Povestea Porcului istorisită de Ion Creangă face parte din acel tip de basme, pe care acum le-am putea numi basme ale nuntirilor monstruoase și metamorfozelor bestiale. Alături de ea se pot menționa și Heinrich cel credincios sau Prințul Broscoi al Fraților Grimm, eventual și mai culta lucrare a lui Charles Perrault Frumoasa și Bestia. Am pornit de la întrebarea: ce au a spune sufletului acest fel de istorisiri?
S-ar zice că ele poartă un soi de mesaje “moralizatoare” adresate femeii, căreia îi induc ideea că trebuie să se obișnuiască cu urâțenia fizică a bărbatului hărăzit (care trebuie să fie, se știe, doar puțin mai frumos decât necuratul) urmând ca apoi, apreciindu-i calitățile morale să ajungă să îl vadă frumos. Dar complexitatea acestor narațiuni ne face să bănuim altceva.
Psihologia profunzimilor ne spune că basmele sunt manifestări ale psihismului colectiv, forme care încarnează simbolic unele conținturi ale inconștientului colectiv, adevărate mesaje lăsate conștientului și inconștientului generațiilor tinere, transmițând soluții străvechi pentru probleme universale de care se va lovi spiritul omenesc. Când conținuturi asemănătoare apar în basme și mai multe alte creații ale inconștientului colectiv de pretutindeni și din epoci diferite, putem bănui că este implicată o problematică a sufletului de oriunde și dintotdeauna, legată de însăși ființa omului în totalitate, de trup, suflet și spirit.
Să reținem pentru început un fragment din Cartea Egipteană a Morților:
Este adevărat că sunt de-o seamă cu Osiris
Iar metamorfozele mele au fost nenumărate
Am trecut prin întreg șirul de ființe, animale și plante
Și acum să trecem în revistă basme, snoave și povești:
Povestea Porcului
Un moșneag și o babă grei de ani și rămași fără urmași au decis să se supună judecății destinului: moșul avea să aducă acasă prima ființă găsită în drum și aceea avea să fie copilul lor. Moșul într-adevăr nu a ales și a adus un purceluș găsit într-o vale. Acela a fost copilul lor și a crescut frumos, dar, bineînțeles, tot porc. După un timp împăratul a dat sfoară în țară că pe potriva fiicei sale neasemuite nu va fi decât acela care-i va dura un pod de aur, cu podoabe anumite. Porcul a fost singurul care a putut împlini cerința și deci fata de împărat s-a măritat cu el. Când fata prinde de veste că soțul este om și seara își leapădă pielea de porc, mama sa o sfătuiește să arunce pielea în foc, pentru ca astfel să aibă un soț ca lumea tot timpul. După așa faptă, fata se alese cu soțul fugit, grea și cu pântecele pecetluit. Știa doar că trebuie să îl caute la Mânăstirea de Tămâie, ca să o dezlege. Trecu de marginile lumii acesteia și de împărăția Sfintei Miercuri, Sfintei Vineri și Sfintei Duminici, apoi o păsăruică o duse dincolo de orice lume cunoscută, la Mânăstirea de Tămâie. Acolo era și soțul ei, dar nu era chip să se apropie de el, căci era păzit de o vrăjitoare. A cumpărat cu daruri scumpe mai multe nopți pe care le petrece alături de el, dar el este ca mort – nu-i aude bocetele, căci este drogat, adormit, vrăjit. Numai prin bunăvoința unui servitor credincios el a putut sta treaz, a putut auzi bocetele fetei, a putut să o cunoască și să o dezlege, ca să nască pe fiul lor. Și așa s-a dezlegat și vraja lui și s-a făcut om pentru totdeauna.
Heinrich cel credincios sau Prințul Broscoi
Fiica cea mică a împăratului se juca în fiecare zi cu mingea de aur la fântână, iar într-o zi a scăpat mingea înăuntru. Plângea amarnic, când a venit un broscoi și i-a propus să-i înapoieze bila de aur, dar numai dacă acceptă ca el să fie prietenul ei. Fata primi, era nerăbdătoare să-și recapete mingea; apoi a fugit acasă. Dar broscoiul a urmărit-o; apare la palat și-și cere drepturile. Fata tinde să îl refuze, dar împăratul o obligă mai întâi să stea la masă cu broscoiul, apoi să îl lase să mănânce din farfuria ei și în cele din urmă să îl culce în patul ei. Dar aici prințesa nu a mai suportat și l-a izbit puternic de perete pe monstruosul ei tovarăș, care a crăpat și în locul lui a țâșnit în picioare un prinț minunat. El fusese forțat de o vrăjitoare rea să ia această scârboasă formă până ce ea, prințesa, îl va izbăvi. Fata se însoțește cu prințul și pleacă într-o caleașcă mânată de Heinrich, credinciosul servitor al prințului. Din loc în loc se aude câte un zgomot puternic, tinerii cred că se rupe caleașca, dar de fiecare dată Heinrich îi asigură că este un cerc din cele care-i încingeau inima când vrăjitoarea l-a întemnițat pe dragul lui prinț în monstruosul trup de broască.
Chiar și după atât de lapidare relatări, poveștile par prea încâlcite pentru un mesaj simplu, legat de virtuțile casnice ale unei femei supuse, iar între ele apar asemănări de detaliu, greu de explicat prin influențe istorice.
