Tu, Theodoros 

Theodoros este cel mai puternic personaj creat de Mircea Cărtărescu – și nu spun asta pentru că Theodoros era împărat ci pentru că Theodoros te implică personal.

Recunosc marea literatură după capacitatea ei de a mă transporta într-o lume secundă, care mă atrage mereu să las lumea asta și să-i fiu locuitor pe termen nedefinit. Este o lume care ajunge să trăiască independent de mine, de cititor, dar și de autorul ei. O lume extrem de exigentă, care m-a învățat să nu mă las sedusă, capturată și captivată, nici de profunzimi poetice, nici de jocuri de limbaj și nici de narațiuni senzaționale. Singure, fiecare dintre ele conduce la dezamăgirea animalului  trist. 

Desigur, fiecare dintre ele are necesitatea proprie, dar niciuna nu este suficientă și nici chiar alăturarea lor nu este suficientă pentru a crea acea lume care mă cheamă pentru a-mi spune ceva.

Aș numi captator fantasmatic acel dispozitivul textual care-mi indică faptul că între paginile acelea există o entitate care provine din oceanul psihic în care ne scăldăm, numit de unii Akasha, de alții Thalassa și încă de alții inconștientul colectiv – și care la rându-i influențează puternic și semnificativ acest mediu. 

Așa am fost chemată de Theodorosul lui Mircea Cărtărescu, pe care nu l-am mai lăsat din mână în pofida celor 600 de pagini și în pofida numeroaselor urgențe ajunse deja de rutină. Nu s-a mai întâmplat de mult să îmi vorbească atât de clar o carte, poate de vreo 30 de ani – cam de când povestește autorul că și-a promis că-l va scrie, dar a fost captivat de multe alte urgențe – ajunse și la el probabil deja de rutină. Pandemia însă a creat pauza, disconfortul și frustrarea care au permis sălbaticului Theodoros să ia ființă și glasul să îi răsune până în Akasha.

Am scris cele ce urmează pentru a înțelege

1 Ce face din scrierea nouă a lui Cărtărescu, cu numele de Theodoros, un captator fantasmatic?

2 Ce are el a spune Akashei noastre?

Cartarescu vorbeste în mai multe rânduri despre Theodoros ca despre Veacul lui de Singuratate, in sensul epopeii, în sensul unei încrengături de povești care-și corespund, în sensul in care el, Cartarescu, reia natura de povestas care este fireasca unui creator de lumi.

Într-un sens mai profund și mai psihologic, este veacul lui propriu de singuratate, pentru ca este explorarea labirintului propriu, in singuratate. 

Poate că fascinația mea pentru servitorul, piratul, brigandul și, în cele din urmă, împăratul Theodoros vine dintr-un loc foarte adânc din mine. Mai întâi, am avut strămoși greci, după cum arată testul ADN pe care mi l-am făcut acum câțiva ani. Asta nu e ceva care să nu lase urme.
Eu cred în gânduri și senzații care ni se transmit de la cei vechi pe enigmatice trasee mnezice. Cred că poți avea nostalgii, amintiri, tropisme ce vin din alte vieți, trăite altcândva de cei legați de noi prin gene și prin sânge. Mama îmi citea despre corăbii și viața pe mări, iar eu, deși nu văzusem până atunci marea și nu știam ce e o corabie, totuși le vedeam clar în fața ochilor. În „Theodoros” fericirea se leagă de apropierea mării, iar oamenii cei mai nefericiți din lume sunt cei aflați în centrul Eurasiei, în punctul cel mai îndepărtat de mările și oceanele lumii. spune autorul.

Dar mai mult decât orice, Theodoros este fiul pandemiei, al singuratatii scriitorului care in sfarsit creeaza acel mediu fabulos, acel catoptru narativ care ii permite sa amplifice fantasmele, sa le accelereze particulele la viteza necesara pentru a putea trai in ele. Cu adevarat Cărtărescu a reusit sa creeze cu Theodoros o lume in care cu totii traim fantasmatic, fiind in paralel si o fabuloasă lume a cuvintelor.

