Șerban Savu este autorul proiectului artistic care reprezintă România la Bienala de Artă de la Veneția anul acesta. Proiectul lui Șerban se numește What work Is și are drept artiști invitați un duo din Belgia, Atelier Brenda. La ediția a 60-a Bienalei tema generală este Străini pretutindeni.
Ceea ce prezintă artistul Șerban Savu este un discurs problematizant transmis printr-o estetică extrem de subtilă și elaborată, pentru care numai enumerarea referințelor și diferențelor specifice ar consuma spațiul unui întreg articol (lucru sugerat la fel de subtil de spirala de litere a afișului).
Aici vom identifica numai câteva clins d’oeil și idei pe care le putem intui numai din această fază preliminară.
Pavilionul românesc s-a deschia pe 18 aprilie în Giardini delle Biennale și va putea fi vizitat până pe 24 noiembrie. Apoi, la închiderea Bienalei va fi publicat un volum coordonat de Mihnea Mircan și Bertha Savu, care va reuni o serie de texte critice legate de temele abordate în practica lui Șerban Savu.
Ce este munca răspunde pe mai multe planuri temei Străini pretutindeni și ambientului venețian. În Italia, țara unde străinii veniți la muncă din România au devenit parte din peisajul social cotidian, Ce este munca vine să deschidă discuția asupra istoriei și prezentului acestor oameni. În Veneția alimentată de fastul pietrei de Murano, provocarea mozaicurilor gigante venite din estul Europei deschide o discuție legată de rădăcinile comune ale artelor vizuale.
Șerban, ai povestit la conferința de presă că numele What Work Is l-ai luat dintr-o poezie a americanului Philip Levine, cunoscut și ca poet al clasei muncitoare din Detroitul său natal, centru al industriei auto, altădată prosper, acum aproape defunct. O voi cita aici.
https://www.youtube.com/watch?v=B-XxgwM0Yvk
What Work Is
We stand in the rain in a long line
waiting at Ford Highland Park. For work.
You know what work is – if you’re
old enough to read this you know what
work is, although you may not do it.
Forget you. This is about waiting,
shifting from one foot to another.
Feeling the light rain falling like mist
into your hair, blurring your vision
until you think you see your own brother
ahead of you, maybe ten places.
You rub your glasses with your fingers,
and of course it’s someone else’s brother,
narrower across the shoulders than
yours but with the same sad slouch, the grin
that does not hide the stubbornness,
the sad refusal to give in to
rain, to the hours wasted waiting,
to the knowledge that somewhere ahead
a man is waiting who will say, “No,
we’re not hiring today,” for any
reason he wants. You love your brother,
now suddenly you can hardly stand
the love flooding you for your brother,
who’s not beside you or behind or
ahead because he’s home trying to
sleep off a miserable night shift
at Cadillac so he can get up
before noon to study his German.
Works eight hours a night so he can sing
Wagner, the opera you hate most,
the worst music ever invented.
How long has it been since you told him
you loved him, held his wide shoulders,
opened your eyes wide and said those words,
and maybe kissed his cheek? You’ve never
done something so simple, so obvious,
not because you’re too young or too dumb,
not because you’re jealous or even mean
or incapable of crying in
the presence of another man, no,
just because you don’t know what work is.
(Ce este munca
Stăm în ploaie, e coadă lungă
Așteptăm la Ford Highland Park. Așteptăm de muncă.
Știi doar ce e munca – dacă ești suficient de bătrân
încât să citești asta, atunci sigur știi ce e munca,
Chiar dacă nu o faci.
Uită, nu vorbim de tine acum. Acum vorbim despre așteptare,
despre cum e să te muți de pe un picior pe altul.
Să simți cu ploaia ușoară îți cade ca un văl
în păr, de vezi în ceață,
până ce crezi că-l vezi pe frate-tu în fața ta,
cu vreo 10 persoane mai în față.
Îți freci ochelarii cu degetele,
și evident că e fratele altcuiva,
e mai îngust în umeri decât frate-tu
dar tot așa adus de spate, trist,
cu rânjetul care nu poate ascunde încăpățânarea,
tristul refuz de a se abandona ploii,
orelor irosite cu așteptarea,
certitudinii că unde în față
așteaptă unul care va zice, “Nu,
azi nu facem angajări,” din orice motiv i se năzare lui.
Îl iubești pe frate-tu,
acum dintr-o dată simți că te prăbușești
sub greutatea iubirii care te inundă pentru fratele tău,
care nu este nici lângă tine, nici în spate și nici în față
pentru că e acasă încercând să doarmă după
o tură de noapte nenorocită la
Cadillac ca să se poate trezi înainte de amiază
ca să studieze la germană.
