Body moving is mind-moving! – despre terapia prin artă ca terapie a viitorului

Alte articole

Body moving is mind-moving! – despre terapia prin artă ca terapie a viitorului

Facebook
Twitter
Pinterest
LinkedIn

Concluzii trăite în încheierea programului mind-moving de terapie prin artă:  într-o lume în care discursul a acaparat terapiile, puterea de vindecare a corpului și senzațiilor sale merită încrederea noastră. Din punctul meu de vedere, viitorul psihoterapiei aparține artelor care angajează simțurile și corpul. Asta cel puțin până ce o se reînvățăm să vorbim, până ce poezia ne va mântui. 

Se vorbește mult azi, inclusiv în terapie, despre corp, semnalele corpului, despre nevoia de exprimare. Avem discursul despre corp, dar corpul în sine are prea puțin loc în terapie – corpul cu totul, cu capacitatea lui de a semnifica, de a exprima, de a proiecta, de a percepe, de a trăi plăcerea și durerea. 

Încă percepem corpul în special atunci când doare și atunci ne ocupăm cu găsirea acelor modalități cât mai rapide și mai eficiente prin care corpul să nu mai doară. În terapie avem diverse discuții despre corp, uneori pornind de la indicii corporale, da, dar chiar și în terapie rareori lăsăm corpul să exprime complet și să elaboreze ceea ce are de exprimat. 

Nu, nu avem de-a face cu o supra-ocupare a conștiinței, nu este ca și cum discursul conștient al minții ar fi învins discursul inconștient al corpului. Este mai degrabă eul în acțiune, eul care devine tot mai expert în mecanisme de apărare, obligând corpul să se replieze și să acționeze radical, prin conversii care devin periculoase, care pun în pericol sănătatea pe termen lung. 

Eul acesta discursiv nu mai are nici timp de sublimare și nici încredere în sublimare ca mecanism de apărare în sine ci căutăm mereu să-l dublăm cu altceva. De exemplu, nu este suficient că am pictat ceea ce ghicim a fi un conflict profund al existenței noastre – nu așteptăm să se developeze în noi sensul acestei acțiuni cu aspect artistic, ci eul ne îndeamnă să explicăm oricât de lapidar ceea ce am făcut și să „valorizăm“ actul cu orice preț. 

Totuși, ca să revenim la baze, faptul de a exprima și mai ales de a sublima, are o semnificație terapeutică in sine prin

  • reintegrarea corpului cu sine însuși
  • satisfacția unei fantasme inconștiente puse în act într-un cadru pe care eul il poate gestiona : ceea ce Freud denumește sublimare, care se întâmplă în ceea ce exprima Donald Winnicott ca „spațiu tranzițional“, spațiu de joacă în care conflictele se pot prezentifica pentru a fi conținute și, la nivelul al doilea, elaborate.

I-am spus deja Angelicăi Postu, după ce am asistat la Conferința de Muzicoterapie organizată de Societatea de Muzicoterapie de la noi, că sunt de părere că viitorul psihoterapiei aparține artei. Cu cât suntem mai departe de discursiv, cu atât terapiile au mai multe șanse de a funcționa în autenticitate. 

La programul de art-terapii denumit mind-moving am ajuns din păcate doar la evenimentul de încheiere, dar mi s-a părut o ocazie bună de a le consemna bilanțul după 15 luni de activitate. Am venit bucuroasă să o revăd și pe Loredana Larionescu, psihologul care-mi acordase mai de mult un interviu legat de ParkinsOnDance, un alt proiect care a marcat pentru mine un reper în sensul că m-am bucurat să văd la noi o deschidere a mediilor medicale către art terapie (deoarece din partea artiștilor a fost mereu vie deschiderea către toate formele de exprimare ale corpului și nu numai). Mă impresionaseră profund fotografiile făcute în cadrul programului, care puneau în evidență enormul aha existențial pe care l-a putut aduce unui astfel de pacient momentul în care realiza că dansează, că mișcarea sa are un sens profund, pe care cei din jur îl înțeleg și l îmbrățișează.

Iar acum reintalnirea cu ea și ceea ce am văzut în concluzia programului mind-moving m-a umplut de o încredere adevărată n viitor.