Poate cea mai lungă exorcizare din istoria seducției

Într-un anume sens se poate spune ca Theodoros este un roman cu adevărat elitist, pentru ca nu te lasa sa intri in el decat  daca esti cultivat, cu lecturi indelungi si diverse. Spre deosebire de prozele sale precedente, de Solenoid si chiar de Orbitor, Theodoros nu poate fi accesat cu usurința de cei care nu au citit cronicari, romantici, multă literatura veche. Cei care nu au familiariatate cu acest lexic, macar intr-o anumita masura, isi prind membrele fantasmei in hatisul de hieratisme – cand spun hatis, este cat se poate de concret, plin de farmec, plin de spini si de plin de spirit in acelasi timp, necrutator de amuzant pe alocuri, cu nenumarate trimiteri si clins d’oeil, amestecand cu nonșalanță epocile și stilurile, spre disperarea grămăticilor, după cum autorul se amestecă și el însuși printre personaje. Cu alte cuvinte, din cauza sitei lexicale, sunt categorii de cititori care nu pot depasi pragul si raman la comparatii livresti cu Levantul. 

Dacă însă ai o familiaritate oarecare cu acest mod de expresie, sau măcar dacă ai obișnuința și toleranța de a-i asculta muzicalitatea intrinsecă, fără reflexul supărător al notelor de subsol, atunci poți intra în labirintul cărții – sau în încrengătura arborelui de Macondo a narațiunii. În acest sens te ajuta chiar persoana a doua, care știe sa îi culeagă pe cititorul deja mesmetizat și să îl conducă cu blândețe în țesătura arahnescă a fantasmei. 

Prin uzul liberal și fără constrângeri al adresăriii la persoana a doua, cu Theodoros Cărtărescu relansează postmodernismul. Dacă postmodernismul dezintegrează Eul în fragmente, Theodoros îi dă din nou coerență prin avatarul alterității, moștenitor al străvechiului avatar al dualității.

Dacă imaginea jumătății de față a lui Mircea Cărtărescu, învăluită protector în meșe de păr, apărea deja în primele sale scrieri literare cu iz autobiografic, de data aceasta Mircea nu mai există în calitate de chip sau umbră, ci este pe de-a întregul în carte – iar prin el, ca printr-un cordon conducător/cordon ombilical perfect, suntem și noi. Cititorul nu mai vede meșele de păr negru ale lui Mircea Cărtărescu atârnând romantic deasupra cărții, deoarece s-au transformat în pletele lui Theodoros cel din carte.

Această persoană a doua, acest Tu al lui Theodoros face totul posibil, adică psihologicește inteligibil. Mărturisesc că 90% din atrocitățile, violente, scabroase sau ambele, descrise cu steril nesaț mai ales în literatura contemporană, mă lasă rece sau cel mult mă dezgustă pe toate planurile, pentru că nu le văd sensul psihologic și literar. Ca atare, după barometrul meu, ele nu ar trebui să existe (sunt introduse probabil din necesități de rețetă, rațiuni politice sau alte categorii străine literaturii). Ei bine, oricât ar fi de hiperbolice și grave, ba chiar grotești, atrocitățile tale, Theodoros, au un sens literar. Trimit în interiorul tău, le văd altfel.

Iar acesta este numai un exemplu despre puterea lui Tu, care acționează psihanalitic nu numai asupra autorului, ci și asupra cititorului. Este un mecanism cu adevărat magic – si selectiv: pe unii îi îndepărtează de la semnele cărții, pe alții îi face să trăiască acolo.

Tu nu este neapărat cuvântul care îl desemnează pe celălalt, ci este ceea ce ne permite să operăm asupra acestuia. Este cârligul în care îl agățăm pe celălalt și îl tragem în unda semnificației, ne spun Lacan și școala lui.

Tu, această adresare obiectivată si infantilizantă pe care o auzeam cu toții destul de des în pandemie, este discutat în psihanaliză ca  indiciu al unui dicteu, în mai multe variante;

1 Tu acuzator/acuzativ emanand de la instanta inconstienta a SupraEului

2 Tu ca injonctiune hipnotica – porunca adresata din exterior atunci cand individul este in stare de hipnoza, deci inconstient

În aceste două instanțe de mai sus rezidă probabil și neliniștitoarea apropiere pe care o găsim aici între imperativul resimțit de Theodoros și imperativul absurd kafkian. Însă la Kafka tu-ul nu se aude, nu se vede, nu se citește: odată auzit, ca mod de scriitură, se instituie cel de-al treilea regim, dinamizant deoarece eliberează toate instanțele auctoriale de anxietate și/sau de culpabilitatea de a nu mai fi comme il faut. Este vorba despre ceea ce vom discuta în continuare la punctul 3 

