All in good time, un proiect din seria No Reason to Dance? este o cercetare a poeticilor apropierii care mi-a amintit de necesitatea de a reveni oricând la punctul zero al mișcării care începe să construiască o lume. Este chiar poezia.
Proiectul este o cercetare inițiată de fabulosul coregraf Steven Batts sub egida întrebării No Reason to Dance?, cu participarea unor artiști din România și Moldova, producător Petec.
Titlul All în good time semnalează că mișcarea apare la timpul potrivit, nu este forțată, după cum nu este nici demonstrată sau demonstrativă. Dansatorii nu sunt simple trupuri care se mișcă, frumos sau expresiv, ci participanți cu propria lor capacitate de acțiune și transformare. They have agency, va spune Steve Batts la artist-talkul de la sfârșit.
Mereu am fost de părere că momentele de grație dintr-un performance de dans sunt de fapt rare. Câteodată ne luptăm să le creștem frecvența, alteori ajungem la acel grad zero al grației în care ajungem să surprindem momentul în care ea se creează. Mai întâi în noi, ca protagoniști ai mișcării numiți dansatori.
Poate mi se activase această idee despre prospețimea mișcării datorită aspectului scenei și dansatorilor, care îmi aduceau aminte de MAD-ul de odinioară. Mi-am amintit de sălile în care prima întrebare pe care o puneam corpului era asta: cum vrei să te miști azi? De ce ai nevoie? Ce vrei să faci? Coborând în corp și ascultându-l, ne eliberam de presiunea de a dansa, dădeam liber corpului – îl lăsam să danseze.
Poate pentru că tocmai avusesem în curtea de la Centrul Național al Dansului o (re)întâlnire de gradul trei cu Smaranda Găbudeanu, prietenă pe care nu o mai revăzusem cam de când părăsisem MultiArtDans (strămoșul actualului CNDB) – Smaranda a calculat niște peste 20 de ani de atunci. În vremea aceea a MAD-ului, Smaranda era încă elevă iar eu eram un soi de Young professional and analysand, explorând autenticul mișcării, înainte de era marii explorări în Wudang.
Cert este că în seara aceea, în momentul în care dansatorii au început să se miște pe scenă am văzut cu adevărat poezia în mișcare, am simțit corespondențele până la tendon și am citit sintaxele coborând adânc în lumea internă.
Nu era dans pentru ochi neapărat, cu forme care-și corespund savant. Totuși corespondențele de mișcare care crează o frază, o sintaxă, erau acolo. Am văzut poezia născându-se și scriindu-se în corpuri. În toate corpurile. O vedeam difuzându-se pe măsură ce spectacolul creștea. S-a difuzat până la noi.
Poezia curgea dinspre scenă spre gradene, desțelenind corpurile inerte de spectatori, făcându-le să participe, să rezoneze cu poezia (atât de diferit de acele spectacole pline de mișcare care te lasă pe tine, spectatorul, frustrat pentru că în acel ocean plin de valuri de mișcare rolul tău este să fii o piatră).
De data asta corpul se desțelenea și urma în mod firesc prozodia de pe scenă. Se implică în secvențe interne de visare. Le-am întâmpinat ca pe niște prieteni.
Cu o oră și mai bine în urmă, stand în curtea generoasă a Centrului Național al Dansului, îmi aminteam de străvechiul MAD unde am început să explorez mișcarea și dansul – unde a început tot.
Atunci firele timpului s-au unit și mi-au adus întâlnirea cu Smaranda Găbudeanu, una din cele mai dragi colege de explorare de atunci.
Ne-am revăzut după o viață de om. În care ea a devenit artistă și acum, cu compania ei Petec, este chiar producătoarea acestui proiect atât de special, în care fabulosul coregraf Steve Batts orchestrează în cel mai mic detaliu scrierea poeziei în mișcare, care se transmite direct și pur și simplu creează sensul, de la osul la mintea celui care participă – și nu mai e simplu spectator.
Nu am făcut fotografii în timpul spectacolului, pur și simplu pentru că nu am putut tăia cu camera firele poetice care mă uneau cu dansatorii și comunicarea lor.