𝙢𝙞𝙣𝙙-𝙢𝙤𝙫𝙞𝙣𝙜 este programul de terapie prin artă inițiat de Indie Box (https://indiebox.ro/) care a durat 15 luni si a înglobat: 48 de ateliere de dans, pictură și fotografie, peste 600 de pacienți participanți la Voila si Balaceanca,  4 spectacole de coregrafie,  o rezidență artistică si o instalație performativă expusă în București și Asker (Norvegia) si cercetata ca experiment de Loredana Larionescu si colegii ei. Proiectul a fost organizat în parteneriat cu NOPA –  Societatea Norvegiană a Compozitorilor și Textierilor, Asociația Entuziart – Art Terapie și Paolo Profeti Art.

Evenimentul de încheiere a fost o mind-moving night care a înce put cu un performance cu totul extraordinar creat de coregrafa Alexandra Balasoiu: Mareele de primăvară ale unei fete cuminți. 

“Lasa vertebrele sa miste, sa-ti vorbeasca si sa te linisteasca” – cam asa spune Alexandra acolo, din cele mai stranii pozitii – o demonstratie organica si pur si simplu haunting a raportului nostru cu nebunia. „Mareele“ m-au cucerit de la inceput – nu citisem un cuvânt despre performance, dar am bănuit de la inceput că vine dintr-o experiență personală. Era autenticitate acolo, în felul de a vorbi și mai ales de a cânta, în desen, în miscarile Alexandrei, pline de incarcatura emoțională, deși cultivate și chiar atletice. Această dimensiune de explorare a capacităților mai puțin uzitate de mișcare ale corpului uman devine, din păcate , din ce în ce mai rară printre coregrafii contemporani care, sub pretextul că „orice miscare poate avea expresivitate“ – ceea ce este adevărat de altfel – isi restrâng singuri spectrul de mișcare.

Am simțit că ceea ce văd este un soi de psychological work in progress. Mi-a atins inima. Mi-a atins mintea. Am apreciat simbolismul. Estetica. Simtirea, muzica, dansul, dimensiunea atletica, costumul, scenografia, desenele, vocea, cuvintele si felul in care Alexandra le putea rosti din cele mai imposibile pozitii. TOT.  Dacă majoritatea performance-urilor contemporane pot fi rezumate lejer în 30 de secunde, la Maree am fost cu sufletul la gura de la inceput la sfarsit.

Abia a doua zi am citit descrierea lăsată de Alexandra pentru această creație coregrafică a ei:

𝑀𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑝𝑜𝑟𝑛𝑖 𝑝𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑑𝑟𝑢𝑚 𝑠-𝑎 𝑛𝑎̆𝑠𝑐𝑢𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑛𝑡̦𝑎 𝑎𝑢𝑡𝑒𝑛𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔𝑒 𝑠̦𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑔𝑟𝑎 𝑜 𝑒𝑥𝑝𝑒𝑟𝑖𝑒𝑛𝑡̦𝑎̆ 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆, 𝑑𝑒𝑐𝑙𝑎𝑛𝑠̦𝑎𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑛𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑖𝑖𝑐𝑒𝑖 𝑚𝑒𝑙𝑒. 𝐶𝑎𝑡𝑎𝑙𝑜𝑔𝑎𝑡𝑎̆ 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑙 𝑐𝑎 𝑜 𝑝𝑠𝑖ℎ𝑜𝑧𝑎̆ 𝑝𝑜𝑠𝑡𝑝𝑎𝑟𝑡𝑢𝑚, 𝑢𝑛 𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑟𝑎𝑟 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑡𝑎𝑡𝑖𝑠𝑡𝑖𝑐 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑎 1 𝑑𝑖𝑛 1000 𝑑𝑒 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖 (𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑟𝑎𝑟𝑎̆ 𝑡𝑢𝑙𝑏𝑢𝑟𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑠𝑖ℎ𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑎𝑑𝑎 𝑝𝑜𝑠𝑡𝑝𝑎𝑟𝑡𝑢𝑚), 𝑒𝑥𝑝𝑒𝑟𝑖𝑒𝑛𝑡̦𝑎 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑟𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑜 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑥𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑖-𝑎 𝑑𝑖𝑐𝑡𝑎𝑡 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑡𝑟𝑎𝑠𝑒𝑢𝑙 𝑢𝑙𝑡𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟, 𝑎𝑟𝑡𝑖𝑠𝑡𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒𝑜𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑎̆. 𝐴𝑚 𝑝𝑜𝑟𝑛𝑖𝑡 𝑎𝑠𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎̆𝑢𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑐𝑎̆𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑐 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑖̂𝑚𝑏𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑠̦𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑖𝑝𝑠𝑖𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑎 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑎𝑠𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑑𝑒 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑟𝑖 𝑐𝑎 𝑟𝑒𝑣𝑒𝑙𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑢𝑖𝑚𝑖𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑓𝑢𝑧𝑢𝑙 𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑡 𝑐𝑎 𝑝𝑎𝑡𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑎𝑙𝑎̆.

