În noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie 1956 dispărea din miezul obsedantului deceniu românesc un poet de 21 de ani, pe nume Nicolae Labiș – supranumit Buzduganul unei generații.
Sora lui mai mare, Maria Margareta Labiș, mi-a fost profesoară de literatură română la Liceul Mihai Viteazul din București, între 1988 și 1990. Cu ea am deprins dragostea pentru literatura română, chiar și pentru cronicari.
Poate în primul rând datorită modului natural în care doamna profesoară știa să facă apel la potențialul sinestezic care se află în fiecare dintre noi. Ea însăși artistă și sinestetă, făcea din fiecare oră de limba română un happening (nici nu știam pe vremea aceea că există ceea ce se numește acum happening artistic!).
Trăiam literatura, vedeam cuvintele, savuram gustul lor, adulmecam versurile. Nu neapărat pe placul memoratorilor de comentarii, atunci în mare vogă, e adevărat. Dar pentru noi, cei prinși în vraja orei de română, a fost pașaportul pentru iubirea de lectură și iubirea de artă pe care o simțim și acum – și o cultivăm în diverse forme.
Pentru mine nu există onoare mai mare decât aceea de a mă bucura și acum de simpatia și prietenia și aprecierea doamnei profesoare, cu care am ținut legătura și pe care o revăd de ceva vreme măcar o dată pe an, la festivitățile comemorative din luna decembrie – luna lui Nicolae Labiș, care trece între aniversarea nașterii sale și comemorarea trecerii sale violente și enigmatice în lumea care nu mai cuvântă.
În 2020 doamna profesoară mi-a făcut onoarea de a-mi transmite o poezie pe care o scrisese în memoria fratelui ei și pe care o reiau acum aici, ca să ne amintim de poetul cu destin de mălin care a inspirat cu bogăția lui expresivă și sufletească mai omenesc norocoasele generații de poeți care i-au urmat. Dispariția lui din lumea fizică a rămas până acum o enigmă pe care unii o deslușesc cu mijloace politiște și alții cu profunzimea viziunii poetice.
Cruce de flori
Fratelui meu
Atunci, vântul morții viscolea în alai
Zăpadă și sânge printre roți de tramvai.
Tras de palton și împins nemilos,
Peste tampoane reci cu capul în jos,
Vedea îngrozit cum zburau înapoi
Scântei scăpărate din părul vâlvoi.
Cine era, Doamne, cine era
Păgânul acela care-l tot împingea?
Atunci, în lunga lui noapte de dor,
Spera să se-amâne ultimul zbor,
Nu accepta cumplita osândă,
Măduva ruptă, osia frântă.
Dar rugul aprins de roșia stea
Îi ardea trupul, sufletul ardea,
Zi după zi și noapte de noapte,
Așa cum prevestise el în carte.
Atunci, un înger i-a dăruit aripa nemuririi,
Ca sufletul liber să zboare
Spre oaza mult visată
De la izvorul mântuirii…
Din jarul trupului, stins în pământ,
Din cenușa rămasă-n țărână,
Adusă târziu, la noul mormânt,
A răsărit, deodată, mălinul.
Tăiat de atâtea ori
De coasele unor neștiutori,
Mălinul a înălțat, iară și iară,
Trei ramuri, cruce de flori în primavară.
Maria Margareta Labiș
Nasc și la Moldova oameni, spunea Presedintele Academiei pe când am intrat în Aulă pe 4 decembrie 2025. Cita din Nicolae Labiș, la sesiunea omagială dedicată celor 90 de ani de la nașterea poetului. Poetul a fost evocat apoi de personalități academice.
S-a discutat despre cât de convins, cât de proletcultist, cât de idealist sau cât de dizident a fost Labiș? A fost victimă sau jertfă? Cât de genial a fost nu mai avea sens să se întrebe nimeni; mai mulți vorbitori au menționat că Nichita Stanescu nu a cutezat să publice nici măcar un vers cât Labiș era în viață.
Directorul Editurii Academiei Valeriu Matei a enumerat cele 3 perioade ale creației poetului: etapa 1950-1953 sau etapa idealurilor comuniste fictive, etapa 1953-1955 sau etapa lirică pe fondul liberalizării politice post staliniste și anul fatidic 1956, când Labiș cade în apostazie și dizgrație, nu mai este publicat, nu mai are nici resurse pentru a trăi – culminând cu accidentul din 22 decembrie.
Ce-ar zice Nicolae Labiș acum dacă ar fi scăpat de pasărea cu clonț de rubin în 1956? – mă gândeam privind prin aulă și rezonându-mi în minte ce-mi povestise doamna profesoară Labiș, din vremea în care ea și fratele ei, tineri, aproape copii, asistau la marile dezbateri din aceasta aulă.
Ce-ar compune Nicolae Labiș acum? Obsedat de frumusețe, bolnav de entuziasm, incapabil de cinismul și plictiseala pozei contemporane, Labiș ar avea acum 90 de ani. Incapabil de bătrânețe și cenușiu, ar râde până la epuizare sau ar plânge până la epuizare?
Labiș refuza epuizarea, mi-am zis.
L-am văzut într-un colț de amfiteatru pufnind când mai suna câte-un telefon. Ochii îi scăpărau negri. Apoi s-au aprins de lacrimi când sora lui a povestit acolo în aulă din copilăria lor, despre Margareta în pom. Apoi nu l-am mai văzut.
Poate aveam eu ochii aprinși de lacrimi și de poezie. Pentru că doamna Maria Margareta Labiș, iubita mea profesoară de la liceu, a recitat în aula Moartea căprioarei. Mai exact spus, ea a fost vocea lui Nicolae Labiș când a înfruntat și s-a înfruptat din nuntirea vieții cu moartea. Redau aici poezia spre amintire:
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!.
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
https://www.versuri.ro/w/jj17
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!.
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini..
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu..
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea..
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
De când o știu doamna profesoară vorbea și recita frumos și pentru noi liceenii era o întrupare a artisticului în viață, așa cum am spus. Dar în Aulă pe 4 decembrie însă a fost altceva. Era ca și cum aș fi aflat pentru prima oară această poezie pe care de fapt o știu pe de rost.
Cuvintele se făceau nu imagini, ci mișcări. O percepție ca de vis înfășurase aula într-un văl unde căprioara-Diana și micul Acteon flămând își trăiau povestea eternă.
Am luat vălul cu mine și-am înaintat pe străzile prozaice ale orașului.