Muncește opt ore pe noapte ca să cânte Wagner
opera pe care o urăști cel mai tare,
cea mai proastă muzică inventată vreodată.
Cât a trecut de când i-ai spus că îl iubești,
de când l-ai apucat de umerii lui largi,
de când ai deschis ochii larg și ai spus cuvintele alea,
poate chiar l-ai sărutat pe obraz? Nu, niciodată
n-ai făcut ceva atât de simplu, de evident,
nu pentru că ai fi prea tânăr sau prea prost,
nu pentru că ai fi gelos sau chiar rău
sau incapabil să plângi în fața altui bărbat, nu,
pur și simplu pentru că tu nu știi ce e munca.)
Această poezie se încheie așadar cu „You don’t know what work is“. Pentru tine, Șerban, ce este munca? Arta este muncă, așa cum spunea un hashtag celebru cândva?
Pentru mine personal arta se confundă cu munca, programul meu de lucru e destul de riguros, sunt în atelier de la 10 dimineața până la 7 seara și, chiar dacă nu lucrez toate aceste ore, am nevoie să stau în atelier, care este și spațiul meu de gândire, nu doar de producție.
Din punctul meu de vedere, lucrările tale sunt uluitoare prin faptul că fac față atât de bine discursurilor sociale, etice, filosofice, politice care au înconjurat munca de-a lungul vremii. Totodată și exact la fel de bine ele plonjează în substratul spiritual profund care stă la baza acestor discursuri și li se opune prin transcendență. Exact la fel de bine se susține estetic și vizual. O bogăție imensă de sensuri, după cum spuneam. Cum ai văzut tu realismul socialist? Există realism în pictură sau în artă în general sau și „realismul artistic“ este o idee și/sau o tehnică artistică?
Arta realist socialistă răspunde unor utopii politice și prezintă o lume utopică, nicidecum o lume reală. Arta de for public din România și din Estul Europei de dinainte de ‘89 este o arta care propune o lume ideală, în care omul nou, personaj creat în laboratoarele ideologice ale propagandei comuniste ocupă rolul principal. Realismul istoric, pe de altă parte, respinge orice idealizare a realității și propune o reprezentare cât mai fidelă a acesteia, bazată pe observație. De-a lungul istoriei, realismul a fost parte a limbajului artistic din diverse epoci, de exemplu, sculptura din perioada elenistică sau în opera unor artiști precum Velázquez sau Caravaggio, dar el a fost conceptualizat ca direcție artistică în secolul al XIX-lea, iar primul reprezentant asumat al realismului a fost Courbet. Realismul continuă să facă parte din limbajul unor artiști contemporani și nu văd de ce nu ar reprezenta o opțiune și pentru arta viitorului, așa cum și alte forme de expresie vizuală (expresionismul spre exemplu) transcend vremurile si epocile.
Alienarea omului în capitalism, alienarea muncii sunt teme marxiste care acum se revizitează intens în anumite medii occidentale. Pentru noi această reflecție nu poate fi decât mai nuanțată. În creațiile tale ghicim forme de alienare din comunism și mai ghicim și puterea artei de a face subversiune, de a incita idei, de a face omul să gândească altfel decât în coduri. Oricâte coduri artistice i s-ar impune, creatorul este până la urmă liber?
Nu pot să înțeleg libertatea artistică decât prin definiția ei negativă: ce nu este libertatea artistică? Răspunsurile le aflăm daca privim spre societățile totalitare, din trecut sau prezent, societăți în care, în cel mai bun, caz arta care nu convine puterii este cenzurată, iar în cazul tragic autorul este încarcerat sau omorât, iar arta sa, distrusă sau interzisă. Evident, există artiști care au reușit să se exprime și în regimuri totalitare, dar în același timp altora le-au fost arse lucrările, iar unii dintre ei au plătit cu viața.
Desigur că mulți vor face haz de faptul că o parte din muncitorii zugrăviți de tine mai mult stau decât muncesc și vor vedea în asta o aluzie la ideea mult vehiculată că „în comunism nu se prea muncea“. Și totuși intuiesc că miza ta e cu totul alta: este contemplația, este distanța cea sănătoasă pe care oricine ar trebui să o aibă față de imediat. Muncitorii tăi nu sunt caricaturile triumfale ale proletcultismului, ci sunt oameni. Ceea ce văd aici subliniat e însă umanitatea siluetelor și hainelor lor ponosite sau, dimpotrivă, de sărbătoare, fără mizerabilismele și caricatura care li s-a împrumutat de unii în anii postdecembriști. O tușă fină de culoare face diferența, iar aici este puterea artei. Aparține viitorul artei acestor gesturi fine?