Li se mai poate adăuga o poveste cu o desfășurare asemănătoare: celebrul episod cu Eros și Psyche menționat în Metamorfoze sau Măgarul de aur de Apuleius. Aparent, este o istorisire despre necazurile pe care ți le prilejuiește frumusețea și concurența făcută zeilor. Drept mire, în locul monstrului apare aici Amor însuși, divina întruchipare a frumuseții, care la limită poate fi însă integrat și el aceleași categorii a monstruosului, a non-umanului (părintelui Psycheei îi este profetiță de altfel căsătoria fiicei lui cu un balaur).
Amor și Psyche
Psyche era fiică de rege și era preamărită pe pământ ca nimeni alta, pentru frumusețea ei. Oamenii venerau chipul acestei muritoare în locul zeiței frumuseții, Venus, iar zeița bineînțeles că s-a mâniat. Ca urmare, Psyche, cea mai strălucitoare dintre femei, rămâne tristă și nemăritată, deoarece nimeni nu o pețea; Venus se rugase deja de copilul ei Amor să-i insufle fetei dragoste pentru cel din urmă dintre muritori, iar oracolul zeilor îi profețește că destinul ei e să se mărite cu un monstru, un balaur înfricoșat care va fi chiar sfârșitul lumii. Deci Psyche fu condusă cu alai de îngropăciune pentru a fi expusă în pustiu, ca balaurul-soț să vină; ea se nunti într-adevăr cu un soț fără chip ce venea la ea numai noaptea. Ea simțea că era un zeu. Surorile ei furioase i-au băgat atunci în cap ideea că soțul ar putea fi totuși balaurul înfricoșat din profeția oracolului și au povățuit-o să facă singurul lucru pe care el i-l interzisese: să-i vadă chipul. Psyche se învoi și lumină în somn chipul soțului ei: era Amor însuși. În contemplarea ei amoroasă, un strop de ulei din lampă căzu și arse pielea zeului; el se trezi și imediat o părăsi, însărcinată. Natura însăși nu mai cuteza să o apere o nefericita Psyche, să o adăpostească de mânia nesecată a invidioasei Venus, plină acum de o dublă gelozie. Psyche se duse deci să își înfrunte destinul aruncându-se la picioarele lui Venus, care o supune unor încercări înfricoșătoare. În acest timp, în adâncurile palatului lui Venus, Amor zace prizonier al rănii sale și al unei temnicere severe, Cumpătarea. Exact când Psyche era cât pe ce să fie ucisă de ultimul ei păcat, încercarea de se împărtăși din secretele zeilor, pe care le furase din Lumea Morților, iubirea lui Amor o scăpă și o făcu nemuritoare.
Observăm detalii concordante cu poveștile de mai sus, care ne fac să ne îndoim că avem de-a face cu tratate psihanalitice “populare” despre lupta soției cu “puterea psihică” pe care o exercită mama-soacră asupra fiului ei (deși interpretarea aceasta este la îndemână în special pentru cazul Eros și Psyche, când numeroase pasaje descriu întocmai gelozia lui Venus față de muritoarea care a cutezat să se pună în locul ei).
Lucrurile se complică și mai mult atunci când sesizăm că toate aceste detalii concordă și cu ceea ce se știe despre o altă străveche și celebră dramă, cea care îi leagă pe Isis și Osiris (de altfel relatarea lui Apuleius despre Amor și Psyche face parte dintr-o tramă mult mai vastă, care culminează cu inițierea personajului în misteriile isiene).
Despre Isis și Osiris ni s-a transmis o singură relatare coerentă, care i se datorează lui Plutarh, istoricul de origine greacă. Drama și ritualurile care se presupune că o pun în scenă sunt însă mult mai vechi. Povestea scrisă de Plutarh despre Isis și Osiris este o raționalizare: se pare că el a legat împreună diferite relatări ale unor rituri și mituri paralele și diverse, astfel încât să formeze o narațiune cu personaje fixe și cu o tramă continuă. Este singura narațiune de acest fel care ne-a parvenit – alte relatări ale dramei lui Isis și Osiris apar în diverse papirusuri și inscripții pe sarcofage, dar ele sunt variante relativ incomplete, redând numai câte o parte de ritual, care se poate concepe ca un praxis al nemuriririi.
Pe scurt, de la Plutarh aflăm că Osiris împreună cu sora și soția lui Isis au civilizat Egiptul. Rivalul și fratele lor, Tifon (egiptenii îl numesc Set) nu cuteză să facă nimic împotriva lui Isis, dar îi întinde o cursă lui Osiris: îl închide într-o ladă frumos împodobită și făcută anume pentru el, pe care o aruncă în mare. Isis caută lada, o găsește peste mare, o ia și o aduce în Egipt, unde Tifon o găsește din nou și taie trupul lui Osiris în 13 bucăți pe care le răspândește prin tot Egiptul. Isis, împreună cu zeul-câine-credincios Anubis, recuperează pe rând toate bucățile, în afară de falus, care a fost devorat de pești. Anubis leagă bucățile cu feșe fermecate; Isis făurește un falus magic din aur și îl învie pe Osiris, pentru a se uni cu el și a-l zămisli pe Horus, care își va răzbuna pe pământ tatăl.
