În 2023, la ediția nr 26 a Festivalului Enescu îl vedeam și-l ascultam pentru prima oară pe dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali, atunci la pupitrul Filarmonicii din Goteborg.
Pe 10 septembrie 2023 scriam asa:
Ieri la George Enescu Festival am reîntâlnit o ipostază a spiritului nordic de care nu mai dădusem încă din adolescență: l-am revăzut pe Gösta Berling însuși, cel creat de Selma Lagerlof – (si niciodată ecranizat pe măsură!). Dacă Gosta Berling ar fi dirijat vreodată un concert, cu siguranță că ar fi arătat si s-ar fi auzit exact ca magnificul Santtu-Matias Rouvali, cu grația și ușurătatea și fluxul sonor și modernitatea (respectiv racordarea la spiritul timpului), dar și tragedia încorporată.
Am întâmpinat deci cu mare bucurie revenirea lui Santtu-Matias Rouvali la București, de data aceasta chiar cu Philharmonia Orchestra Londra, al cărei dirijor principal este – acest prestigios ansamblu sărbătorește anul acesta cea de-a 80-a aniversare.
Iar de data aceasta prezența sa muzicală a fost și mai impresionantă și esențială. A ales programe dificile, formate predominant din muzicieni ruși (cu notabila excepție a Fanteziei lui Enescu). Dar mai ales a transmis o nouă vibrație.
Miercuri 27 august, concertul de la Sala Palatului a început cu Capriciul italian al lui Ceaikovski. De la primele acorduri ale trompetelor de paradă, sunetul nou și complet m-a frapat – dovadă că amenajările realizate de Kahke Acoustics au dat roade iar sunetul în Sala Palatului s-a îmbunătățit simțitor.
Pe măsură ce muzica se dezlănțuia asupra noastră însă ni s-au revelat la alte dimensiuni.
La detașarea și ușurătatea aparente pe care i-am remarcat-o în 2023 s-a adăugat însă și o simțire care s-a adâncit, dând lumii o altă măsură.
Sanntu-Matias Rouvali și orchestra creau acum un sunet care avea materialitate sau mai bine zis creau o ființă total distinctă: sunetul.
Un alt regim existențial, marcat de o ființă proprie și definit de vibrație și ritm.
Aparent, Santtu-Matias Rouvali se mișcă mai mult decât ar cere-o sunetele care se aud: gesturile sale marchează ușor și un ritm care nu se aude direct, dar care subîntinde toată desfășurarea și dă coerență întregii trame artistice, în seara de miercuri cu cele trei acte muzicale prevăzute:Piotr Ilici Ceaikovski Capriciu italian op. 45, Dmitri Șostakovici Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107, Igor Stravinski Suita Pasărea de foc (versiunea din 1945).
Dinamismul și magnetismul dirijorului au sfidat vigilența fotografilor Festivalului, dar au creat o vrajă muzicală greu de cuprins în cuvinte.
Piesa lui Ceaikovski ne-a introdus în acest stil și ne-a făcut cunoștință cu ființa sunetului, dar ceea ce a urmat ne-a arătat puterea acestei ființe.
Al doilea act a fost drama lui Șostakovici, al doilea #celebrations marcat în acest concert: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la moartea marelui compozitor.
Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107 a fost susținut solistic de geniul lui Andrei Ioniță la violoncel, într-un dialog al corespondenței perfecte cu Santtu-Matias. O piesă extraordinar de dificilă și plină de cele 1001 de nuanțe pe care le putea avea arta confruntată cu aripa totalitarismului.
Dialogul sfâșietor între violoncelul lui Ioniță și orchestra copleșitoare, pe alocuri frizând demonicul, m-a plonjat pe nesimțite într-o lume labirintică, alambicată, dureroasă până la tortură. Nu sunt metafore, ci chiar un sunet care se făcea carne. În partea a doua a acestei piese am avut senzația că geniul lui Șostakovici, transpus pentru urechile noastre de violoncelul lui Andrei Ioniță, avea a ne transmite fizic, direct în corp, ce înseamnă teroarea și opresiunea.