3 Tu ca mediu de proiectie – de aceea Theodoros poate fi cat se poate de odios fără să ne stârnească cu adevărat repulsia

Iată ce spune Cărtărescu despre persoana a doua:

În literatură, persoana întîi înseamnă introspecție, subiectivitate, incompletitudine și, prin aceasta, aduce un spor de autenticitate în narațiune. E privirea umană asupra lucrurilor. Persoana a treia este omnisciență, creație, soliditate, privire divină ce pătrunde inclusiv în conștiința personajelor. Persoana a doua, foarte puțin folosită (La modification de Michel Butor e exemplul clasic), e o privire angelică, de mesager narativ, aducînd o perspectivă „etică“. Este imperativul vocii narative, care judecă, admonestează, condamnă sau salvează personajele. În general, folosirea persoanei a doua este un procedeu foarte artificial, care poate stîrni iritație cititorului. Să faci în așa fel încît acesta să uite, după cîteva pagini, că se folosește persoana a doua este o performanță literară deloc la îndemîna oricui. Iar s-o întinzi pe mai mult de 600 de pagini și ea să țină cititorul, ca o gheață groasă așternută iarna peste un lac, e, probabil, aproape un miracol. Eu am tînjit către această realizare, am riscat foarte mult și sper că în cele din urmă cititorul s-a împăcat cu insolitul adresării narative și poate chiar l-a acceptat ca pe un lucru firesc și necesar. 

Mai mult decât atât, felul în care Cartarescu foloseste persoana a doua este ceea ce ne farmeca definitiv la scriitura lui, este firul care ne atrage in interiorul labirintului

Pornind de la repere ficționale oferite de alții, Cărtărescu își construiește un regim fantasmatic propriu care trăiește și ne atrage pe toți. Să vedem așadar cum ia naștere captatorul fantasmatic.

Punctul de plecare despre care Cărtărescu vorbește în mai multe rânduri este scrisoarea trimisă de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri în 1883. Sub precauția de a nu ajunge informația la amicul lor Costache Negruzzi, care nu se poate abține să publice tot ce află senzațional, Ion Ghica îi mărturisește lui Alecsandri conjectura pe care o făcuse. Tocmai descoperise că faimosul împărat al Abisiniei (Etiopiei), pe numele său Tewodoros II, care tocmai se sinucisese glorios după bătălia de la Magdala, chiar cu un pistol dăruit de Regina Victoria, și a cărui vitejie era lăudată de toți adversari englezii, nu era altcineva decât un băiat care crescuse în casa lor, a Ghiculeștilor, cu numele de Tudor sau Theodoros. De unde știe Ion Ghica asta? Ei bine, tot dintr-o sursă livrescă, și anume după stil!

Iată ce putem spicui din această scrisoare ca să ne fie demonstrație:

Grigorie, ișlicarul, tînăr, nalt, rumen și plăcut; Sofiana, fată numai de șasesprezece ani, oacheșă, sprîncenată și frumoasă; tot îmbrăcînd și dezbrăcînd dimineața și seara, Grigorie pe cuconu și Sofiana pe cuconița, deși nu știau nici unul limba celuialalt, dar tot șoptindu-și din ochi și din sprîncene, s-au înțeles la vorbă așa de bine, încît a rezultat un copil care, deși conceput din flori, dar grație binecuvîntării părintelui Lesviodax, mai tîrziu: chir Neofit, înaltpreasfințit mitropolit ăl Ungro-Vlahiei, s-a născut fiu legitim și s-a botezat în Christos, după legea ortodoxă a Răsăritului, cu numele de Teodor, fiindcă venise în lume în întîia sîmbătă a postului celui mare.

Grigorie îi zicea Tudor și Tudorache, pe românește; iar Sofiana, ca o greacă ce era, îi zicea Theodoros, nume cu care ne obicinuisem mai toți în casă atît pentru că ni se părea mai original, cît și pentru că eram, ca copii, în contact mai des cu chera Sofița decît cu logofătul Grigorie.

Sofiana șapte ani de-a rîndul îi făcuse toate soroacele cu colivă și cu colaci, ca la morți. Cînd, într-o zi, vine veselă la mama, cu o scrisoare în mînă. Era de la Teodoros, care trăia și scria:

„Să nu spui la nimeni că sunt în viață. Voi să știi numai tu că trăiesc, sunt sănătos, tare și mare, și de-o vrea Dumnezeu am să mă fac și mai mare. O să trimet să te aducă și pe tine aici, pentru că-mi ești mamă și bătrînă”.