Imaginea lui Isis unindu-se cu fratele și iubitul ei Osiris mort, tăiat în bucăți și reasamblat cu feșe (adesea desenele egiptene ni-l înfățișează pe Osiris ca pe o mumie) sugerează o nuntă monstruoasă de genul celor despre care am vorbit mai sus, în basme. În povestea lui Isis și Osiris se înțelege că nu mai poate fi vorba de neplăcerile provocate de frumusețe sau urâțenie, ci despre însăși tragedia morții și misterul nemuririi. Iată deci că ceea ce bănuiam începe să se contureze mai clar: în substratul lor cel mai profund, aceste basme se referă la misterul misterelor, care este nemurirea. Mai mult, li se poate găsi și o corespondență cu descrierile pe care filosofii alchimiști le fac lucrării lor. În consecință, acestea sunt toate forme prin care inconștientul colectiv exprimă ideea de acces la nemurire.
Într-o primă interpretare, basmele par a descrie un rit inițiatic: aidoma fetei din Povestea Porcului și Heinrich cel credincios, aidoma Psycheei, neofitul trebuie să accepte o condiție inumană (nuntirea cu monstrul și zămislirea unui prunc în întuneric), apoi să treacă prin moarte (aceasta fiind ea însăși o condiție nepotrivită omului adevărat), iar rezultatul este ridicarea vrăjii, renașterea, nemurirea, respectiv accesul la existența adevărată. Putem bănui că este vorba (și) despre un străvechi rit isian, care ține de misteriile zeiței. Plutarh afirmă că zeița a instituit misteriile pentru a ascunde fapte, punând în locul lor imagini care să ofere consolare prin credință celor care se vor confrunta cu astfel de încercări (Moret, p. 11). Este greu de bănuit însă că toate narațiunile de care am amintit sunt bazate pe același ritual concret, de la Egiptul antic până în Europa secolului al XIX-lea.
Peste tot, schema narațiunii pare a fi o descriere metaforică de tip alchimic: relatările din tratatele alchimice sunt înfățișate de autorii lor ca metafore pentru procesele fizice și chimice care duc la obținerea pietrei cu două naturi, a elixirului nemuririi. C. G. Jung ne-a învățat însă să vedem în opera alchimică o transcriere sau o punere în scenă a operei de construcție a sinelui omenesc. Prin operațiile fizico-chimice de preparare a soluției pentru nemurire se vizează procesul de integrare a psihismului. Astfel și narațiunile noastre pot fi citite ca dramă a sufletului – numai astfel putem da seama de corespondențele de detaliu, deoarece este greu de bănuit că s-ar fi putut transmite atât de mult din aceeași narațiune străveche în cercuri atât de variate și aparent disparate.
Din drama lui Isis și Osiris înțelegem care este rostul metamorfozelor animalice: de ce ajunge prințul să fie făcut porc sau broască pentru o perioadă determinată?
Se spune că metamorfozele și formele lui Osiris erau ascunse în ochiul divin încă de la nașterea zeului. La fel, răposatul Egipului Antic Târziu, al cărui prototip este scribul Ani, ce-și zice “Osiris Ani”, eroul Cărții egiptene a morților trece printr-o serie de metamorfoze la sânul lui Osiris, pentru ca apoi, ieșind la lumina zilei, să poată lua orice înfățișare dorește (Cartea, p. 325). Conform Cărții Egiptene a Morților, metamorfozele apar ca o operă inițiatică, alchimică la care participă “sufletetele sfințite” pentru a-și obține nemurirea, o condiție descrisă ca fiind mai presus de condiția zeilor.
Este adevărat că sunt de-o seamă cu Osiris
Iar metamorfozele mele au fost nenumărate
Am trecut prin întreg șirul de ființe, animale și plante
Oamenii nu înțeleg această splendoare a formelor
Zeii înșiși nu o cunosc deloc
Or această splendoare, sub forma lui Osiris și a mea
Este mai presus decât formele zeilor.” (Cartea Egipteană a Morților, p. 276)
Eu sunt acela care l-a făcut pe Ra să intre
Până în miezul Misterelor Sfinte
Unde spiritele sfințite îl redau vieții
Pe Zeul cu inima oprită
Sufletul misterios din Amenti.” (Cartea Egipteană a Morților, p. 288)
Ritualul metamorfozelor lui Osiris începe cu închiderea în ladă/raclă/vas/cuptor/pântece, apoi urmează, pe rând: abandonarea în apă, renașterea vegetală (sub forma unui copac care are în același timp virtuți falice, devenind stâlpul palatului), apoi îmbucătățirea și refacerea în credință (lucrarea de asamblare a fidelului Anubis), trecerea prin pântecele viu al surorii sale Isis (magia creatoare de falus a lui Isis poate corespunde unei forme de meditație; ea este reprezentată în mit de ridicarea stâlpului cu trupul lui Osiris – acest stâlp este numit în Cartea Morților djed și este asociat coloanei vertebrale, după cum putem să bănuim un aspect magic și în spatele de ritualul de bocire realizat de Isis-rândunica, dând fuga în fiecare noapte la stâlp).
“Ridică-te în picioare, Osiris
Căci șira spinării ți-a fost găsită
O zeu cu inima oprită!
Gâtul ți-e puternic, ochiul ți-e deschis
Urcă pe soclul tău, Osiris
Iată îți torn la picioare apă lustrală
Și îți aduc un djed (coloană) din aur
Privește acest chip de taină și bucură-te, Osiris!” (Cartea Egipteană a Morților, p. 239).