Da, ceea ce văzusem în sala ARCUB a fost un travaliu terapeutic real si mi-as dori din toata inima ca peste un timp oarecare, intr-un mediu terapeutic, mai multi oameni sa invete sa isi croiasca, fiecare pentru sine, un astfel de performance terapeutic elaborat si complex, să învețe sa aiba incredere in corpul lor si in senzatii si in puterea de vindecare din noi.

Las aici trei fotografii realizate de mine în cadrul celei de-a doua demonstrații din seara mind-moving talks, în care psihologul Ema Alexandrescu ne-a provocat la experiența de a realiza o fotografie în cadrul în care ne aflam, pentru a descrie felul în care vedem nebunia.

A urmat demonstrația de terapie prin fotografie a Emei, sufletul atelierelor Lumenesc. Am văzut filmul realizat în mediile psihiatrice unde acest program a fost implementat (spitalele de psihistrie Voila și Bălăceanca). Cred că cel mai mult m-a impresionat momentul în care Ema a subliniat cât de important a fost pentru oamenii închisi intr-o instituție psihiatrică, oameni care uneori de luni de zilem, alterori chiar de ani de zile, nu mai decid nimic nici măcar în legatura cu ei, să decidă acum în timp real ce anume și cum vor fotografia. Și, la fel, faptul că până la urmă acest happening fotografic a cuprins și personalul medical, ceea ce le-a revelat tuturor faptul că sunt totuși o comunitate. Fie și numai în virtutea acestui fapt art-terapia este un uriaș pas înainte spre vindecarea pe termen lung, care nu este vindecarea unui „pacient“ pasiv, operă a unor cadre medicale active, ci este un travaliu la care vrând-nevrând (dar mai bine vrând) iau parte cu toții. 

M-am bucurat să văd că există deschidere pentru a lăsa să pătrundă art-terapia în mediul psihiatric – a demonstrat-o cu claritate discursul medicului Irina Minescu, manager al Spitalului de Psihiatrie Voila, Câmpina. Atelierele de art-terapie au deja tradiție de un an acolo, în cadrul proiectului mind-moving, ca un adjuvant de calitate în procesul terapeutic și mai ales în crearea unui sentiment comunitar si pro-social la toți cei prezenți, atât pacienții care iau parte la program cât și personalul medical din spital. Pentru ca aceste programe să rămână însă în spitale pe toată durata anului este nevoie de măsuri instituționale care să creeze posturi pentru art-terapeuți.

Valentin-Veron Toma (șeful Compartimentului de Antropologie Culturală și Socială din cadrul Institutului de Antropologie „Francisc I Rainer” al Academiei Române) a evidențiat faptul că in perioada postpandemica a exploziei patologiilor psihiatrice (in care desigur ne aflam) artterapia se află deja pe lista de terapii promovate de OMS si institutiile europene, si astfel există premise serioase sa intre si in circuitul terapeutic si psihiatric de la noi.

Instalația performativă creată în cadrul rezidenței artistice arondate programului, expusă în București (la Rezidenta9) și Asker (Norvegia) este cercetată ca experiment de Loredana Larionescu si colegii ei. În felul acesta am văzut, in cifre foarte graitoare, cum raportul participanților cu tulburarea mentală devine mai autentic, cum cresc compasiunea, toleranța și autotransparența. Studiul lor continuă, sunt foarte multe date statistice de prelucrat.

Pe Loredana Larionescu o găsiți aici: https://arterapie.com/

Arta realmente aduce oamenii impreuna: ca si jocul, ea trece peste relatiile de putere si umanjzeaza pe toata lumea – acest lucru s-a putut observa si a fost consemnat peste tot unde programul mind-moving a rulat macar experimental. 

Mai mult, Arta ESTE terapie in sine, si ei ii apartine viitorul terapiei. Da, cred ca viitorul terapiilor psihicului apartine unei tehnici vechi de vreo cateva mii bune de ani: arta, respectiv artele senzoriale ale corpului. 

In psihoterapie se vorbeste mult de vreo 130 de ani – si de la talking cure am ajuns cam peste tot la too much talking. Acum vreo 70-80 a luat avant terapia prin substante, de atunci mereu experimentala, dar mereu prea sigura pe ea. 

Dar chiar inainte sa fi existat ideea de boală psihică, arta a fost terapie pentru psihic – și în anumite contexte nu a incetat niciodata sa fie. Viitorul nostru uman apartine corpului si senzatiilor sale, care se cer traite inainte de a fi resemnificate.