Într-adevăr, miza mea nu este ironică, ci mă interesează realitatea de astăzi văzută prin prisma istoriei artei recente. Nu întâmplător am ales temele legate de muncă pentru a privi realitatea din jur, încercând astfel să înțeleg schimbările sociale care s-au petrecut în trecerea de la un regim politic la altul. Multe personaje din picturile mele dorm, e un somn simbolic. Pentru mine somnul nu reprezintă doar căderea în subconștient și în lumea imaginară a viselor, ci mai ales inocența și vulnerabilitatea. Cei care dorm nu pot să riposteze și, în același timp, sunt absolviți de vină în timpul somnului.
Există foarte multe direcții și moduri de exprimare în arta contemporană, unii artiști preferă gesturile mari, puternice, alții sunt adepții subtilității limbajului, totul ține de personalitatea fiecăruia. De asemenea, publicul este receptiv la diversele forme ale limbajului, fie ele mai vocale sau mai tăcute.
Când am văzut imaginile cu lucrarea la St Christopher mi-am amintit de porunca medievala cu ora et labora și m-am gândit la sensul teologic al muncii ca serviciu, de unde a derivat apoi etica capitalismului. Iar la noi proletcultismul și supremația ortodoxă au făcut de multe ori casă bună. Cum face față umanitatea artei capcanelor ideologice de toate felurile?
Există artă de foarte bună calitate care încorporează ideologie, inclusiv arta proletcultistă poate să ne ofere exemple minunate. Am văzut o expoziție vastă și foarte interesantă la Grand Palais din Paris, care se numea Rouge și unde era expusă artă sovietică de la Revoluția din Octombrie din 1917 până la moartea lui Stalin din 1953. Sunt artiști din perioada aceea care credeau în mod genuin în ideile socialiste și care au răspuns cu talent și inspirație acestor idei. În cele din urmă, cred că mai importantă e autenticitatea unei lucrări de artă decât faptul că se înscrie sau nu în arta de propagandă, iar astăzi perioadele tulburi din secolul al XX-lea sunt reevaluate din punct de vedere artistic.
Povestește-ne de colaborarea cu Atelier Brenda și cu Ciprian Mureșan, curatorul expoziției.
Cu Ciprian împărțim același atelier de ani de zile. Chiar dacă nu este curator de meserie, ci artist, el încorporează practica curatorială în practicile sale artistice cu aceeași versatilitate și nonșalanță cu care trece de la desen la sculptură, de la fotografie la instalație sau de la video la gravură. Pentru că ne cunoaștem atât de bine, a fost foarte ușor și plăcut să lucrăm împreună. La propunerea sa am invitat studioul de design grafic Atelier Brenda (Nana Esi și Sophie Keij ) din Bruxelles să aibă o intervenție pe fațada și în holul Pavilionului României din Giardini della Biennale, răspunzând temei noastre: relația dintre muncă și timp liber. Am simțit nevoia ca această temă vastă și atât de dezbătută astăzi să fie exprimată și în alt mediu decât pictura și mozaicul, într-un mod mai direct, nemediat, să comunice simplu și eficient cu publicul bienalei, așa cum limbajul designului grafic reușește să o facă.
Compozițiile tale trimit la mari maeștri ai picturii și totodată la arta proletcultistă. Ca și cum cei doi frați din poezia What work Is s-ar fi îmbrățișat în cele din urmă, în fața ochilor consumatorului contemporan de artă care vine la Bienala de la Veneția. Crezi că este posibilă această îmbrățișare în câmpul artei vizuale?
Limbajul picturii are o istorie foarte veche și beneficiază de contribuțiile artiștilor din toate epocile, inclusiv din perioada realismului socialist. Astăzi, artiștii sunt liberi să folosească după bunul plac toată această moștenire culturală, acest bun comun al umanității. Eu, la rândul meu mă folosesc de acest bagaj de imagini și idei și mi se pare firesc să fac referințe la arta realist socialistă și la arta Renașterii sau Barocului în aceeași pictură, dacă am nevoie de aceste referințe pentru a exprima o idee.
Mai multe detalii despre prezența românească la Bienala de la Veneția aflați de aici: https://palindrom.eu/ce-este-munca-deocamdata-este-arta-si-este-proiectul-care-va-reprezenta-romania-in-cadrul-bienalei-de-arta-de-la-venetia/