Toate instanțele metamorfozelor care se întâlnesc în mitul lui Osiris și în basmele nuntirilor monstruoase: zei, metale, planete, fii de împărat sunt personaje vii, care au suflet. Despre aceasta mărturisește și alchimistul: “Metalele obișnuite, în primul rând aurul obișnuit, sunt absolut moarte, în timp ce ale noastre sunt absolut vii și au un suflet” (Paracelsus, p. 36)
Basmele metamorfozelor bestiale pun în scenă conviețuirea cu monstrul, acceptarea lui.
Iată câteva descrieri ale acestuia: în primul rând porcul, respingător și ridicol, așa cum apare în basmul lui Creangă:
“Moșneagul, cum intră, se pleacă până la pământ și stă la ușă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, și începe a mușlui prin casă. Atunci împăratul, văzând așa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav și zise: — Da’ bine, moșnege .. unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?” (Creangă, p. 60)
Iată-l portretizat și pe cel din urmă dintre oameni, așa cum îi sortește Venus Psychei, în relatatea lui Apuleius:
“Fă ca această tânără fată să se aprindă de cea mai înfocată iubire pentru cel din urmă dintre oameni, pentru un nenorocit osândit de soartă care să n-aibă nici o stare în lume, nici avere și nici chiar viața asigurată, într-un cuvânt pentru o ființă atât de josnică încât pe întreg pământulsă nu-și găsească pereche în mizerie” (Apuleius, p. 103)
Balaurul ucigaș, sortit de Oracol Psycheei:
“Nu aștepta un ginere născut din neam muritor, ci un groaznic balaur, sălbatic și crud, care cu aripi zburând prin văzduh doboară totul și nimicește în calea lui totul cu flacără și fier, de care se teme Jupiter însuși și zeii se îngrozesc, de care se înfioară Styxul cu întunecatele sale valuri” (Apuleius, p.105)
Ironic sau nu, ultimele două fraze de urgie pot face amândouă referință la cea mai blestemată, mai tristă și mai ucigătoare dintre plăgi, anume cea reprezentată de însuși Amor, cel cu bucle de aur și înfățișare angelică. Ca urmare, nici Venus și nici Oracolul nu sunt contrazise, doar că nuntirea la care se referă este una inițiatică, în care divinul și monstruosul se îngemănează.
Dacă citim aceste povești ca relatări mai mult sau mai puțin voalate și/sau deformate ale unor inițieri, atunci sensul conviețuirii cu monstrul este acceptarea inițierii, primirea străinului, admiterea în intimitatea proprie a unei condiții non-umane – de aceea personajul care trebuie să facă această acceptare este întotdeauna o fată. Toate fetele din aceste basme au o ascedență specială și sunt purtătoarele unui semn distinctiv care indică menirea lor deosebită: fata din Povestea Porcului este fără seamăn, părintele cere în schimbul ei o comoară care nu este din lumea aceasta și pe care o descrie cu detalii uluitoare. Psyche este de o frumusețe mai presus decât a zeiței. Fata de împărat a fraților Grimm se joacă cu o minge de aur, ca nimeni alta. Ele pot să se laude deci cu titlul de fiice ale artiștilor, alchimiștilor.
Însă odată cu acceptarea deplină (simbolizată în poveste prin graviditate) apare ispita destinului uman pierdut, respectiv teama de monstruos. Această ispită a umanității se concretizează în încercarea de a ilumina și de a vedea chipul soțului cunoscut până atunci exclusiv în obscuritate, deci încercarea de a obține o cunoaștere pozitivă, rațională despre natura inițierii, rezultată din necesitatea psihicului conștient de a avea o explicație exoterică pentru ceea ce se petrece. Îi spune mama fetei de împărat din Povestea Porcului: “Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu, dacă nu poți să ieși în lume cu bărbatul tău?” (Creangă, p. 63). Pentru artistul alchimist ispita vine altfel: la ce e bună știința de a transmuta dacă nu poți să te bucuri de fructele Pietrei, dacă nu poți să-ți arăți Aurul?
La un aspect inițiatic ne duce gândul și atunci când aflăm din Povestea Porcului că palatul de la Mânăstirea de Tămâie era chiar palatul în care trăise fata de împărat cu soțul ei porc: este ca și cum ea și-ar fi amintit despre lumea de dincolo – ceea ce constituie chiar esența inițierii.
Fata din Povestea Porcului stă ca și Isis pe marginea fântânii și, ca și zeița Egiptului, oferă daruri miraculoase celei care-i ține prizonier soțul. Din contiguitatea cu fântâna, dar și din natura darurilor oferite – accesorii de țesut asociate cu moartea și destinul: furcă de tors, vârtelniță – se poate înțelege și că ea oferă o apă sacră sau este purtătoarea apelor sacre de dincolo de viață și de moarte (ca și Psyche când ia apă de la izvoarele Styxului).
Isis și fata din Povestea Porcului au la un moment dat traiectorii foarte asemănătoare atunci când este vorba despre regăsirea soțului iubit, care se află acum în rândul dușilor de pe lume și trebuie trezit.