Urmând ca în partea a treia să ieșim la lumină într-o nouă realitate, o nouă curgere a lumii, în care sunetul orchestrei ne introducea cu un curaj de explorator.
Cât de stranie ne poate părea lumea și propria existență am putut percepe în această Pasăre de Foc, parcă nicicând mai grăitoare ca manifestare a numinosului și ființei din lumea de dincolo.
“Pasărea de foc” este muzică făcută pentru a fi reprezentată și dansată (de compaia celebrului Diaghilev), fiind unul dintre celebrele “ballets russes” care au schimbat fața artei, la Paris. Subiectul este inspirat din mitologia rusă: Prinţul Ivan se abate pe tărâmul vrăjitorului Koşcei – nemuritor pentru că-și ține sufletul într-un ou păstrat într-un loc secret. Pe tărâmul magic, Ivan zăreşte mai întâi Pasărea de foc – o vânează, dă să o ucidă, dar pasărea îl roagă să o cruțe. Ivan ascultă, iar pasărea îi mulțumește oferindu-i pana ei fermecată și ajutorul ei necondiționat la ananghie.
Mai departe, pe tărâmul fermecat Ivan întâlneşte treisprezece prinţese aflate sub vraja lui Koşcei. Se îndrăgosteşte de una dintre ele şi vrea să o scape de vrajă. În lupta cu puternicul vrăjitor, Ivan cheamă în ajutor Pasărea de foc. Aceasta începe să cânte o muzică atât de frumoasă şi energică încât toate creaturile dansează până la epuizare, apoi cad într-un somn adânc. În acest moment, pasărea îi arată lui Ivan locul în care Koşcei ţinea oul cu sufletul său păcătos. Ivan îl sparge şi, astfel, îl ucide pe vrăjitor şi rupe vraja care le ţinea captive pe prinţese.
Ca un om care iubește natura și petrece mult timp în natură, ca vănător care contemplă viața și moartea în natură, Santtu-Matias Rouvali are șansa de a avea mereu un ochi deschis asupra concreteții, a straniului concret al fiecărei ființe și de a păstra o atitudine de respect pentru fiecare ființă.
De aceea pasărea lui de foc nu este o formă de visare asupra unui imaginar sau o formă de înflăcărare în poveste, ci pasărea lui de foc are concretețea unei întâlniri cu un alt regim al ființei, pe care, percepându-l, începi să-l asimilezi.
Acolo, în Sala Palatului, vrăjiți până la transă de cântecul și zborul păsării de foc, noi spectatorii începeam să devenim pasărea de foc alături de muzicieni.
O dublă provocare – dacă e să ne amintim că această muzică a fost creată pentru balet, deci acum orchestra cântând singură avea să își asume și sarcina de a aduce reprezentării noastre concretețea perceptivă pe care în mod obișnuit o aduce dansul, forma umană în mișcare.
Spre final se conturează din ce în ce mai clar impresia că muzica este o putere – iar a îmblânzi, a respecta și a fi una cu pasărea de foc de pe tărâmul celălalt este o sursă de forță fără limite la care am avut acces prin acest vehicul extraordinar care este muzica.
Am putut deci constata puterea deosebită de captare a orchestrei Philharmonia dirijate de Santtu-Matias Rouvali, care a prins toată seara într-o senzație de vibrație unitară, care a integrat nu numai cele trei acte prevăzute ale concertului, ci și bisurile lui Andrei Ioniță – extraordinara transpunere pentru violoncel a Rapsodiei Române de Enescu și o piesă de Bach – precum și bisurile orchestrei, care aparent făceau parte dintr-un regim mai lumesc și mai jucăuș al existenței.
˝Jucăușul˝ lui Santtu-Matias Rouvali este jocul lumii, a cărui fluiditate o stăpânește cu din ce în ce mai multă bucurie.
La final, îmi venea să spun că Santtu-Matias Rouvali ar face poftă de muzică și unui afon – atât de mult părea să se bucure pentru muzica transmisă la fiecare pas. În calitate de cunoscător al fluxului lumii, el găsește calea de a crea ritmul viu între care face din fiecare călătorie muzicală o călătorie dinamică și plină de neprevăzut – ca și o incursiune în pădure.
