fost introdus în jurul anului 1970 pentru a desemna o varietate de abordări ale mișcării și sănătății care au apărut în Occident, de-a lungul secolului al XX-lea, la confluența disciplinelor psihofizice orientale (yoga, arte energetice chinezești, arte marțiale), noul estetica gestului în teatrul și dansul modern și contemporan și în legătură cu evoluțiile diferitelor curente din psihologie, pedagogii experimentale și neuroștiințe.
Susținătorul somaticei ca domeniu disciplinar în sine, filozoful și teoreticianul mișcării Thomas Hanna (1928-1990), a propus utilizarea cuvântului grecesc „soma” pentru a însemna „corp experimentat la persoana întâi” sau „corp perceput din interior”. ”, spre deosebire de corpul obiectivabil de cunoștințe științifice.
Cercetările revoluționare ale lui Frederick Matthias Alexander, Mabel E. Todd, Elsa Gindler, Charlotte Selver, Ida P. Rolf, Moshe Feldenkrais, Gerda Alexander, Milton Trager, Irmgard Bartenieff, Emily Conrad, Anna Halprin, Bonnie Bainbridge Cohen – pentru a menționa doar câteva dintre fondatorii celor mai populare tehnici de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până astăzi -, rupe de conceptul dualist al corp-minte și propun o abordare holistică a persoanei, ținând cont de multiplele dimensiuni ale experienței sale (afectiv, perceptiv, fiziologice, cognitive etc.).
Unificate în această paradigmă, metodele somatice explorează procesele de învățare senzoriomotorie antrenând ascultarea și acordând atenție celui mai mic gest și solicitând experiență și cunoștințe prin intermediul corpului.
Mai mult, în această viziune sistemică, subiectul este inseparabil de mediul – fizic, social, cultural – în care se constituie și cu care construiește, fără încetare, relații dinamice și legături de sens.
Metodele somatice sunt situate la răscruce de drumuri și interacționează cu multe domenii disciplinare: de la sfera educației mișcării în disciplinele artistice și sportive, la cea a terapiei și reabilitării neuromotorii, de la bunăstarea psihofizică la prevenție în general.
Metodele somatice nu sunt practici medicale și nu abordează tratamentul patologiilor, ci se bazează pe principii metodologice și tehnici experimentale legate de patru mari domenii de intervenție pedagogică:
– o abordare structurală, care presupune utilizarea unor tehnici educaționale manuale pentru a interveni în mod țintit asupra structurii fizice – osoasă, musculară, fascială, viscerală etc. –, pentru a promova conștientizarea hărții și echilibrului corporal, sau restabilirea, relațiile fiziologice de legătură între părți;
– o abordare funcțională sau neurofiziologică care funcționează asupra coordonării motorii și perceptuale a unei persoane, orchestrarea subiectivă a ritmurilor și stilurilor de mișcare, obiceiurile tonico-posturale și „melodiile cinetice”.
– o abordare creativă care încurajează dialogul între „materialul” senzației și imaginea gestului, pentru a extinde peisajul percepției și a rafina calitățile mișcării;
– o abordare interactivă, care stimulează învățarea senzorio-motorie în activități de joc și relație.
Instruirea în metodele educației mișcării somatice este asigurată de instituții acreditate de școlile respective din întreaga lume. Programele calificate îndeplinesc cerințele curriculare ale asociațiilor profesionale precum ISMETA (International Somatic Movement Education and Therapy Association).
După finalizarea pregătirii de bază, operatorii și profesorii diferitelor metode își mențin calificarea profesională prin cursuri periodice de perfecționare organizate de școlile respective.
Body-Mind Centering (BMC) este o abordare integrată a studiului mișcării bazată pe un model experiențial de învățare psihofizică.
BMC a fost dezvoltat începând cu anii 1970 de Bonnie Bainbridge Cohen (1942), dansatoare și terapeut ocupațional. Predarea ei reunește cercetarea și formarea multidisciplinară în terapii de reabilitare neuromotorie (metoda Bobath), anatomie experiențială și reabilitare neuromusculară (în tradiția lui Mabel Todd și Barbara Clark), Terapia prin mișcare în dans (Marion Chace), analiza mișcării (Laban-Bartenieff și Kestenberg). Profil de mișcare), meditație orientală și discipline de mișcare (Yoga, Tai Chi, Qi Gong, Katsugen Undo) și diverse tehnici de terapie manuală.