Cât despre Psyche, ea este sufletul bântuit de grație, condamnat și pus de cazne de Grația însăși (Venus). Ea își caută adăpost la pământ/hrană (zeița Ceres) și aer (zeița Junona), dar amândouă zeițele refuză (în numeroase rituri inițiatul trebuie să traverseze un post de hrană și să deprindă o disciplină a respirației). Apoi începe ordaliul impus de Grație, culminând cu trecerea prin moarte. Ultima încercare, aducerea frumuseții din Infern, de la Proserpina cuprinde o nouă ispită: împărtășirea. Acum ispita este frumusețea, fumul, aerul, respirația. Rezultatul este moartea aparentă a Psychei; aceasta îl trezește pe soțul ei divin, care repune lucrurile în ordine, ridicând sufletul (Psyche) la divinitate.
Repere asemănătoare se întâlnesc și în călătoria fetei de împărat din Povestea Porcului spre Mânăstirea de Tămâie unde s-a refugiat soțul ei. Însărcinată și cu pântecele pecetluit cu un cerc de fier, ea ajunge la capătul timpului și cunoașterii, trecând prin trei tărâmuri: pe la Sfânta Miercuri, care-i dă o furcă de aur care toarce singură, pe la Sfânta Vineri care-i dă o vârtelniță de aur și în final pe la Sfânta Duminică, care-i dă o tipsie cu o cloșcă și pui de aur. Fiecare din acestea sunt etape definitive care închipuie pe rând câte o lume (o viață, o moarte); din fiecare dintre ele fata iese cu un corn de prescură și un păhăruț de vin “ca să aibă pe drum”. Sfânta Duminică impersonează capătul cunoașterii umblate “aici este capătul unei lumi necunoscute încă și de mine, și oricât ai voi tu și oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputință.” Dincolo de ea se întinde împărăția morții, unde fata intră însoțită de ciocârlanul șchiop, precum defunctul egiptean precedat de sufletul lui sub formă de pasăre. În basmul lui Creangă, ciocârlanul ia locul păsării lui Isis, rândunica. Aidoma lui Isis, fata de împărat însărcinată din Povestea Porcului trebuie să-și trezească soțul (Osiris) prins în vrăji (cum era prins Osiris în chivotul său); în fiecare noapte ea vine la căpătâiul lui și bocește, neauzită. Creangă nu ne povestește cum bocea fata de împărat, dar s-au găsit papirusuri care relatează despre bocetele lui Isis.
Iată una dintre versiuni, conform Papirusului de la Berlin:
“Vino în casa ta”, spune Isis îmbrățișând picioarele lui Osiris. “Privește-mă, sunt eu, sora ta pe care o iubești, nu te îndepărta de mine. Vino în casa ta, când nu te văd inima mea plânge după tine, ochii mei te caută, alerg pretutindeni ca să te văd. Vino la iubita ta, Ființă Bună, vino la sora ta; o, tu, ce ești cu inima oprită, vino spre casa ta, te strig și plâng până la cer… Mă auzi tu oare? Sunt sora ta, pe care-ai iubit-o pe pământ: tu nu iubești pe nimeni alta.”
Și altă versiune a bocetul lui Isis, plângând lângă trupul adormit:
“Am traversat mările, am mers până la capătul pământului, căutând locul unde era domnul meu – l-am găsit pe înecatul pământului de primăvară… degetele meu i-au îmbrăcat trupul gol, i-am îmbrățișat membrele… Am suflat în nările sale ca el să trăiască și gâtul lui să se deschidă, în această noapte a Marelui Mister” (Moret, p. 22)
Ca și Isis, fata de împărat din Povestea Porcului are parte de un ajutor (Anubis) numit de Creangă chiar credinciosul (câine) – care ne duce cu gândul la devotul misteriilor, dar și la credinciosul Heinrich al Fraților Grimm.
Ca în orice misterii, cheia transformării este ținută ascunsă, ea aparține zeului. Creangă oferă totuși o cheie de interpretare: soluția aparține “gândului omului”, singurul lucru pe care vrăjitoarea nu îl putea cunoaște.
În toate aceste instanțe, monstrul (zeul Osiris cu inima oprită, închis în lada lui împodobită, porcul vrăjit care este și el împăratul din lumea de dincolo, Amor cel ascuns) poartă cu el cheia nemuririi, respectiv Tabula Smaragdina (tăblița de smarald de la gâtul zeilor de care se pomenește în Papirusului Ani:
“Magice îmi sunt puterile… Căci sunt într-adevăr Tăblița de smarald, ce atârnă la gâtul lui Ra, așezată acolo de spiritele ce locuiesc în Casa celor Două Orizonturi din Cer: Dacă lor le merge bine și mie îmi merge la fel!” (Cartea egipteană a Morților, p. 149).
Vedem deci că omul trebuie să accepte natura obscură a monstrului, ca prin inițiere să dobândească nemurirea pe care acesta o poartă cu sine și pe care se poate decide să i-o acorde. Este smerenia alchimistului față de Piatra însăși. Opera vizează tocmai dobândirea acestei credințe, respectiv transformarea inițiatului în spirit sfânt, așa cum precizează și Papirusul Ani. După cum susține și Paracelsus, moartea este inerentă condiției umane, iar scopul operei alchimice nu ar trebui să fie nemurirea, ieșirea de sub legea morții, ci dobândirea Spiritului lui Dumnezeu. “Această lucrare a lui Dumnezeu – mult prea profundă pentru a putea fi înțeleasă – este cel mai mare și bine păstrat secret al Naturii, este secretul suprem. Este Spiritul lui Dumnezeu, care la începuturi umplea pământul și plutea pe deasupra apelor, pe care lumea nu-l putea cuprinde fără mijlocirea binevoitoare a Duhului Sfânt… Totuși a dobândi spiritul acesta e un lucru anevoios, cu mult mai ostenitor decât dobândirea aurului și argintului, căci el este cel mai bun lucru din câte există… De aceea el este numit Piatra și Duhul Adevărului; în tot ce împlinește el nu se află niciun fel de trufie, și totuși nicicând nu-l voi premări îndeajuns… De aceea Morienus spune: Cel care acest Spirit posedă de asemenea toate lucrurile” (Paracelsus p. 209).