Dacă prima seară cu Saantu Matias și Philharmonia London a stat sub semnul a ceea ce ne poate aduce muzica în calitate de poartă spre tărâmuri de dincolo de sensibilitatea obișnuită, sub semnul mai-mult-decât-umanului accesibil prin muzică, seara a doua a stat sub semnul umanului și percepției imediatului – o experiență încă mai copleșitoare, care deschide perspective nebănuite.
Seara a început sub semnul lui Enescu, cu o piesă oarecum atipică, magnific interpretată la pian de Alexandra Dariescu. O piesă cântată ca odă pentru frumosul naturii și pentru omul care îl contemplă. Fără drame și sfâșieri, ca o drumeție prin natura unde spiritul omului se simte hrănit. Doar 12 ani avea George Enescu în momentul în care a început să lucreze, la Viena, la schiţa Fanteziei pentru pian şi orchestră, o lucrare în care aducea un omagiu romantismului german – spun unii, cu efecte din Brahms. Piesa a fost finalizată cinci ani mai târziu, la Paris, pe manuscrisul original existând şi o dedicaţie în limba germană: ,,Fie ca această lucrare să-l elogieze pe Maestru / Totuşi, binecuvântarea vine de sus”.
O piesă ca o bucurie pură unde a strălucit din plin virtuozitatea pianistei Alexandrei Dariescu și pofta ei de muzică. Am urmărit-o cu fascinație cântând notele, vocal, abia auzit.
Bisul care a urmat a fost tot un omagiu adresat de pianistă spiritului enescian, prin lucrarea Nadiei Boulanger, marea profesoară și maestră a pianului care susținea că nu cunoaște compozitor mai complex decât Enescu.
Alexandra Dariescu este cunoscută pentru virtuozitatea pianistică, dar și pentru proiectele ei îndrăznețe. În stagiunea 2024-2025, Alexandra Dariescu debutează alături de London Symphony Orchestra, ca parte a seriei LSO Discovery, în proiectul educaţional pe care l-a creat împreună cu Tim Redmond, Count Me ln, şi prezenţa ei în cadrul Concursului Internaţional de Pian de la Leeds, cu ocazia inaugurării Premiului Alexandra Dariescu pentru interpretarea remarcabilă a unei piese scrise de o compozitoare. Este pentru prima dată când o astfel de distincţie este introdusă într-un concurs internaţional de pian, subliniind angajamentul pianistei de a schimba culturile, de a inspira generaţiile tinere şi de a promova egalitatea de gen în industria muzicii clasice.
Partea a doua a concertului de joi de la Sala Palatului ne-a adus reversul acestui punct de vedere uman, respectiv toată încărcătura unei experiențe dramatice care a rezonat puternic, după ce a ajuns să se reveleze lent, aproape insidios, prin entuziasmul dionisiac al sunetului dezlănțuit de Sanntu-Matias Rouvali.
În timpul asediului Leningradului, într-un oraş înfometat şi bombardat fără încetare, Dmitri Şostakovici scria Simfonia nr. 7, ce avea să devină una dintre cele mai tulburătoare şi mai comentate partituri ale secolului XX. Primele trei părţi au fost compuse chiar în oraşul încercuit.
Conform notelor lui Mark Wigglesworth, cea mai mică estimare a numărului de sovietici uciși din motive politice între 1928 și 1941 este de 7,9 milioane. Unii susțin că Stalin a fost responsabil pentru de trei ori mai multe morți. Oroarea supremă este, de fapt, că nimeni nu va ști vreodată exact. Sub domnia lui Stalin nimeni nu îndrăznea să-și spună părerea – nici măcar soțiilor sau fraților. Era o teroare a tăcerii și singurătății. Frica plutea peste tot.
Când venea târziu acasă, Șostakovici dormea în verandă: dacă ar fi bătut la ușă în noapte, familia sa s-ar fi speriat de moarte că a venit poliția secretă. Oricine părea nefericit și era denunțat ca atare urma să fie pur și simplu îndepărtat din societate. Nimeni, așadat, nu-și permitea să fie nefericit.