Nici dată, nici nume de loc! Scrisoarea i-o dăduse jupîn Stoian, băcan din hanul Gabrovenilor, căruia i-o trămisese frate-su din Uzungiova, căruia și lui i-o dăduse tă- tar-mizilul care trecea cu iasacciul unui elciu.

Un an după aceea, altă scrisoare, în care iar îi zicea că în curînd o să trimită s-o ia. Iscălit Teodoros și dedesubt Magdala.

Imaginațiunea bietei bătrîne se rătăcea în tot felul de gînduri. Aci i se părea că Magdala era fata muftiului de dragostea căreia se turcise, căci acum nu mai avea îndoială că-și schimbase legea, de vreme ce în scrisoarea lui nu pomenea nici de Maica Domnului, nici de vro mănăstire; aci iar credea, după esplicațiunile unui manaf bătrîn din curte, că nu era scris Magdala, ci Abdula, numele lui cel nou în Mahomed. 

Într-o zi vine veselă la mama, că-i spusese arhimandritul grec de la Stravopoleos că Magdala era nume de creștină, de la Maria Magdalina din Ecangkelie, și că trebuie să fie numele nevestei ce luase.

Pe la 1864 eram mai mulți adunați la ceai la răposatul Tillos, consul general al Franței; gazdele erau pline de peripețiile espedițiunei englezilor în Abisinia și de marșul lor spre Magdala; nu mai era pe-atunci altă vorbă decît de vitejia negoșului. Numele de Magdala din scrisoarea Sofianei mi-a adus aminte de Teodorosul nostru și, adresîndu-mă către Slătineanu, îi zic:

— Ți-aduci aminte, cucoane Iancule, de epistatul țată-meu de la Secara, pe care l-ai avut și dumneata la moșia Lisa?

Nu isprăvisem vorba, și răposatul Slătineanu, bătîndu-se pe frunte, îmi răspunde:

— Ai dreptate, el trebuie să fie, să știi că el e, numai el avea totdeauna vorba de împărat în gură: „Știu că n-o să mă facă împărat; doar nu mi-o lua împărăția. Nu-ți fie frică de mine, că doar nu sunt împărat.” Una, două, și împărat!

Negoșul, după toate descripțiunile lui Bell și ai altor călători englezi cu cari au fost în mare intimitate pe la l86l, cînd era cu oștirea lui la lagărul de la Dobra-Tabor, unde adunase 150 mii de oameni, seamănă cu totul cu Teodorosul nostru. Îl descriu oacheș, dar nu de o coloare etiopică, nasul pronunțat și încovăiat, buzele subțiri, fără nici o asemănare cu a soiurilor africane; părul creț și despărțit în trei codițe împletite, obrazul mai mult rotund decît oval, multe fire de păr albe în barbă și în mustățe, talia de mijloc, dar legat și țeapăn.

La 1864, cînd au intrat englezii cu asalt în Magdala, Teodoros, după ce s-a luptat vitejește ca un leu, nelipsit din mijlocul soldaților lui oriunde era primejdia mai mare, apoi s-a închis într-un turn cu vreo cîțiva ofițeri, zece la număr cu dînsul împreună, și de-acolo trăgea în englezi. Cînd sir Charles Staveley a spart turnul și a intrat înăuntru, Teodoros, întorcîndu-se către servitorul său Valde Gabir, singurul luptător care mai rămăsese în viață, îi zise: „S-a sfîrșit! Fugi, te dezleg de jurămînt; cît pentru mine, eu nu pot cădea viu în mînile inamicilor”, și, punînd țeava pistolului în gură, și-a zburat creierii.

Nimeni nu știa că unul dintr-acele zece cadavre era al negoșului, cînd un prizonier abisinian, zărind inelul din deget, a strigat „Teodoros!”

Patru zile mai înainte de lupta de la Magdala postise și se împărtășise. Markliam spune că era foarte pios și cumpătat, dar că de vro cîțiva ani căzuse la patima femeilor și la băutura de rachiu, se însurase cu o a doua femeie, căreia îi dăduse numele de Dedjatsh Vobyé (Aur Curat), ceea ce nu-l oprea de a avea mai multe țiitori, dintre care cea mai favorită era o gallas, anume Yatamanya.