Deci deocamdată putem scrie o ecuație lapidară: metamorfoze + devoțiune (credință) = opera alchimică = nemurire
Metamorfozele ilustrate în basme și mituri reprezintă un pandant al procedeului transmutației. Rostul lor este în primul rând inițiatic: trăirea metamorfozei este contopirea cu străinul, iar experiența trecerii prin metamorfoze presupune negarea a ceea ce trece la un moment dat drept ființă proprie, deci moartea. Inițiatul trece prin metamorforze pentru a se rătăci, salvându-se. În felul acesta toate ființele sunt mântuite, căci nimic din ce e natural nu-ți mai este străin (acesta fiind un principiu de bază al alchimiei, după Paracelsus).
De ce este necesară pentru nemurire trecerea prin moarte, de ce trebuie făcut prizonier Osiris în chivotul croit exact pe măsura lui și de ce focul (arderea pielii) și arsura lui Amor (tot o ardere a pielii) sunt atât de importante în procesul transformării? La această întrebare răspund alchimiștii: pentru a atinge perfecțiunea și infailibilitatea, pentru a deveni vehicul și unealtă a nemuririi, materia primă trebuie trecută prin foc.
În cadrul misteriilor osiriene, egiptologul Alexandre Moret descrie așa-numitul ritual al “trecerii prin piele”: este vorba despre a trece prin pielea jupuită a jertfei consacrate sub numele de Tiken (pomenit și ca “zeul Tiken”). Concret, în ritual este vorba despre pielea unei victime umane sacrificate, care uneori este înlocuită de animale. Prototipic, prin pielea-Tiken-reprezentant-al-lui-Set-fratele-și-dușmanul trec Osiris și/sau Anubis și/sau Horus, respectiv preoții care joacă rolurile lor. Anubis este cel care descoperă acest ritual de “pășire prin pielea-leagăn” (în numele lui Osiris). Practic este o trecere prin condiția fetală, urmată de naștere. Animalele alese erau asociate cu Set, adversarul (respectiv îl simbolizau pe acesta) – iar porcul este unul dintre ele. După ce are loc renașterea lui Osiris, pielea animalului sacrificat se aruncă în foc (Moret, p. 35).
Tricksterul Set (sau Tifon, după Plutarh) este dublul lui Osiris (ca fel ca și Isis). Spune defunctul care trece prin lumea subterană:
Dați-mi mie pâinea consacrată lui Isis
Pentru clipa în care pe Marele Zeu în ochi îl privesc
Pe acest Mare Zeu îl cunosc, este adevărat,
Este acela pe altarul căruia ofrande ați așezat
Numele lui e Tiken, așa mi s-a spus
El cutreieră cerul din Răsărit spre Apus
Fie ca pe bolta cerească mereu
Drumul lui să fie și drumul meu
Fie ca în Meshent să nu fiu urmărit prin teroare
Și demonii să nu mă lipsească de mâini și picioare.” (Cartea Egipteană a Morților, p. 144)
Atributele lui Tiken, reprezentantul ritualic al lui Set, le copiază aici îndeaproape pe cele ale lui Osiris.
Plutarh povestește că Tifon-Set ia pe ascuns măsurile staturii lui Osiris și poruncește să fie construită o ladă foarte bogat împodobită, cu exact aceste măsuri; apoi vestește că o va dărui aceluia care, culcându-se în ea, își va dovedi potrivirea perfectă. Se poate bănui de aici că Tifon-Set știa mărimile lui Osiris deoarece erau chiar ale sale, în calitate de frate geamăn. Dacă citim totul ca pe un ritual de inițiere, capcana pe care Set i-o întinde lui Osiris, respectiv inițiatului, este unicitatea: tu eși singurul care este pe măsura unui asemenea dar. În ordinea inițierii, aceasta înseamnă sublinierea caracterului ultra-personal al procesului de transformare care urmează să se petreacă – inițierea unui individ este croită pe măsura lui, se petrece într-un mod adecvat numai lui, îi vorbește numai lui.
Preocuparea pentru exactitate și unicitate este împărtășită și de alchimiști: prima fază a procesului alchimic este alcătuirea vasului, despre care Paracelsus ne spune: “Dacă vasul este mai lat, mai strâmt, mai înalt sau mai mic decât trebuie, și decât își doresc spiritul și sufletul operante dominant, căldura focului nostru filosofic secret va agita puternic materia și va accelera foarte mult ritmul desfășurării acestui proces, încât vasul va vibra și se va sparge în mii de bucăți. Pe de altă parte, dacă ar avea capacitate mai mare decât este nevoie pentru proporția cuvenită încât căldura să aibă efect asupra materiei, atunci munca va fi irosită și substanța pierdută. De aceea vasul filosofic trebuie făcut cu cea mai mare grijă.” (Paracelsus p. 193)
Sublinierea potrivirii unice a lăzii superbe comandate de Tifon cu măsurile lui Osiris vine să sugereze și ideea inițierii ca trecere prin amnios, prin pântece (prin piele, conform ritualului egiptean) respectiv renaștere. Este un proces care presupune moarte, coborâre în adâncurile cele mai negre, urmată de renașterea în verde, la fel ca și procesul alchimic.
