Hallo, Amadeus!
Când cutia muzicală s-a redeschis în seara de 14 ianuarie pe scena Sălii Radio, în mijlocul ei sta Amadeus.
În lume există, din fericire, enorm de multă muzică frumoasă, care ne vorbește în enorm de multe feluri. Dar sunt puțini compozitorii, mă gândeam, care creează lumi sonore complete, edificii care se îmbină fără rest, grădini care se bifurcă și apoi se înfurcă la loc, fără să știi, compozitori care nu lasă nerăspunsă nicio cuantă de sunet și asta îi identifică precis, mai mult ca orice semnătură, astfel încât orice compoziție a lor ai auzi, chiar dacă o auzi prima oară, poți ști că numai de ei poate fi compusă (eu pot număra doi, foarte diferiți între ei, ca spirit și tonalitate: Mozart și Enescu).
Sarcina muzicienilor care îi cântă este să preia integral asta și să nu lase la rândul lor nerăspunsă nicio cuantă de sunet, durând lumi complete din sticlă, porțelan, filamente metalice, dantelă sau granule poliacrilice, după imaginația fiecăruia. Indiferent de materialul folosit, în final se obține o retortă iar în mijlocul ei se întrupează – viu, prezent și comunicativ, ca un homunculus alchemicus – însuși spiritul creatorului.
De două ori am fost martorii acestei întrupări în luna ianuarie, la Sala Radio. Aceasta deoarece pe 27 ianuarie s-au împlinit 270 de ani de la nașterea lui Amadeus, eveniment pe care Sala Radio îl marchează prin două concerte speciale prezentate de Orchestra de Cameră Radio.
Muzica lui Mozart a fost descrisă, de mari artiști ai tuturor timpurilor, ca fiind fie angelică, fie de-a dreptul Divină și Ceaikovki spunea că Mozart este un Christos al muzicii.
Compozitor, dirijor, organist, violonist și un excepțional clavecinist și pianist, Mozart a fost un muzician complet. În doar 35 de ani de viață, a creat un număr impresionant de lucrări – peste 600 – în toate genurile muzicale ale timpului său: 41 de simfonii, 26 de cvartete de coarde, 17 sonate pentru pian, 42 de sonate pentru vioară, 27 de concerte pentru pian, serenade, arii, muzică religioasă, partituri corale ș.a. „Un fenomen ca Mozart este un lucru inexplicabil” – declara Goethe.
Primul act, pe care l-aș numit Amadeus Alchemicus cu maestrul Philippe Cassard, s-a desfășurat pe 14 ianuarie, iar pe 28 ianuarie s-a jucat al doilea act, pe care l-aș numit YinYang Mozart.
De trei ori am spus Hallo, Amadeus! în seara de 14 ianuarie, salutând spiritul mozartian întrupat în retortele concertelor 20, 21 (my fav!) și 22, construite muzical cu grație, autoritate, detașare, firesc și, da, modernitate, de pianistul Philippe Casard. Le-am simțit cu transă și dinamism, indiciile cvasisenzoriale ale muzicii adevărate. Le-au simțit probabil toți cei din sala arhiplina, fiecare în stilul propriu.
Zăream din când în când ecranul telefonului adolescentului din fața mea. Tânărul ședea relaxat, cu mare încântare, dar nu arunca aproape nicio privire spre scena unde se cânta. A rezolvat o problemă de șah, apoi conversa pasionat – intuiesc că despre ea – tastând superrapid cu ambele mâini. Cei din jur se uitau din când în când mustrător, dar nicio clipă nu am fost tentată să intru în corul lor, tocmai pentru că vedeam ce face adolescentul și în ritmul activităților sale zăream dinamismul muzicii mozartiene.
În fond, alții pictează, desenează, croșetează – el se indeletnicea cu nobila matematica. Dacă această muzica lui i-a creat atâta detașare și inspirație, cred că ea a fost astfel percepută și onorată și, cum îmi place mie să zic, #amadeuslovesthis Grand merci, Maitre Philippe Cassard și Orchestra de Cameră Radio!
