Cred că niciodată nu mi-a plăcut Brahms mai mult decât in acest concert – ca și cum s-ar fi intalnit notele potrivite cu ideile potrivite, pe terenul potrivit.
Așa am realizat că Brahms are o structură unică și un mod special de a trata sentimentele și compulsiunea noastră de a ne apleca inapoi, de a ne pierde in asociatiile trecutului – dar și de a ne organiza.
Așadar, vineri, 16 februarie 2024 mă grăbeam spre Sala Radio în așteptarea celei de-a doua piese din marele puzzle Brahms pe care ni-l promite ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO, cu integrala lucrărilor simfonice și concertante, în 4 concerte extraordinare, proiect conceput în jurul aniversării a 190 de ani de la nașterea compozitorului.
Sala plină, iar momentele dinaintea spectacolului mi-au amintit de scena din filmul Vă place Brahms, de dinainte de concertul din film. Avem o Ingrid Bergman de vreo 40 de ani care acceptă invitația unui bărbat mai tânăr, Anthony Perkins, la un concert Brahms. El este ușor nervos: oare ei îi place Brahms? Ea nu știe neapărat, apoi concertul se derulează, iar muzica și un detaliu mic de pe scenă o aruncă în labirintul memoriei. Pe scenă se cântă Simfonia nr 1, și acordurile ei o conduc la amintiri și disecarea unor raporturi umane sentimentale probabil nu prea des vizitate. Tema filmului, mai des citata, poate mai obsedantă, repetată la inceputul și la sfarsitul filmului, este simfonia nr 3 – dar din această scenă a concertului cu simfonia nr 1 putem încerca să ghicim de ce este Brahms în acest film. Putea fi oare oricare alt compozitor?
Nu am prea mult timp de reflecție, pentru că începe concertul, mereu la timp – așa cum numai la Sala Radio se întâmplă. Interpretare impecabilă a Orchestrei Naționale Radio, conduse de americanul John Axelrod – prima piesă este Concertul în re major pentru vioară și orchestră, unde strălucește tânărul violonist Valentin Șerban, câștigător al Concursului Internațional „George Enescu” în 2021. Memorabil momentul în care dirijorul a coborât de la pupitru lăsându-l pe Valentin Șerban să cucerească tot spațiul sălii cu o singură vioară, singurul sunet care prelungea bogăția sonoră de până atunci.
Așa cum știm că mereu ideile mari vin nechemate voluntar, ci ne asaltează cumva dintr-un abis al minții de unde abia așteaptă să le lăsăm să răsară, am început, pe măsură ce se dezvolta concertul, să înțeleg de ce povestea despre enigmele sufletului îndrăgostit din Vă place Brahms este punctată de muzică de Brahms și nu de Beethoven sau Debussy. E ca și cum ai întreba: Vă place nostalgia? Dar mai multe nostalgii? Și ce faceți cu ele?
Ideea aceasta s-a conturat, înflorind în peisajul muzical, în partea a doua când s-a cântat chiar Simfonia nr. 1 (cea din concertul din film). I se mai spune „a zecea simfonie de Beethoven”, deoarece a fost concepută de autor ca un omagiu pentru Beethoven și cei 21 de ani de elaborare l-au condus pe Brahms la o continuitate minunată cu cel pe care îl venera, Beethoven. Da, am recunoscut teme muzicale din Simfonia a 3-a („Eroica”) și din Simfonia a 9-a de Beethoven, dar această simfonie este totuși de Brahms pentru că are structura de labirint care se organizează, structură tipică lui Brahms.
Dacă lucrările lui Beethoven sunt de tipul: teză, antiteză, sinteză, la Brahms „teza“ nu devine evidentă decât în ultima parte. Laînceput suntem plonjați într-un labirint de sentimente – notele lui Brahms privesc mereu înapoi, ca și cum progresia rațională ar fi grevată de incursiuri în amintiri sentimentale. Un labirint de sentimente.
Spre deosebire de alti compozitori, la Brahms nu intrezarim finalul unei bucăți din aluzii făcute la inceput, ci doar vedem cum ceva incepe si, in loc sa progreseze rational, se afunda in profunzimi de sentiment. Totusi progresia are loc prin acest labirint si intentia finala se reveleaza in ultima parte.
Cu acel ochi special al minții care vede in mai multe dimensiuni, am intrevăzut culoarele labirintice și mi-am amintit cum recent facebook mi-a înfatisat expoziția Piranesi pe care am parcurs-o acum doi ani la Muzeul de Artă.
Așa am avut viziunea unui Brahms ca un pandant muzical al lui Piranesi, așa cum Borges a organizat inteligibil nebunia labirintică lui Piranesi în literatura sa construită pe baza mitului labirintului.
Ca și la Borges, concertul lui Brahms mi-a apărut ca o arhitectură de vise și viziuni care permite o multiplicare suprarealistă a sinelui.
Asa cum spatiile piranesiene se multiplica si cad in proliferarea fara sfarsit a labirintului, asa si notele lui Brahms privesc mereu inapoi. Nu este o arhitectura perfect rationala, dar nici un abis de sentimente fara capat. Este un soi de labirint al memoriei, organizat de o intentie secreta, care se revelaza doar la finalul piesei.
Borges se inspira din Piranesi via Thomas De Quincey (așa cum el insusi marturisește) mai mult prin peisajele din închisori imaginare – Carceri – și prin arhitecturi mentale, dând naștere unui labirint spatio-temporal.
Brahms insa face ecou labirintului piranesian prin contemplarile Romei si sentimentul pur care prin definitie este mereu o incursiune inapoi (in istorie, in istoria personala). O onestitate psihologica dezarmanta care marturiseste ca orice sentiment este functie de trecut, de un atasament.
Cat de mare este aceasta fascinatie pentru atasamentele trecutului se masoara in puterea de atractie a ideii labirintice (a te pierde in…) versus imprecizia detaliilor. Pare un maze, un labirint in care sa te pierzi, o „incalceala“, dar totusi are si un organizator intern foarte puternic.
Brahms capteaza cursul sentimetelor, ceea ce ii permite o structura. Pe scurt pare ca „te pierzi in“ marea amintirilor și asociatiilor, dar ratiunea iese mereu la suprafata. Sau ceea ce credem că este rațiune – iar aici parcă aș fi descris filmul Vă place Brahms.
Da, ne place Brahms pentru că ne scufundă adânc în noi și ne restructurează. Și de aceea așteptăm partile urmatoare ale integralei, pentru a trece prin alte și alte forme de agregare ale acestui labirint sonor care este de fapt un labirint sentimental.