Un om, care din soldat aventurier ajunsese împărat, nu poate să fi fost un om ordinar, și cu drept cuvînt Plowder îl considera ca pe un om cum de multe veacuri nu s-a mai văzut în Africa. Venit în Abisinia pe la anul 1854, pe cînd această țară era într-o adevărată anarhie militară, a luat partea episcopului catolic (Abuna Salamah) Andrei în contra lui Kășa, un pribeag, cap al unei bande de tîlhari, care ajunsese stăpîn pe toate posesiunile lui Ras Ali, pe care-l detronase. Kășa nu voise să se supuie bisericei romane iacobite și favoriza biserica coptă. Andrei, cînd a văzut pe Kășa învins la Dobra l-a afurisit și a proclamat, în mijlocul oștirii, pe Teodoros rege al regilor Etiopiei și i-a pus coroana pe cap.

Bell zice că avea concepțiuni mari, că cugeta la izgonirea tutulor musulmanilor din Abisinia și întinderea creștinismului în toată Etiopia, și căuta sprijinul Engliterei la realizarea scopurilor lui; în arhivele engleze se păstrează o scrisoare a lui cătră regină, cu data de 12 februarie 1862, prin care cere să-i trimită un ambasador.

“În numele Sfintei Troițe, Eu, Alesul Iui Dumnezeu, Regele Regilor, Teodoros al Etiopiei, cătră M.S. Victoria, Regina Engliterei…”

Și începe astfel:

„Sper că M.V. este sănătoasă, că și eu cu mila Domnului sunt sănătos…”

Apoi să nu zicem că e după modelul românesc al logofătului Matache, de la care Teodorosul nostru a învățat carte, și începea cu:

„Mai întîi cercetez de fericita sănătatea dumneavoastră ca, aflîndu-se pe deplin, foarte să mă bucur, că și noi cu mila proniei cerești suntem cu toții sănătoși…”?

Cauza de căpetenie pentru care s-a certat întîia dată cu consulul Cameron a fost speculațiunea ce făceau bunii abisiniani cu bieții copii din Cordofan, pe care-i prindeau, vî- nîndu-i ca pe niște dobitoace sălbatice, îi scopeau, și pe cei cari supraviețuiau după această barbară și periculoasă operațiune îi vindeau la turci pentru paza haremurilor. Se făcuse bănuitor, rău și crud, și cînd era prins de băutură, orice nemulțămire a poporului, orice răscoală o atribuia intrigilor lui Cameron; într-o zi a mers pînă a-l aresta și a-l închide; de aci espedițiunea englezilor din 1864.

Nu știu dacă, în intervalul de la fugirea lui din țară pînă Ia 1854, Teodorosul nostru s-o fi frecat cu fruntea de piatra cea neagră de la Kaaba sau de s-o fi scăldat în Iordan, dar nu mă îndoiesc că îmbrățișase catolicismul și că s-a luptat și a murit ca un viteaz. Ișlicarii pot fi mîndri de un fiu al isnafului lor.

Așadar, un Teodoros tot a fost pe lume – dacă el a devenit cu adevărat Împăratul Albastru sub numele de Tewodros e treaba scriitorului să ne convingă.

Pornind de aici, narațiunea lui Cărtărescu are de acoperit toate zonele albe ale poveștii, cu istorii și mai ales cu motivele lor, cu acele repere fantasmatice devenite marcă pentru realismul magic, la care Cărtărescu participă și pe care îl îmbogățește cu inconfundabilul stil propriu. Se înțelege că, fiind vorba de Etiopia, ficțiunea nu putea rata nici conspirația Chivotului Legii ascuns în măruntaiele încrucite ale Lallibellei.

Știința și sarcina scriitorului se ocupă cu transformarea cuvintelor scrise într-o lume care trăiește, respectiv într-o lume fantasmatică în care cititorul să se poată scufunda și pe care să o perceapă ca pe a sa proprie. Evident, e greu de imaginat că vreun autor ar putea face asta fără să implice intens propria lume fantasmatică auctorială.