Philippe Cassard este unul dintre pianiștii francezi cei mai apreciați ai momentului – va evolua la București în dublă ipostază (de solist și dirijor), propunând trei concerte de Mozart într-o singură seară: concertele nr. 20, 21 și 22, trei bijuterii ale muzicii clasice. Philippe Cassard a cântat alături de mari orchestre ale lumii, ca London Philharmonic, BBC Philharmonic și Orchestre National de France.
Unul dintre cele cunoscute concerte pentru pian semnate de Amadeus este nr. 20. Beethoven însuși admira mult lucrarea și a interpretat-o. Toți marii compozitori romantici de mai târziu – Brahms, Liszt, Ceaikovski, Rahmaninov ș.a. – și-au construit propriile partituri pentru pian având ca reper această creație. Dramatismul, forța de expresie și intensitatea emoțională exprimată în acest concert sunt unice între lucrările mozartiene de acest gen.
După această bijuterie muzicală a urmat o alta, creată doar patru săptămâni mai târziu: concertul nr. 21, interpretat pentru prima oară în martie 1785. Pentru această lucrare, Mozart a folosit unul dintre pianele sale preferate, construit la cererea sa cu o caracteristică inedită: avea un pedalier care se acționa cu picioarele, așa cum funcționează o orgă. Succesul lui Mozart ca pianist și compozitor a continuat și cu următoarele sale premiere: la concertul nr. 22, la Viena, în decembrie 1785, publicul a fost atât de încântat încât i-a cerut un bis al uneia dintre părți.
Detalii despre concert puteti afla de aici: https://palindrom.eu/incepe-anul-mozart-270-la-sala-radio/
Actul al doilea: Yin Yang Mozart
În cadrul celui de-al doilea eveniment, pe 28 ianuarie 2026 (de la 19.00), la Sala Radio, apreciatul violonist Alexandru Tomescu a interpretat solistic Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră, sub bagheta dirijorului britanic Christopher Warren-Green, care a devenit extrem de cunoscut publicului larg după ce a asigurat conducerea muzicală la evenimentele majore din viața Familiei Regale britanice.
În a doua parte a serii am reascultat fantasticul Recviem semnat de Mozart, cu participarea soliștilor vocali Mihaela Vîrban (soprană), Martiniana Antonie (mezzo-soprană), George Vîrban (tenor), Cristian Ruja (bariton) și a Corului Academic Radio (pregătit de dirijorul Ciprian Țuțu).
In filmul Amadeus, cel cu Mozart si Salieri este o scena in care Imparatul e nemultumit ca nu poate intelege ce a compus Mozart si atunci Amadeus il intreaba: dar ce-mi reprosati, Maiestate? Si Imparatul nu stie la inceput ce sa zica, apoi se gandeste si, cu putin ajutor din partea altora, zice: Sunt prea multe note, Mozart! Intre mine si prietena mea Dana, replica asta a ramas emblematica pentru neputinta in fata geniului absolut!
https://youtu.be/H6_eqxh-Qok?si=Fiq05WhGPbXFDVH4
Prea multe note, Mozart! Așa a zis Împăratul când a observat cu uluire cum geniul te lasă fără replică și explicație! Totul e să nu cauți replici și explicații ci să trăiești muzica așa cum o transmit maeștrii – așa am trăit-o aseară la minunatul concert aniversar de la Sala Radio.
Pe 27 ianuarie a fost ziua lui Mozart care, cum spunea o doamnă în sală aseară, dacă ar fi trăit în zilele noastre nu ar mai fi murit. Dar Mozart nici nu a murit, ci duhul lui s-a transformat în muzică: o parte s-a dus direct la cer, o parte se reîntrupează, prin notele transmise de maeștri, direct în celulele noastre. Nu e poezie, nu e metafizică, e chiar fizică.
Actul al doilea al aniversării Mozart de la Sala Radio a fost construit pe doi piloni, ca yinul și yangul unei vieți: concertul nr 3 pentru vioară, al unui Mozart de 19 ani și Recviemul pe care și l-a scris pentru sine, pe când se transforma în muzică și lăsa corpul din celule în urmă.