Apoi mi-am dat seama că nici nu erau necesare, pentru nimeni. Valoarea spectacolului stă în prezență, acest lux artistic făcând din noi niște privilegiați elitiști. Oricât de cool și de aducătoare de popularitate ar fi fotografiile și filmele, în cazul acestei cercetări ele nu fac decât să ne îndepărteze de la lucrul în sine, care este mai mult decât vizual.
Las aici numai câteva poze din frumosul caiet al spectacolului – repere gândite pentru a te face să ai o idee de ce ar trebui să fii prezent.
De fapt ceea ce spune spectacolul este exact asta: să fim prezenți în lume pentru a da expresie și corp poeziei noastre. Iar miracolul este că vom rezona unii cu alții și vom duce poezia mai departe sau la alt nivel. Acestea sunt poeticile apropierii.
La un moment dat, chiar în timpul spectacolului, privindu-i sau simțindu-i pe spectatorii din jur, am avut intuiția faptului că a trăi poeticile apropierii – inclusiv că spectator – este cea mai bună terapie pentru burnout people. Aceasta deoarece îi aduce în corpul lor și îi face să creeze sensul chiar cu corpul propriu. A simți, a fi prezent, a percepe cum corpul tu vrea ceva, iată începutul întoarcerii la viața autentică, unde există și se naște mereu sensul și/sau poezia.
Mai las și o fotografie de la artist talk-ul de după, unde vedetă a fost fără îndoială Steven Batts, un rebel al artei dansului – sau the Awful D-word, cum s-a exprimat el însuși.
De ce awful? Oare Steve Batts urăște dansul? Nu dansul, ci osificarea lui. Reificarea. Dansul de dragul dansului, pentru formă și performanță, perfect opus poeziei și comunicării autentice.
La artist talk au participat de asemenea toți artiștii de pe scenă: Alexandra Sosnicova, Andrei Golovnea, Cătălin Diaconu, Virginia Negru, alături de moderatoarea conversației, Anca Spiridon.
De fiecare dată când Steva Batts a luat cuvântul m-a captivat, mărturisesc. Poate pentru că rareori am văzut în ultima vreme acest tip pasionat de abordare a artei anti-sistem, extrem de problematizantă, dar în același timp perfect întemeiată artistic.
Pe scurt, mi-a vorbit pe limba mea: a dansa nu este entertainment și nu este o simplă producție de semne, semnale și indicii ale aplauzelor (citește aici forme bune, frumoase). Nu este ceea ce eu am numit tehnologie simbolică, în sensul în care nu face apel la previzibila decodare a unor indicii pe care coregraful și dansatorii le dau. Nu, a dansa, spune Steve Batts, nu este despre a face forme sau gesturi simbolici, ci este despre a simți transformarea.
M-am bucurat să îl aud vorbind despre gramatică și sintaxă, deoarece exact această rigoare a scrierii am citit-o pe scenă. Frumusețea este că în același timp citești poezia și o și simți. Foarte precisă și foarte volatilă în același timp. Fără intenție nu există artă. Dacă artistul are o intenție, o poți citit diferit în funcție de propria ta intenție.
Deși aparent foarte liber, ceea ce am văzut pe scenă nu era improvizație ,ci un dans precis, creat pentru a face loc poeziei. Deoarece, pentru a trăi, poezia trebuie scrisă.. Cumva, o sursă de mare bucurie, pentru că nu ești lăsat pradă momentului și imaginației, ci ești înscris în provocarea unui întreprinderi cu anumite repere.
Nicio nevoie de a păstra convenția muzicii, totuși ceea ce vedem/simțim este în perfectă armonie cu sunetul.
Pe scurt, un happening care te reconectează cu viața în toate straturile ei, de la basic la intelectual și spiritual, totul dintr-o postură perfect răsturnată și neconvențională. Ca atare, sunt gata să îl declar pe Steva Batts palindrumeț de onoare.
Citește mai multe despre proiect aici: https://palindrom.eu/tu-ce-motiv-ai-sa-dansezi-dansul-insusi/
Mai multe despre felul în care a demarat proiectul am scris aici; https://palindrom.eu/proiectul-de-cercetare-artistica-no-reason-to-dance-exploreaza-poeticile-miscarii/
Mai multe despre platforma PETEC aflați de aici: https://petec.ro/