Totul s-a schimbat pe 22 iunie 1941. Germanii au invadat Rusia. În Memoriile sale, controversate, dar credibile, compozitorul arată că atunci când a venit războiul, oamenii au fost uniți de o durere comună, au început să-și exprime public durerea și au reînceput să apară semnele vieții spirituale, aproape distruse înainte de război.
˝‘Mulți oameni cred că m-am întors la viață după Simfonia a cincea. Nu, m-am întors la viață după a șaptea. În sfârșit, poți vorbi cu oamenii. Era greu, dar puteai respira. De aceea am considerat anii de război productivi pentru arte.’
Șostakovici a fost în cele din urmă capabil să exprime în muzică suferința pe care o trăia. Bineînțeles că îl detesta pe Hitler, dar invazia germană a dictaturii a permis o perdea de fum pentru focalizarea reală a furiei și durerii sale.
Memoriile arată că Simfonia a Șaptea fusese planificată înainte de război și nu a fost doar o reacție la agresiunea lui Hitler. Șostakovici a susținut că toate formele de fascism îi erau odioase și că Stalin era la fel de criminal ca Hitler. Anii teribili de dinainte de război nu au fost uitați.
‘De fapt, nu am nimic împotriva să i se spună ˝Leningrad˝ simfoniei mele cu nr 7, dar nu este vorba despre Leningradul sub asediu. Este despre Leningradul pe care Stalin l-a distrus și pe care Hitler abia le-a terminat.’
Prima reacție a Șostakovici la război a fost de a încerca să se înroleze în Armata Roșie. Din cauza vederii lui slabe, nu a putut fi mai mult decât ajutor de pompier. Dar această slujbă i-a permis să compună Simfonia a Șaptea. A scris frenetic, terminând prima mișcare în mai puțin de șase săptămâni. Rezistând presiunii de a fi evacuat, el a continuat să lucreze, începând a doua mișcare pe 4 septembrie.
În aceeași zi, armatele germane au înconjurat orașul și a început asediul Leningradului, asediu care a durat 900 de zile. Se estimează că aproape un milion de oameni, respectiv o treime din populația orașului, au murit de foame. Unii și-au mâncat animalele de companie, alții chiar rudele deja moarte de foame.
În acest timp, Șostakovici a scris, terminând a doua și a treia mișcare în mai puțin de trei săptămâni. Deja rușii aflaseră că cel mai mare compozitor al lor în viață scrie o simfonie în sprijinul rezistenței lor eroice. Era o contribuție semnificativă la ridicarea moralului populației – de aceea autorităţile sovietice își doreau să îl evacueze pe Șostakovici din Leningradul împresurat, pentru a fi sigure că simfonia va fi terminată. Au reuşit în cele din urmă să-l convingă pe compozitorul reticent să fie evacuat – spre orașul relativ sigur Kuibyshev (acum Samara).
În mai puțin de șase luni, simfonia era gata. Primele spectacole au fost simboluri uriașe ale patriotismului, iar efectul lor de propagandă a fost rapid realizat de aliați. Partitura a fost microfilmată, trecută ilegal spre Teheran, de unde a fost trimisă pe mare în America. La 19 iulie 1942, Toscanini a dirijat un spectacol cu Orchestra Simfonică NBC, care a fost ascultată live de 20 de milioane de oameni. Numai în anul următor a primit încă 62 de spectacole în America. Imaginea compozitorului a apărut pe coperta revistei Time.
Însă interpretarea cu adevărat legendară s-a petrecut chiar în Leningradul asediat, în faţa unui public slăbit de foame şi teroare. Orchestra fusese refăcută cu muzicieni rămaşi în viaţă, printre care percuţionistul Dzaudhat Aidarov, crezut mort şi salvat din morgă de dirijorul Karl Eliasberg. De altfel doar 14 membri ai Orchestrei Radio erau încă în viață. Orașul a fost împânzit cu afișe care cereau oricărui muzician disponibil să se prezinte pentru repetiții.
Mai mult, orice soldat care putea cânta la un instrument a primit ordin să se întoarcă din prima linie pentru a se alătura orchestrei. Acest simbol al rezistenței devenise atât de important încât muzicienilor care pregăteau concertul li s-au dat și rații suplimentare de mâncare.