Alexandru Tomescu a dat trup de sunet unui Mozart solar și jucăuș, unde, uimitor sau deloc uimitor, am întrevăzut câteva măsuri care anunțau și deschideau spre Recviem – sau mai degrabă spre lumea lui Mozart confruntat cu visul trecerii celei mari. Yangul și yinul, lumina și umbra, umbra și lumina.
Partea a doua a fost un regal al Orchestrei de Cameră radio dirijată de Christopher Warren-Green, fundal, ritm și măsură pentru extraordinarul Cor Academic Radio, care din nou a sunat ca tunetul, ca o cascada, ca o forță a naturii care înfiorează fiecare celulă. La propriu. Ca orga. Confutatis, maledictis. Am avut convingerea că acest recviem se cânta în același timp în toate lumile și îl auzeam în toate lumile, fiind el scris de Mozart nemuritorul privindu-l pe Amadeus. O imagine în oglindă a primei părți, în care zguduirea conține înseninarea și seninul este seninul unei alte lumi. Au trecut 270 ani de Amadeus și încă îl descoperim!
Concertul pentru vioară nr. 3 în Sol major, K. 216, a fost compus de Wolfgang Amadeus Mozart la Salzburg în 1775, când avea 19 ani. Într-o scrisoare adresată tatălui său, Mozart l-a numit „Concertul de la Straßburg”. Cercetătorii cred că acest epitet provine de la motivul din Allegretto-ul din secțiunea centrală a celei de-a treia mișcări, un dans local care apăruse deja ca melodie care imita o musetă într-o simfonie de Carl Ditters von Dittersdorf.
După mai puțin de 20 de ani, Mozart nu era în cea mai bună dispoziție când a primit o comandă anonimă de a compune o Liturghie Recviem. Sănătatea sa se deteriora și credea că fusese blestemat să scrie un requiem ca un „cântec de lebădă” pentru sine, deoarece era sigur că era pe moarte.
La începutul lunii iulie 1791, un „străin necunoscut, cenușiu” a apărut la ușa compozitorului spunând că reprezintă pe cineva care dorea un Requiem de la Mozart, cu înțelegerea că acesta nu va încerca să afle identitatea patronului său.
Speriat de comandă, Mozart s-a dedicat obsesiv lucrării. Dar totul a fost prea mult. A reușit să finalizeze doar mișcările Requiem și Kyrie și a reușit să schițeze părțile vocale și liniile de bas pentru Dies irae până la Hostias.
Mozart a murit la vârsta de 35 de ani, pe 5 decembrie 1791, înainte de a putea finaliza lucrarea. Plata fusese deja primită, iar văduva lui Mozart, Constanze, se temea că, dacă lucrarea ar fi fost predată incompletă, mecenatul ar fi vrut banii înapoi. Ea l-a rugat pe un anume Joseph Eybler să termine partitura, dar, în afară de orchestrarea muzicii după Kyrie, acesta i-a pasat sarcina elevului lui Mozart, Süssmayer, căruia compozitorul îi dăduse instrucțiuni detaliate despre finalizarea acesteia. Süssmayer a copiat întreaga partitură finalizată de mână – făcând practic imposibil de stabilit cine ce a scris – și i-a dat-o străinului.
Așadar, „misteriosul străin” rival al lui Mozart, Antonio Salieri, a fost ticălosul mult calomniat din filmul Amadeus? Aproape sigur că nu. Era Anton Leitgeb, fiul primarului Vienei și valetul contelui Franz von Walsegg-Stuppach, care își câștigase deja reputația de a da drept a sa muzica altora. Contele spera să folosească Requiemul lui Mozart pentru a-și comemora regretata soție, Anna. A durat un deceniu întreg până când Constanze a reușit să-l convingă pe Walsegg să-l recunoască pe Mozart drept adevăratul compozitor al Requiemului.
