Erschienen im Verlag Paul Cassirer, Berlin 1927.
Odă bucuriei, devenită parte a simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven este poate cea mai cunoscută și cea mai aplaudată dintre piesele simfonice. Cu toții o ținem minte și avem câte un reper mental destul de bine definit despre cum ar trebui să sune. Dar misterul ei este că de fiecare dată reușește să ne impresioneze altfel. Este misterul marii muzici și marilor muzicieni.
Evenimentul inaugural al stagiunii cu numărul 96 pe scena Sălii Radio a avut loc în 11 octombrie 2024 și a adus în fața publicului o singură piesă, despre care unii spun că ar putea cuprinde esența însăși a muzicii: Simfonia a IX-a, în re minor de Beethoven.
Concertul a fost dirijat de SASCHA GOETZEL și cântat de ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO și CORUL ACADEMIC RADIO (pregătit de dirijorul CIPRIAN ȚUȚU).
Muzicianul vienez Sascha Goetzel este director muzical pentru Orchestre National des Pays de la Loire (Franța) și printre colaborările sale constante se numără cele cu Orchestra Națională de Tineret a Canadei, Borusan Istanbul Philharmonic Orchestra și Filarmonica din Sofia. A fost aplaudat, de asemenea, la pupitrul unor ansambluri că Orchestra Simfonică din München, Orchestra Filarmonicii din Londra, Filarmonica din Dresda, Orchestra Filarmonicii din Israel, Orchestra Filarmonicii Radio din Olanda, Orchestre Național de France, Orchestra Filarmonicii din Monte-Carlo ș.a.
Soliști au fost patru artiști lirici aplaudați pe cele mai importante scene lirice din străinătate și care se bucură de o celebritate internațională: LUIZA FATYOL – soprană, RAMONA ZAHARIA – mezzosoprană, REMUS ALĂZĂROAE – tenor și ADRIAN SÂMPETREAN – bas.
În timpul divizării Germaniei în timpul Războiului Rece, „Odă Bucuriei”, segmentul de simfonie, a fost cântată ca imn la Jocurile Olimpice pentru echipa unită a Germaniei între 1956 și 1968. În 1972, o parte a simfoniei (fără cuvinte), a fost adoptat ca imn al Europei de către Consiliul Europei și, ulterior, de către Comunitățile Europene (în prezent Uniunea Europeană), în 1985.
Pe lângă faptul că „Odă bucuriei” (cuprinsă în partea a 4-a a partiturii) – compusă pe versurile inspirate de Schiller – a devenit un simbol în sine și parte a lucrării este astăzi imnul Uniunii Europene, întreaga simfonie reprezintă o lucrare înconjurată de poveste. Inițial, Beethoven s-a gândit să dedice lucrarea sa țarului Rusiei, Alexandru I, care îl învinsese pe Napoleon, dar, în final, a dedicat-o regelui Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea.
De fapt este însă o poveste care nu are nimic politic, ci are legătură cu ritmurile profunde ale vieții, care au fost numite cândva pulsiuni, cuvânt care abia dacă se mai folosește acum, în era imageriei creierului și misticii neurotransmițătorilor, dar care de fapt este exact acea veriga ce explică tot ce acestea lasă în suspensie.
Simfonia a IX-a este despre sufletul omenesc și ceea ce îl leagă de sufletul lumii. Impresia mea, ascultând magnifică interpretare de la Sala Radio, a fost că numai un Beethoven complet surd, așa cum și era când a compus și dirijat simfonia, și-ar fi permis un sunet atât de năvalnic și irațional – până la el nici nu putea fi vorba de astfel de Sturm und Drang. Iar consonanță istorică a permis această exprimare până acum de neconceput, care a schimbat fața muzicii.
Friedrich Nietzsche face din Simfonia a IX-a beethoveniană prototipul dionisiacului în muzică – iar dionisiacul nu mai avusese drept de cetate în lumea muzicii de cel puțin 1000 de ani buni.
Totuși, un curent dionisiac a fost și va fi mereu în muzică – este al celor care trăiesc muzică plenar și nu pot o departaja de alte simțuri. De aceea în multe cazuri nu o pot departaja nici de dans.
Dionisiacul este înainte de toate un mod artistic de a percepe artă ( de aceea Nietzsche spune ca dionisiacul te transformă în opera de artă). Practic, percepția artistică nu mai este pură percepție, care trece prin distanță apolinică, ci este o trăire completă.
