Ce legătură este intre zbor și un concert la Sala Radio? De experiență, desigur.
Ce legătură este intre românism și zbor… asta e destul de evident cam de când omul a inceput să zboare, pentru că primii oameni care au zburat au fost români.
Cand am anuntat pe Palindrom.eu concertul de ieri de la Sala Radio deja eram curioasa de o posibila continuitate intre viziunea contemporana asupra jocurilor romanesti propusa de Sabin Pautza, a carui creatie Ludus modalis urma sa o audiem, Arpeggionele lui Schubert cântat de Răzvan Suma si mai ales celebra simfonie Ceasornicul a lui Haydn! Ei bine, a fost continuitate, și asta cu acel twist care mă face sa-l declar pe dirijorul Gheorghe Costin „palindrumet de onoare“! Asta deoarece concertul de ieri seara a fost un adevarat palindrom – și nu spun asta deoarece vad acum oglidiri si palindrom peste tot, ci… o să vedeți de ce!
Concertul a început cu Ludus Modalis III, lucrarea lui Sabin Păutza, cântată în primă audiție românească – chiar în prezența autorului, care ne-a onorat pe toți. Un sunet cu totul neobișnuit, pentru urechi proaspete. O bucurie pentru urechi proaspete. Armonic, obsedant, dar fără aluzii vizibil folclorice, deși face parte din seria Jocuri Românești.
Ascultându-i tensiunea intensă, trăindu-i dramatismul nedistonant, dar consistent, captivant, bucurându-mă de momentul în care se instalează dansul nu numai in sufletul care contempla ci și in fascii și muschi antrenati să amplifice ritmul, ei bine, atunci pe ecranul deja colorat al mintii s-a scris întrebarea „Cum se face că zborul este posibil?“
Iar intrebarea a fost urmată imediat de ceea ce am simțit în acel moment ca răspuns românesc „Zborul este posibil, din moment ce dansul este posibil. Pur și simplu“. Desprinderea de pământ, la început ritmată, în joacă, așa cum este în dans. La fel este și zborul, depinde unde te situezi, de care parte a ritmului. Acesta este Ludus Modalis. Jocul la horă, fascinația ciuleandrei și-au dat mâna in acel moment cu cea mai clară și mai simplă dintre demonstrațiile psihanalitice, de care nu e deloc simplu să te dezbari, mai ales că le vezi eficiența peste tot.
Poate e și dialogul descris de Pasărea Măiastră a lui Brâncuși. Poate. Dar despre asta va fi vorba mai târziu, deocamdată să nu divagăm și să ne intoarcem la ritmul muzicii.
Am urmărit cu sufletul la gură Ludus Modalis, ale cărui părți s-au sfârșit toate cu o notă-omagiu lui Enescu. O notă sau un acord. Atât de intens a fost Ludus încât mă întrebam cum ar putea continua totul. A continuat cu… demonstrația.
Sonata Arpeggione a lui Schubert a fost scrisă în 1824 și am ascultat-o într-un aranjament pentru violoncel și orchestră de Roland Pidoux. Cu un Răzvan Suma absolut strălucitor, o imersiune perfectă în orchestră, un singur sunet, perfecțiunea, omogenitatea unei lumi în care toate stau la locul lor și contemplarea lor ne umple de o bucurie aproape sălbatică.
La final a venit Ceasornicul lui Haydn, întors cu dibăcie de mâna dirijorului Gheorghe Costin, înarmat cu bagheta lui Arturo Toscanini, via Ionel Perlea. Ceasornicul este numele sub care este cunoscută Simfonia 101 scrisă de Haydn la Londra undeva între 1793-1794 – se spune că ritmul ei a fost asociat tactului impecabil al unui ceasoornic bun.
Pe când ritmul constant se instala, mintea umană contemplându-și divina organizare, amintirea Ludusului de la început devenea mai vie, mai prezentă, ca și cum ar fi fost reflectată și amplificată pe acest ecran clasic simfonic, interpretat impecabil de Orchestra de Cameră Radio.
De aceea vă spun că ceea ce am auzit aseara a fost un adevărat palindrom muzical, care m-a umplut de triumful acela al zborului care începe cu pasul de dans și continuă fără limite, sau cu limitele pe care numai măiestria ți le pune.