Indiferent cine a scris ce părți ale Requiemului, acesta sună în continuare minunat pentru majoritatea dintre noi. Și permiteți-mi să-i dau lui Beethoven ultimul cuvânt în această privință: „Dacă Mozart nu a scris muzica, atunci omul care a scris-o a fost un Mozart.”
O altă controversă este sugestia (provenită dintr-o scrisoare scrisă de Constanze) că Mozart a lăsat instrucțiuni explicite pentru finalizarea Requiemului pe „câteva bucăți de hârtie cu muzică pe ele… găsite pe biroul lui Mozart după moartea sa”.[14] Măsura în care opera lui Süssmayr ar fi putut fi influențată de aceste „fragmente”, dacă acestea au existat, rămâne un subiect de speculații printre muzicologi până în ziua de azi.
Partitura finalizată, începută de Mozart, dar terminată în mare parte de Eybler și Süssmayr, a fost apoi trimisă contelui Walsegg, completă cu o semnătură contrafăcută a lui Mozart și datată 1792. Diversele manuscrise complete și incomplete au apărut în cele din urmă în secolul al XIX-lea, dar multe dintre personajele implicate au lăsat declarații ambigue cu privire la modul în care au fost implicate în această afacere. În ciuda controversei privind cât de mult din muzică este de fapt a lui Mozart, versiunea interpretată în mod obișnuit de Süssmayr a devenit larg acceptată de public.
Această acceptare este destul de puternică, chiar și atunci când completările alternative oferă soluții logice și convingătoare pentru lucrare. Constanze a avut o sarcină dificilă: a trebuit să păstreze secret faptul că Requiemul era neterminat la moartea lui Mozart, astfel încât să poată încasa plata finală din comandă. O perioadă de timp, a trebuit, de asemenea, să păstreze secret faptul că Süssmayr avea vreo legătură cu compoziția Requiemului, pentru a-i permite contelui Walsegg impresia că Mozart a scris lucrarea în întregime el însuși.
Odată ce a primit comanda, a trebuit să promoveze cu atenție lucrarea ca fiind a lui Mozart, astfel încât să poată continua să primească venituri din publicarea și interpretarea acesteia. În această fază a istoriei Requiemului, era încă important ca publicul să accepte că Mozart a scris întreaga piesă, deoarece ar fi obținut sume mai mari de la editori și de la public dacă ar fi fost compusă în întregime de Mozart.[15]
Eforturile lui Constanze au creat multe dintre jumătățile de adevăr și miturile despre moartea lui Mozart. Potrivit lui Constanze, Mozart a declarat că compunea Requiemul pentru sine și că fusese otrăvit. Simptomele sale s-au agravat și a început să se plângă de umflarea dureroasă a corpului și de febra mare. Cu toate acestea, Mozart și-a continuat lucrul la Requiem și, chiar și în ultima zi a vieții sale, i-a explicat asistentului său cum intenționa să termine Requiemul.
Având în vedere înșelăciunea care înconjoară finalizarea Requiemului, un rezultat firesc este mitologizarea care a avut loc. O serie de mituri presupune că Antonio Salieri, colegul lui Mozart, a comandat și a finalizat Requiemul și, prin urmare, îl implică în moartea lui Mozart.
Deși o repovestire a acestui mit este piesa Amadeus din 1979 a lui Peter Shaffer și filmul realizat pe baza acesteia, sursa de dezinformare este în cele din urmă o piesă din 1830 de Aleksandr Pușkin, Mozart și Salieri, care a fost transformată într-o operă de Rimski-Korsakov și ulterior folosită ca și cadru pentru Amadeus.[16] Mozart îl aprecia pe Händel și, în 1789, a fost însărcinat de baronul Gottfried van Swieten să rearanjeze Mesia (HWV 56). Această lucrare a influențat probabil compoziția Requiemului lui Mozart.