Cărtărescu face chiar mai mult: creează  un mecanism prin care cititorul este captat și prins și participă la transformarea lumii. Faptul că vedem un scriitor scriind despre felul cum se scrie povestea – fie și numai din această perspectivă avem un demers pe de-a întregul terapeutic (Cărtărescu mărturisește la un moment dat: scriu ca să trăiesc în cărți)

Multe cărți care ne captează de fapt în același timp ne alienează; ca citittor sunt ispitit/nevoit să mă dezbrac de eu ca să fiu acolo. Theodoros totuși nu face așa – și prin asta ne captează definitiv.

În narațiunea la persoana a doua, naratorul dispare – ești chiar tu, cititorul, exact în măsura în care este și Mircea Cărtărescu – este asta un soi de umilitate a scritorului sau un act de mare aroganță? Nu avem timp să răspundem la această întrebare morală, cu siguranță nepotrivită, tendențioasă și rău plasată, pentru că avem alte priorități. 

Oare știu eu, care ma idenitific drept naratorul Roxana mai mult decât naratorul Theodoros ce se va întâmpla cu Theodoros? Evident, nu, dar capăt această impresie. 

Așa se conturează ideea hipersubversivă a unei lumi ca mecanism narativ care creează impresia unui liber arbitru fără ca nimeni să fie cu adevărat nici liber și nici arbitru – din nou să ne amintim că Theodoros este o scriere pandemică. Nu avem deci nici liber și nici arbitru, dar în favoarea noastră la judecata supremă nu avem decât o carte bine scrisă.

Ambiția lui Theodoros de a fi Împăratul Albastru se măsoară doar cu ambiția lui Cărtărescu de a scrie romanul absolut, care este cel care angajează total cititorul, care face din cititor autor. 

Ambitia este motivul care il face pe Mircea Cartarescu sa afirme intr-un interviu: Theodoros c’est moi

N-am scris niciodata literatura ca sa public carti, ci ca sa traiesc in ele. Fiecare carte a fost pentru mine o lume noua si speciala, o experienta noua ca o noua indragostire sau ca o noua calatorie (da, uneori si ca o noua boala).

Se vede această ambiție în:

• narațiunea complexă – cu mai multe lumi suprapuse, reale și imaginare
• limbă hieratică, plină de arhaisme și regionalisme – dublată de un imaginar grafic descins direct din iconografia spațiilor sacre ortodoxe, care se citește și se simte ca atare
  În primul rând m-au interesat și fascinat imaginarul bisericilor răsăritene, ortodoxia străveche și mai nouă, cu icoanele și reprezentările ei mistice, cu arhetipurile ei jungiene. În cartea mea, acest imaginar religios este o replică autohtonă la realismul magic sud-american. , spune autorul.
• persoana a doua – care îi sperie pe cei mai mulți scriitori și editori, rareori fiind folosită într-o ficțiune de întindere atât de mare – în general a fost folosit experimental pe distanțe scurte (Michel Butor, La Modification, Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă, un călător și fără să implice multă și complexă acțiune). Este un mediu de proiectie psihică foarte profundă care poate deveni intruzivă și intolerabilă – de aceea scriitura este aici decisivă.

Proiectul are, după mărturisirile autorului, cca 40 de ani, dar scrierea propriu-zisă a fost demarată în pandemie și a durat numai 2 ani (față de precedentele lucrări-fluviu care au avut nevoie de cca 10 ani sau chiar mai mult). 

„Când mi-era mai rău, atunci s-a întâmplat să încep această carte, când mi-era mai bine, nu a fost chip să o încep. Când am fost mai aglomerat, mai îngreunat de viaţă din toate punctele de vedere, m-am gândit să scriu această carte. Am scris la «Theodoros» doi ani. E una dintre cărţile mele pe care le-am scris cel mai repede. De exemplu, scrierea lui «Orbitor» mi-a luat 14 ani. Am scris în viteză. Am scris în fiecare zi, deşi eram nefericit şi, uneori, chiar deprimat. Dar când l-am terminat, am simţit o fericire pe care nu am mai simţit-o la finalizarea niciuneia dintre cărţile mele”, a povestit Cărtărescu.

Doi ani de izolare și nefericire pandemică au adus acest dar de la Dumnezeu (Theodoros), care este vindecătorul prin proiecție al violențelor oprimate de stagnarea pandemică

Ca abordare și trăire, Theodoros este un poem, deși are narațiuni complexe,  suprapuse, care se citesc pe nerăsuflate – aici Cărtărescu aduce un fericit omagiu Veacului de Singurătate, spiritelor lui Marquez și Llosa.