Cred că am mai povestit pe aici cum în copilărie eram literalmente torturată de corvoadă de a sta lipită de un scaun în timpul unui concert, adică exact când muzică îmi aducea senzații nenumărate, gânduri, lucruri atât de minunate pe care însă corpul civilizat de spectator în sală nu avea voie să le exprime pentru a face să circule acest curent dionisiac.
În timpul concertului de vineri 11 octombrie, ochii mi-au căzut pe una dintre coriste… și am urmărit-o continuu, uimită de consecvența cu care a trăit tot ce era acolo. Tot corpul ei exprima atenție și trăire. Nimic pasiv, ci continuu în priză, în acest circuit electric în care eram toți și care se numea prin convenție Simfonia a IX-a. A fost dirijor, a fost notă, a fost bucurie, a fost desigur voce, s-a mișcat și tot corpul ei era vădit cuprins de febra acestui proces, de la început la sfârșit. Dionisiac.
Noutatea extraordinară a capodoperei beethoveniene în istoria muzicii a fost introducerea vocii umane (până atunci destinate operei) într-o simfonie! Instrumentele orchestrei și vocile corului se îmbină apoteotic în cea de-a patra parte a lucrării, pe versurile inspirate de Schiller și a să „Odă a bucuriei”. Practic în final vocile nu mai sunt voci articulate ale unor indivizi distincți, ci dau naștere împreună unui sunet, asemenea celui produs de un instrument aparte. Cuvintele nu se mai disting (probabil de aceea Nietzsche a făcut din această parte muzicală prototipul dionisiacului în artă). La această temă se pare că Beethoven a lucrat îndelung și există peste 200 de schițe.
Un pianist american și autor de muzică, Charles Rosen a caracterizat finalul ca o simfonie într-o simfonie, cântată fără întrerupere.
Simfonia a IX-a de Beethoven este prima partitură muzicală inclusă în patrimoniul mondial UNESCO și Wagner consideră lucrarea ca un punct culminant al întregii muzici instrumentale. Dar poate cel mai emoționant este faptul că la premiera absolută de la Viena (de pe 7 mai 1824), Beethoven a fost întors cu fața la public pentru a „vedea” aplauzele pe care nu le mai auzea deloc din cauza surzeniei sale totale.
Publicul aplauda. Unii plângeau, alții jubilau. Toți aruncau pălăriile și/sau batistele. Cu toții erau exaltați. Unii spuseseră că au primit în dar de la Dumnezeu un erou muzical pe care-l vor respecta mereu, alții râdeau sau se bucurau printre lacrimi de fericire aplaudând apăsat. Apoi tot publicul îl ovaționa pe compozitor. Toți l-au aclamat și l-au lăudat. La final au pornit cinci salve de zgomote cauzate de faptul că mulțimea tropăia de cinci ori. Toată sala răsuna de aplauze și urale. Toți ridicau mâinile și aplaudau. Contralto-ul Caroline Unger i-a spus și i-a arătat lui Beethoven mulțimea, întrucât Beethoven doar vedea gesturile publicului.
Drept este că mulți rețin din Simfonia a IX-a numai partea corală… însă ca să îi simți rostul și prezența ai nevoie de toată progresia, de întreg procesul. Ai nevoie să vezi de unde crește ceea ce s-a numit „bucurie” și care s-ar putea numi elan vital, scânteie divină, geniu și multe altele.
Versurile lui Schiller au fost tratate când drept „naive“, când au fost considerate de-a dreptul mistice. Iar muzica lui Beethoven înclină mai degrabă spre mistic, o mistică a vieții care există în fiecare dintre noi. Am auzit-o distinct, cu urechile, cu pielea, cu fascia, cu tot corpul, mocnind în primele părți și ieșind la suprafață în partea a patra, când contrabasii și violoncelele au început să cânte celebra temă a bucuriei.
Prestația vinezeului Sascha Goetzel a amintit aproape fotografic de descrierea premierei originale, cu Beethoven însuși la pupitru, complet surd.
„Beethoven însuși dirija, stătea în fața pupitrului și gesticula furios. Uneori se ridică pe vârfuri amenințător, alteori se apleca până la pământ, de parcă ar fi vrut să cânte la toate instrumentele și pentru întregul cor. Toți muzicienii păstrau ritmul”.
Totuși nu știm dacă gestul lui Beethoven va fi avut vreodată grația de balerin a gestului lui Sascha Goetzel.
Cum spuneam, în Nașterea Tragediei, Nietzsche face din Simfonia a IX-a prototipul dionisiacului – deci al contopirii umane, a pierderii individualității într-un elan care vine din profunzime și transcende individualitățile.