BMC explorează organizarea funcțională și expresivă a mișcării în rezonanță cu procesele de integrare psihomotorie de dezvoltare.
Metoda se sprijină pe bazele anatomiei și fiziologiei occidentale explorate într-un parcurs creativ și dinamic care împletește senzația și imaginația, atingerea educațională și expresia vocală, pentru a extinde repertoriul calităților mișcării și conștiința de sine.
În perspectiva BMC, studiul experiențial al anatomiei presupune o explorare sistematică a fiecărei funcții a corpului – viscerală, circulatorie, respiratorie, articulară, musculară, endocrină etc. – pentru a lega cunoștințele biologice de experiența personală. Dintr-o știință descriptivă, anatomia devine punctul de plecare pentru o activitate cognitivă specifică care leagă harta abstractă și „formală” a corpului de harta interioară a senzațiilor, emoțiilor și imaginilor.
Această practică vă permite să puneți percepția în mișcare și să eliberați imaginea gestului de reprezentările fixe ale corpului, susținând noi moduri de a fi prezent și de a asculta pe sine și pe ceilalți.
BMC poate fi practicat în sesiuni individuale și de grup.
O atenție deosebită este acordată sesiunilor de interacțiune cu sugari și copii însoțiți de părinții acestora și sesiunilor de integrare senzoriomotorie dedicate copiilor și tinerilor cu dizabilități.
Rolfing®/Structural Integration este o metodă specifică de lucru asupra corpului pentru a îmbunătăți postura.
Dezvoltat încă din anii 1940 de Ida Paulina Rolf (1896-1979), o cercetătoare americană în chimie biologică, Rolfingul constă într-o abordare manuală și educațională și se practică în ședințe individuale.
În Rolfing, postura este înțeleasă ca un proces constant de echilibru dinamic, în dialog cu forța gravitațională și mediul de relație.
Practicianul Rolfing (numit și „Rolfer”) intervine cu o atingere precisă și sensibilă, mobilizând fascia musculară, țesutul conjunctiv care iradiază în tot corpul nostru, și stimulând progresiv eliberarea oricăror tensiuni și rigidități cauzate de dezechilibre de diferite tipuri, cum ar fi precum mișcări zilnice repetitive și colorante, consecințele unor accidente sau intervenții chirurgicale, atitudini posturale compensatorii…
Mobilizarea fasciei permite armonizarea tonusului muscular și distribuirea mai eficientă a sarcinii asupra structurilor articulare, datorită unei mai bune transmiteri a mișcării între segmentele corpului.
Procesul de învățare este ghidat de indicii tactile și verbale și invită elevul să participe activ la explorarea coordonărilor motorii și perceptuale care stau la baza gesturilor cotidiene.
Lucrarea se desfășoară parțial în poziție culcat pe o masă de masaj, parțial în poziție șezut și în picioare, pentru a transfera achizițiile experienței în verticalitate.
Un interviu preliminar de orientare permite definirea traseului în concordanță cu nevoile și obiectivele exprimate de persoană și se perfecționează prin citirea organizării posturale și coordonării dinamice fundamentale în mers și respirație. Mersul, orientarea perceptivă și respirația, constituie în acest sens un câmp de analiză a mișcării la care să ne întoarcem cu regularitate pentru a evalua schimbările produse de practicile ghidate.
Ciclul de bază cuprinde zece sesiuni tematice repartizate pe mai multe luni, în ritmul a două întâlniri lunare în funcție de nevoile individuale. Fiecare sesiune are o durata variabila de 1h/1h30.
Feldenkrais
Metoda Feldenkrais este un tip de terapie prin mișcare concepută de israelianul Moshé Feldenkrais (1904–1984) la mijlocul secolului al XX-lea. Se pretinde că metoda reorganizează conexiunile dintre creier și corp și astfel îmbunătățește mișcarea corpului și starea psihologică.
Moshé Feldenkrais (6 mai 1904 – 1 iulie 1984) a fost un medic și judoka.