Cărtărescu știe însă (și o și mărturisește, într-un interviu) că poezia este subversivă, periculoasă, vânată de toate sistemele sociale. Acest fel de a vorbi la persoana a doua se dovedește în această lumină a avea inclusiv valențe protectoare.

În Theodoros, adevaratul realism intalneste fictiunea absoluta

Adresarea la persoana a doua ține de realismul psihologic suprem, ar spune orice om care are o idee despre complexitatea psihicului uman asa cum este revelata de psihanaliza. 

Cand vorbesc in lume imi imaginez ca joc rolul glorios de Subiect-Împărat, imi arog un Eu, dar cand scriu, eul meu difuzeaza in foaia albă de hârtie (atunci cand nu se sperie de ea) si în același moment intră si isi cer dreptul de conversatie alte si alte entitati, obscure sau mai luminoase, care sunt tot eu, dar au alt glas si alta infatisare. 

Despre ele se poate spune in egala masura ca nu sunt eu, ca sunt entitati care vin de departe. De la parinti, de la stramosi si de la zeii lor. 

In psihanaliza, sinele cel mai profund si supraeul cel mai irational, mai nebunesc si poruncitor au aceeasi natura inconstienta potential delirantă. Pornirile carnale si injonctiunile morale neconditionate vorbesc cu glasuri de neoprit si toate ti se adreseaza cu tu.

Fictiunile cele mai indraznete sunt permise tocmai ca sa faca fata acestor glasuri.

CARTARESCU INVENTEAZA O MASINA DE TRAIT ETERN IN CARTE a carei cheie este persoana a doua

Și aici este terenul în care suprema aroganță întâlnește suprema modestie. 

În ambiția lui nemăsurată, Theodoros va căuta însuși Chivotul Legii, despre care credea că va adăuga absolutul necesar albastrului său împărătesc. Ajunge la Lallibella, dezgroapă Chivotul Legii  unde dă de un manuscris din care va citi, cuvânt cu cuvânt, întregul text din Theodoros. Această carte-în-carte se scrie singură în timp real, către Apocalipsa datată 2041. Aici, în timp ce arhanghelii și demonii se luptă pentru sufletul lui Tudor/Theodoros/Tewodros, dosarul său este citit ca probă de însuși Cititorul Suprem Dumnezeu, care este captivat de lectură, ca noi toți. 

De când avea cartea-n faţă se schimbase cu totul. Cetind din primele file, îl prinse nerăbdarea să vază ce va urma. Se oprea uneori, poticnindu-se la câte-un cuvânt mai firoscos, apoi cetea mai departe, potrivindu-și ochilarii cu rame bătrânești, de baga, pe nas și urmărind cu unghia slovele ce cu atâta trudă le-am înşirat cândva peste file. Întorcând foile, ochii i se umpleau câteodată de lacrămi, apoi, urmând, chicotea din nou, ori se ridica mânios din tronul său vecinic, izbind cu pumnul în masă, ori rămânea visător, cu obrazul în palmă, la vreo istorie de liubov.
Ne-am ridicat atunci în picioare, gloatele, diavolii şi arhanghelii, pârâţii şi pârâșii, ţinându-ne răsuflarea încât nici musca nu se mai auzea. Miriade de ochi, de vii și de morți, de fiare și îngeri, erau aţintiți spre degetul ce dădea filele, spre zâmbetul gurii și spre-ncruntarea sprâncenelor marelui Cetitor, căci ştiam acuma cu toții că Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele şi luminele sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie, vreme de jumătate de veac.
Iar dacă ea va fi primită în ceruri, va fi apoi primită şi pe pământ.

SFÂRŞIT

Mircea Cartarescu insusi apreciaza ca Theodoros va fi una dintre scrierile sale cele mai populare, accesibile unui public mult mai larg, comparativ cu precedentele volume:

Acest roman, „Theodoros”, nu paraseste cu totul ideea de viata a mea, ca pana la urma, „Madame Bovary, c’est moi”, si Theodoros, cu binele si cu raul din el, e intr-un fel o proiectare a mea. Dar povestea lui nu este si povestea mea. Povestea lui este una obiectiva, este povestea unui om, care traieste in cateva lumi foarte speciale si foarte diferite (…) Eu sunt primul meu cititor si pot sa spun ca sunt lucruri care mi-au iesit in aceasta carte, sunt foarte fericit ca am scris-o si cred ca va avea un public mult mai mare si la noi, si peste tot in lume decat cartile precedente. In „Theodoros” exista o samanta de roman de larga circulatie, nu pentru iubitorii de literatura inalta, ci pentru toata lumea”.