Dar care este natura acestui elan? Este elanul pur pulsional, instinctual, sau elanul vital al sinelui? E greu de spus și fiecare îl trăiește altfel.
Oricum, distincția este prin natură ei apolinică și nu va putea în veci tranșa această dramă care este pur dionisiacă.
Distincția apolinic-dionisiac este prezentată ca o antiteză între artele onirice, imagistice și artele care acționează prin raptus, extaz, contopire.
Funcționarea apolinică onirică stă la baza sculpturii, arhitecturii și picturii, care sunt caracterizate de „înțelegerea imediată” a formelor și imaginilor lor, care oferă individului „sensibil din punct de vedere estetic” „o interpretare a vieții” prin virtutea „observației și analizei”. În schimb, în intoxicație, transă sau raptus (Rausch), „tot ce este subiectiv dispare în deplină uitare de sine”, într-un extaz sau paroxism asociat cu muzică și dansul, în care cineva „nu mai este un artist” așa cum pot fi visătorii, dar unde, de fapt, „a devenit o operă de artă”.
Iată aici versurile, în frumoasa traducere realizată de Dr. Christian W. Schenk
Bucurie, stea divină
Fiică tu din Elizeu,
Noi intrăm beți de lumină
Pe cerescu-ți sfânt traseu.
Farmecele îmbinară
Tot ce moda a stricat;
Frați vor fi oamenii iară
Unde aripa ți-a stat.
Cor:
Fiți cuprinși voi milioane
De sărutul lumii-ntregi!
Frați – deasupra sub coroane
Un părinte stă de veci.
Cui i-a sorocit norocul
Un prieten de-a avea,
Cu iubire prinde-și jocul
În a bucuriei stea!
Da – oricine doar un suflet
Al său este pe pământ!
Cine nu scoate un sunet
Plece din ăst legământ.
Cor:
Cine cântă pe-acest ton,
Laude simpatia-n cele
Ce s-or duce înspre stele
Unde stă Domnul pe tron.
Ființele beau bucurie
Din naturii dulce sân;
Tot ce-i bun, plin de mărie
Va urma rostul bătrân.
Ne-a dat sărutări și viță,
Un prieten caduceu;
Viermelui i-a dat ființă,
Heruvim lui Dumnezeu.
Cor:
Cădeți jos voi milioane?
Nu simțiți Domnul în cer?
Caută-l în celeste stane!
El acolo stă lejer.
Bucuria este pana
Pe întinsul jovial.
Bucuria-nvârte roata
Ceasului sfânt mondial.
Scoate flori din muguri blânde,
Soare de pe firmament,
Și învârte roți crescânde
Văzului eminament.
Cor:
Bucuroși zburați spre soare
Prin frumoase planuri noi,
Mergeți frați a voastră cale
Fericiți ca sfinți eroi.
În oglinda înfocată
El zâmbește, sfidător
Înspre valea invocată
Celui care-i răbdător.
Sus pe-a soarelui credință
Se ivesc flamuri zburând
Pe sicrie de căință
Stând cu îngerii la rând.
Cor:
Îndurați voi milioane!
Îndurați pentru ce-i bun!
Sus, deasupra-n diafane
Ceruri stă un sfânt tribun.
Zeii nu primesc răsplată;
E frumos să fiți ca ei.
Veniți voi săraci deodată,
Bucuria-i cu temei.
Fie urile uitate,
Inamicului iertat:
Lacrimilor duritate
Nu vă ducă spre păcat.
Cor:
Datoriile-s distruse!
Toată lumea s-a împăcat!
Frați – precum ce Domnul spuse
Judecă ce-ați judecat.
Bucuria curge-n cupe,
Din al strugurilor must,
Beți voi canibali cu sute
Eroismul plin de gust –
Fraților, zburați spre stele
Cât pocalu-i încă plin,
Lăsați vinul către ele
Să se urce pe deplin.
Cor:
Fiindcă cerul imnul cerne,
Serafimul lăudând,
Cu pocalul plin așterne
Fericirea-n sus zburând!
Curaj vrednic, poveri grele,
Ajutor, unde-i de plâns
Veșnicia jură-n ele
Adevărul pur pătruns
Peste scaunele regale, –
Fraților, cu sânge bun –
Meritele coroanele;
Cad minciunilor din sân!
Cor:
Strângeți-vă cercul sacru,
Și Jurați pe acest vin,
Fiți fideli acestui lucru,
Jurământului divin.