Declanșat de o accidentare la genunchi, dr. Feldenkrais a dezvoltat un interes pentru neurofiziologie și a dezvoltat metoda care îi poartă numele, o metodă de învățare somatică. La sfârșitul anilor 1960 a început să predea metoda primilor practicanți Feldenkrais. Până la moartea sa a predat la Tel Aviv și a fost invitat în mod regulat în Europa Centrală și SUA pentru a prezenta Metoda Feldenkrais. În 1975 – 1978, a predat un program de formare Feldenkrais în San Fracisco și între 1980 și 1982 în Amherst.
Descriere
Metoda Feldenkrais este un tip de terapie alternativă a mișcării despre care susținătorii susțin că poate repara conexiunile afectate dintre cortexul motor și corp, beneficiind astfel calitatea mișcării corpului și îmbunătățind bunăstarea. Practicanții privesc metoda ca pe o formă de educație somatică „integrând corpul, mintea și psihicul printr-un model educațional în care un practicant Feldenkrais instruit ghidează un client („elevul”) prin mișcări cu indicii manuale și administrate verbal. ”, conform Clinical Sports Medicine.
The Feldenkrais Guild of North America susține că metoda Feldenkrais permite oamenilor să „redescopere capacitatea lor înnăscută de mișcare grațioasă și eficientă” și că „Aceste îmbunătățiri se vor generaliza adesea pentru a îmbunătăți funcționarea în alte aspecte ale vieții”.
Manualul Oxford de performanță muzicală descrie Metoda Feldenkrais ca „un proces de învățare experiențială care folosește mișcarea și atenția dirijată pentru a dezvolta și perfecționa conștiința de sine”. Acesta notează că metoda este „din ce în ce mai folosit în rândul interpreților de nivel înalt, cum ar fi muzicieni, actori, dansatori și sportivi.˝
Lecțiile Feldenkrais au două tipuri, unul ghidat verbal și practicat în grupuri numite Conștientizare prin mișcare și unul practic și exersat unu-la-unu numit Integrare funcțională. Moshé Feldenkrais a scris: „Scopul acestor lecții senzoriomotorii este de a perfecționa capacitatea de a face distincții perceptuale între mișcările care sunt ușoare și plăcute și cele care sunt încordate și incomode, ceea ce are ca rezultat descoperirea de noi posibilități de mișcare, precum și potențialul de a continua. îmbunătățiri.”
Cinci Principii ale Metodei Feldenkrais
1 Învățarea este un proces: „se bazează pe informațiile senzoriale și kinestezice pe care le experimentăm prin interacțiunile cu mediul”
2 Postura ca echilibru dinamic: „capacitatea de a recăpăta echilibrul după o perturbare mare”
3 Mișcarea exploratorie versus performativă: „abilitatea de a face distincții în ceea ce privește ușurința și calitatea mișcării și de a încerca mișcări care ar putea fi nefamiliare”
4 Învățare integrală versus parțială: „explorarea părților componente ale unei acțiuni, precum și a întregului”
5 Repetiție și variație: „introducerea noutății în învățare pentru a extinde posibilitățile de alegere”
Abordarea Jeremy Krauss® (JKA) este o terapie neurofiziologică bazată pe metoda Feldenkrais, în special pentru copiii cu dizabilități. Perspectiva originală a metodei se bazează pe învățarea experiențială a dinamicii coordonării mișcărilor și a stimulilor senzoriali din când în când corespunzători formării unei abilități motorii. Cercetările recente asupra neuro-plasticității întăresc ipoteza formulată deja de Moshe Feldenkrais și preluată de Jeremy Krauss: creierul este capabil să formeze noi conexiuni atunci când o experiență motrică coerentă stimulează reorganizarea căilor neuronale.
Abordarea Jeremy Krauss oferă un proces de învățare terapeutic și experiențial care încurajează copiii și adulții să-și dezvolte și să-și îmbunătățească abilitățile de a rezolva dificultățile funcționale și de dezvoltare prin variații exploratorii oferite și facilitate de către practician.
În acest sens, procesul este definit ca o „formare progresivă a abilităților de dezvoltare”.