Dirijorul britanic CHRISTOPHER WARREN-GREEN este director muzical al London Chamber Orchestra din Marea Britanie. Este dirijor laureat și consilier artistic al Orchestrei Simfonice din Charlotte, Carolina de Nord, după un mandat de 12 ani ca director muzical. În 2022, a sărbătorit o carieră profesională de 50 de ani, timp în care a dirijat orchestre eminente din întreaga lume, printre care Orchestra din Philadelphia, Orchestra din Minnesota, orchestrele simfonice din Detroit, Houston, Toronto, Seattle și Vancouver, precum și Orchestra Simfonică Națională din Washington D.C. ș.a.
În Marea Britanie, a colaborat cu orchestrele Philharmonia, Royal Philharmonic, London Philharmonic, Royal Liverpool Philharmonic și Royal Scottish National. În Europa, a dirijat Orchestre National de Belgique, Beethoven Orchestra Bonn, Orchestre National de Montpellier, Orchestra Simfonică RTÉ, Orchestra Simfonică a Islandei și, în Asia de Est, orchestrele simfonice Hong Kong Philharmonic, NHK Symphony, Yomiuri Nippon, Singapore, Sapporo și KBS.
Dirijor și violonist, Christopher Warren-Green și-a început cariera la vârsta de 17 ani, iar la 21 de ani a fost numit concertmaestru al Orchestrei Naționale BBC din Țara Galilor, apoi a ocupat aceeași poziție în Orchestra Philharmonia sub bagheta lui Riccardo Muti și, mai târziu, a devenit concertmaestru al orchestrei Academiei St. Martin in the Fields, sub bagheta lui Sir Neville Marriner. Este membru al Academiei Regale de Muzică, unde a fost profesor timp de opt ani.
Pe 2 iunie 2025, violonistul Alexandru Tomescu a cântat în Capela Sixtină, la Vatican, Bach și „Balada” lui Ciprian Porumbescu, în prezența Papei Leon al XIV-lea, într-un eveniment solemn în memoria Cardinalului Iuliu Hossu.
După o carieră bogată realizată în Europa și în lume, presărată cu succese în săli precum Théâtre des Champs Elysées – Paris, Carnegie Hall – New York sau Metropolitan Arts Centre – Tokio, sub bagheta unor dirijori de renume precum Valery Gergiev, Kurt Masur sau Christoph Eschenbach, Alexandru Tomescu a fost aplaudat în România, unde s-a implicat în organizarea unor turnee naţionale de muzică clasică, realizate exclusiv din fonduri private.
A devenit protagonistul unor evenimente–pilot în lumea muzicală românească: a cântat pe Stradivarius într-o staţie de metrou, pentru a dovedi că există o însemnată receptivitate pentru muzica de calitate; a cântat într-o pădure pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier. A cântat în faţa unei case în ruine, pentru a stopa distrugerea clădirilor aflate în Patrimoniul Naţional.
A cântat cu scopul adunării de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România sau pentru protezarea auditivă a copiilor cu deficienţe de auz. Este printre primii artişti care şi-a făcut o misiune clară din a purta mesajul muzicii clasice în oraşe româneşti în care nu există filarmonici.
Solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, Alexandru Tomescu nu se rezumă doar la a cânta în faţa publicului său, ci cultivă un dialog intens cu acesta, fie de pe scenă, explicând ce cântă, fie prin interviurile pe care le acordă la televiziunile şi radiourile de specialitate şi nu numai. Fie că vocea se aude la Radio România Muzical sau la Radio Guerrilla, fie că vorbele sale sunt tipărite în Dilema Veche sau în revista Viva!, el explică ce înseamnă să fii artist în România secolului XXI și ce surse îi hrănesc inspiraţia.
Angajamentul pe care şi l-a asumat în momentul în care a primit în folosință vioara Stradivarius Elder-Voicu, în 2007, a fost acela de a familiariza un număr cât mai mare de români cu sunetul splendidului instrument, misiune îndeplinită în primul rând prin turneele sale naționale.
Multumim muzicienilor care l-au adus în și între noi pe Mozart și așteptăm cu nerăbdare viitoarele suprize muzicale de la Sala Radio!
Aflați întregul program aici: https://salaradio.ro