Leacul pentru capcana unicității este multiplicitatea: mormintele lui Osiris și chipurile sale sunt în număr de 13, fapt menit să îl pună în încurcătură pe Tifon-Set.
Personajele dramei egiptene se identifică unele cu altele, într-un șir lung de transformări: Isis îl face să renască pe Osiris sub forma lui Horus cel tânăr; ea este astfel sora, iubita și mama lui Osiris.
Iată cum apare acest episod într-unul din textele găsite pe sarcofage (presupus descântec):
Tunetul izbește, zeii se înfioară, Isis este ridicată la ceruri și pe pământ cade grea de sămânța fratelui ei Osiris. Se umple de bucurie ea, văduva, inima ei se însuflețește de sămânța fratelui ei Osiris. Și spune: “Zei, eu sunt Isis, sora lui Osiris, eu, care am plâns atâta pentru tatăl zeilor, pentru Osiris. Sămânța lui e în pântecele meu acum, am dat oului forma lui de zeu, ca fiu al meu, care este domnul zeilor. A lui va fi țara asta, ce-o va moșteni de la bunicul lui Geb, ale lui vor fi vorbele tatălui său, a lui va fi fapta ce-l va birui pe Set, dușmanul tatălui său Osiris. Veniți, zei și ocrotiți-l în pântecele meu, căci voi îl cunoașteți în inimile voastre. Domnul vostru este el, acest zeu care este acum în oul lui, înfășurat în părul lui albastru.”
“Vai, femeie” vorbi atunci Atum-Re. “Ai grijă ce spune inima ta! De unde știi acestea? De unde știi că e un zeu, de unde știi că e domnul și moștenitorul zeilor ca să-i dai formă în oul tău?”
“Eu sunt Isis, un spirit mai presus ca zeii, căci zeul ce se află în pântecele meu este sămânța lui Osiris.”
Spuse atunci Atum: „Copilă, de ești grea, atunci ascunde-te de zei; să nu afle ei că o să dai naștere și că este sămânța lui Osiris. Fie ca răul ce-i ucise tatăl să nu se apropie, să nu fărâme oul înainte de vremea lui, de care se teme Stăpânul Vrăjilor.” (Textele sarcofagelor 148 – între 2181-1650 î Ch –traducere după egiptologii R.O. Faulkner și Mordechai Gilula)
În reprezentările egiptene clasice, Horus apare ca un prunc ce-și suge degetul, în brațele mamei sale Isis. Pruncul lui Isis (fecioara?), conceput pe cale magică, este ființa care se hrănește cu sine, autosuficientă; în plus gestul lui a fost interpretat cu entuziasm de tradițiile ezoterice ca fiind un sigiliu al tăcerii. Plutarh relatează și că Isis-doica, pentru a-l alăpta pe fiul regelui din Byblos, îi dădea să sugă degetul în loc de țâță. Pruncul ei Horus este Osiris renăscut – el nu are deci nevoie de hrană fizică, ci de taină (suge degetul, nu sânul). Și despre pruncul fetei de împărat din Povestea Porcului se poate spune că este prințul însuși (în poveste vedem că prințul-porc este izbăvit în momentul în care fiul său se naște).
Dar nu înainte de vreme! Sorocul nu ține însă de timpul firesc al gestației omenești – Povestea Porcului este foarte explicită în acest sens, precizând că fata împăratului rătăcește timp de mai mulți ani cu pântecele pecetluit de cercurile de fier puse de soțul ei. La fel cum Osiris este prins în lada lui Set, așa cum prințul este prins în pielea porcului, prin vrajă, la rândul lui fiul-Horus-Osiris va sta ascuns în pântecele mamei sale, ea însăși prinsă în cercurile de fier. Uimitoare este și aici paralela cu mitul isian: Isis cere protecția zeilor pentru ca pruncul ei să fie apărat în pântece de mânia fratelui ei Set și este povățuită de Ra să își țină sarcina în cel mai mare secret (de aici ideea de sigiliu și reprezentările pruncului Horus cu degetul la buze, în semnul universal al secretului). În afară de lamentațiile ei relatate în Textele Piramidelor, se pot găsi în întregul Egipt artefacte numite “nodul lui Isis” sau “tit”: amulete tit au fost găsite de arheologi între picioarele femeilor însărcinate, au culoare sângerie și mai sunt denumite “sângele lui Isis”. Ele au rolul de a împiedica avorturile spontane, pierderea fătului înainte de vreme: funcția lor este deci asemănătoare cercurilor de pe pântecele fetei de împărat din Povestea Porcului.
Sigiliul secretului este reprezentat de cercurile rupte (indicând în același timp lada /bandajele lui Osiris). De acest păstrarea acestui secret este responsabil Anubis, iar sarcina lui este reluată de Heinrich cel credincios al Fraților Grimm – cele trei cercuri care-i pecetluiesc sufletul se vor desface numai în timp ce prințul își desăvârșește renașterea.