Pentru concertul în sine, armata a pregătit o diversiune pentru a reduce la tăcere artileria inamică. Concertul a fost transmis în direct la radio și toți cei care l-au auzit au fost inspirați să-și continue sfidarea față de naziști.
Se spune că un general german stătea în tranşee și asculta. Ulterior, el a povestit: „Când s-a terminat, mi-am dat seama că niciodată nu vom putea intra în Leningrad. Acest oraș nu putea fi cucerit.” În Germania, simfonia nu a fost cântată decât după război – premiera a avut loc la Berlin pe 22 decembrie 1946, cu Sergiu Celibidache ca dirijor al Filarmonicii din Berlin.
Toate acestea le-am refăcut din surse istorice, însă în Sala Palatului le-am auzit și mai ales le-am simțit, transmise direct spiritelor și corpurilor noastre de geniul lui Saantu-Matias Rouvali și orchestrei Philharmonia.
Simfonia începe cu un Allegretto ce evocă viaţa cotidiană înaintea catastrofei, urmat de o temă obsesivă şi brutală a invaziei, ce are la bază, după unii cercetători, o arie din Văduva veselă, opereta preferată a lui Hitler. Marşul ameninţător este construit prin repetiţie şi amplificare orchestrală, ca simbol al răului banal ce se insinuează treptat şi distruge totul în calea sa. A doua parte, Moderato (poco allegretto), are un caracter de dans popular melancolic, o repliere interioară într-o lume devastată, cu umbre de amintire şi pierdere.
Șostakovici nu este un sentimental, ci un senzitiv. Ceea ce el ne transmite nu e propriu-zis sfâșiere emoțională, ci tortura și teroarea în corp. Copleșirea. Trecând prin mai multe avataruri – iar devitalizarea, deznădejdea, delirul, ironia sunt numai câteva dintre ele. Aceasta trecere va însemna însă și suscitarea unei opoziții, unei rezistențe care frizează nebunia.
Nu, nu este reziliență funcțională, ci altceva, un dat vital pe care numai circumstanțele excepționale îl pot scoate la iveală. Ghicim multe despre el când citim memoriile din închisorile comuniste. La Sala Palatului însă, in interpretarea Philharmonia Londra condusă de Sanntu-Matias Rouvali, am trăit și am simțit aceste lucruri. Muzica s-a revelat drept cale de cunoaștere și înțelegere.
Am văzut asta în concertul de violoncel din concertul de miercuri. De data aceasta însă, cu Simfonia Leningrad, avem o dubla teroare și o simțim că atare – fapt verificat inclusiv la persoane care nu știau aproape nimic despre geneza Simfoniei Leningrad.
În ființa care a trecut prin totalitarism și/sau război ecoul acestei muzici este devastator. Iar umanul aici nu are nimic triumfal, ci este lucid, păstrându-și filonul vital.
La cârma Philharmoniei, Saantu-Matias Rouvali se revelează că Maestru privitor în inima întunericului în aceeași măsură în care privește în locul din care izvorăsc razele soarelui.
Afinitatea dintre viziunea lui Saantu-Matias Rouvali și senzitivitatea lui Șostakovici este atât de puternică și pătrunzătoare încât distanța observatorului, detașarea spectaculară cu care este obișnuit omul care intră într-o sală de concerte lipsește de data aceasta. Muzica este consumatoare, obsesivă, reda toată nebunia, tot arbitrarul situației totalitare, opresiunii și asediului, făcându-ne să pricepem mai mult cu corpul ce ar putea să însemne rezistența la așa o presiune, ce urme ar putea ea lăsa asupra indivizilor, pe termen lung asupra unui popor.
Un strop de detașare ne-a fost adus abia la sfârșitul concertului, prin bisul cu valsul aceluiași Șostakovici.
Citiți aici un alt punct de vedere asupra acestor două concerte, aparținând Danei Verescu: https://palindrom.eu/o-declaratie-de-dragoste
Despre concertele programate în cadrul Festivalului Enesccu citiți aici: https://festivalenescu.ro/ro/festivalul-george-enescu/concerte