La fel ca și în drama alchimică, personajele dramei osiriene sunt nu numai insuficient delimitate, ci la fel de insuficient sunt argumentate și justificate acțiunile lor. Din lectura unei descrieri mistice a operei alchimice (fie că este vorba despre Paracelsus, Mayer sau Rosarium Philosophorum) nu se poate face un portret clar al fiecărui personaj (Piatra, Leul, Rebis etc) și acțiunile acestor personaje nu sunt puse în concordanță și coerență, unele fiind chiar definite în moduri de neînțeles pentru mintea obișnuită. La fel, și în drama osiriană sunt momente în care putem înțelege acțiunea doar coagulând personajele. Procedeul seamănă cu cel care se face manifest în vis, reprezentând astfel un mod de organizare a lumii care precede conștiința.
Ca și în uluitoarele familii alchimice, Horus, Osiris și Isis formează o treime atotprezentă în drama osiriană: într-o variantă, cei trei sunt frați de-un pântece (al lui Nut) – din acest motiv unii greci tind să îl numească pe Horus “cel Bătrân” sau Arueris sau Apollo.
Fiecare dintre membrii trinității (Isis, Osiris și Horus) constituie o personificare a totalității, unind exemplar contrariile; figura complementară lor, la fel ca în conceptul de trinitate la Jung, este Set (Tifon) dublul negativ al lui Osiris, tricksterul prin excelență. Ca dovadă că el participă la lucrare în calitate de dublu al lui Osiris, Isis nu îl va ucide, ci îl va salva, ca pe un membru al familiei.
Conform Cărții Egiptene a Morților, inițierea vizează nemurirea ca libertate de mișcare, ca eliberarea supremă a sufletului care poate călători după plac înăuntrul și în afara Lumii de Dincolo, deci ca acces la o condiție umană ideală. Psyche face același travaliu de nemurire – însă nu pentru Amor, care este deja zeu și nemuritor olimpian. Cea care va trece prin moarte la izvorul Styxului este chiar ea; refacerea, revenirea lui Eros este de fapt trecerea prin pielea arsă de lampa Psychei (renașterea) și coincide exact cu coborârea în moarte a lui Psyche. Nu este vorba deci despre ne-moarte, ci tocmai despre moarte și renaștere, despre mântuire prin opera credinței vii, despre dobândirea spiritului lui Dumnezeu despre care vorbește și Paracelsus. Arta este menită să pregătească sufletul pentru a face față misterului grației și Duhului lui Dumnezeu, exprimat prin magia lui Isis și Anubis, prin credința slujitorului Heinrich și a slujitorului prințului porc-vrăjit, respectiv prin iubirea divină a lui Eros; metamorfozele sunt necesare pentru a construi și spori credința în aceste fapte de grație.
Mitul isian stă la baza unui rit complex al cărui rezultat este biruința asupra morții: Isis inventează leacul ce aduce nemurirea, așa cum spune Diodor (Moret, p. 29). Lucrarea ei este la fel de complexă ca și cea a alchimiștilor – unii spun că lucrarea alchimiștilor nu face decât să o repete misterioasa practică pentru nemurire a lui Isis, care însă este eficientă numai însoțită de acea atitudine a sufletului pe care inițiații o numesc credință.
Splendoarea de smarald a lumii de dincolo descrisă de Cartea Egipteană a Morților amintește de Mănăstirea de Tămâie din Povestea Porcului, tărâmul magic pe care trebuie să îl accepți ca atare, smerit; împăratul ceruse podul anume, precis, ca și cum ar fi știut că un astfel de lucru magic există, ca și cum ar fi cerut Piatra Filosofală, dar nu s-a apropiat de ea cu smerenie și credință (așa cum începuse fata), ci cu fală; ca urmare povestea ne arată că este nevoie de desăvârșirea inițierii pentru a ajunge la rezultat. Filosofii știu că opera alchimică autentică aparține credinței, iar ea nu este produsă, ci eventual evocată de ritual.
Sufletul strămoșesc conține în sine sămânța a tot ceea ce trebuie pentru a conjura nemurirea, deoarece obârșia lui este eternă, iar repere fantasmatice cum sunt cele conținute în ritualurile și istorisirile despre care am vorbit mai sus sunt menite să-l trezească, să-i amintească despre această virtualitate a sa. Dacă e să ne luăm fie și numai după intensa preocupare pe care străvechii egipteni o arată pentru nemurirea trupului (indiferent în câte bucăți trebuie să îl taie pentru aceasta), începem să intuim că sufletul a scris chiar în corp povestea nemuririi, dar acest mesaj, acest mister pecetluit este imposibil de descifrat pentru mintea obișnuită; este nevoie de credință ca el să fie citit cum se cuvine. De aceea se face apel la cei nevinovați, despre care Egiptul Antic credea că dețin darul profeției. Astfel că de generații misterul este transferat copiilor, istorisit sub formă de basm.
Bibliografie
Cartea egipteană a morților Editura Herald, București, 2010
Paracelsus Ars alchimica Editura Herald, București, 2013
Apuleius Măgarul de aur ESPLA București, 1957
Ion Creangă Povești, povestiri, amintiri Editura Ion Creangă, București, 1981
Alexandre Moret Misteriile egiptene, Editura Herald, 2006
Poveștile Fraților Grimm, Editura Polirom, 2000