”Aici eu am incercat sa-mi ies din propria mea umbra, sa-mi ies din propria mea piele, am incercat sa fac un roman obiectivat. Celelalte romane ale mele, cum spunea Nicolae Manolescu cu o expresie, musteau de subiectivitate. Erau romane foarte subiective, aproape poeme – si „Orbitor”, si „Solenoid”, niste romane uriase si din punctul de vedere al numarului de pagini. Erau romane ale eului, ale vietii mele interioare. 

Nota psihologului: este vorba aici desprea viața interioară asumată, cea pe care o adoptăm în ceea ce admitem să numim eu. 

Însă puterea de captare fantasmatică a unei cărți este adevăratul indicator despre autenticitatea psihologică profundă a ei. Obiectivat în Tu, Theodoros primește o încărcătură psihică mai bogată, un dinamism care vine din totalitatea Sinelui și care vorbește imediat psihismului fiecăruia. 

În acest sens, da, Theodoros are toate șansele de a deveni popular – iar dacă vrem să înțelegem ceva din mizele literaturii ar trebui să ne abținem de la judecata tipică: dacă e popular nu e profund intelectual, deci trebuie tratat cu indulgență. 

Dimpotrivă, misiunea intelectuală cu miză adevărată este a înțelege cum poate o carte de 600 de pagini, scrisă într-o limbă aproape imposibilă, poetică, dar arhaică și nemaivorbită, departe de jargonul științifico-futuristic cu care ne obișnuise până acum scriitorul, să înflăcăreze imaginația atâtor oameni.

A fost un proces inconștient, tenace, plin de credință în puterile mele. De data aceasta am simțit că, odată algoritmul cărții prins, nu mai am limite ale închipuirii. mai spune Mircea Cărtărescu.

Michel Butor scria că folosirea persoanei a II-a în narațiunea unui roman presupune că „personajul în discuţie, pentru un motiv sau altul, să nu poată povesti propria lui poveste, trebuie ca limbajul să-i fie interzis şi trebuie ca cineva să lupte împotriva acestei interdicţii, să provoace accesul la limbaj“. Acest mod de a povesti stabilește o legătură directă cu cititorul, formula narativă nefiind un Eu deghizat în spatele unui Tu. Deoarece, în cazul povestirii vieții lui Theodoros, cititorul și judecătorul cărții vieții este chiar Dumnezeu. Persoana a II-a este folosită de arhanghelii care scriu cartea vieții lui Theodoros, pe care Dumnezeu o va citi la Judecata de Apoi: 

„Din norii noștri aprinși de soare […] privim către tine ca puii de vultur din cuibul lor de pe stînci, Theodoros. Îți scriem povestea în ceruri pe măsură ce ea se deapănă pe pămînt, spre cetirea ei la Marea Judecată, și s-ar cădea, la un așa înfricoșat prilej, să avem inimi de piatră, dar inimile noastre nu sînt nici de piatră și nici de gheață, și ne-am trezit cîteodată plîngînd, și altădată rîzînd, și de multe ori cutremurîndu-ne de oroare privind de sus firul vieții tale, căci cugetul tău este atît de amestecat, Theodoros“. Povestea aceasta este, așadar, înregistrată de arhangheli pentru mintea „Marelui Cititor“.

Ai tînjit să fii Împăratul Albastru, ai tînjit să scapi iubita furată de-un Zmeu Zburător cu trup albastru, ai făcut legăminte, dar care-au fost ascultate?

Beat de otrava din măciuliile de mac, uitai de orice bunăcuviinţă, hulind ca un scos din minți ce te aflai: „Fă-mă, Doamne, Impăratul Albastru ce nu se află în povești, pune-ți mâinile peste mine şi binecuvântează-mă, iar eu îți voi da zeciuială din tot câștigul meu, asemenea lui Avraam ce l-a cinstit astfel pe regele Salemului, preot în Veac al Celui Preaînalt, când s-a-ntors de la bătălia celor cinci împărați. Tu, ce eşti uns mare preot după rânduiala lui Melchisedec, unge-mă și pe mine la rândul Tau cu mir bun din vasul Tău smălțuit și congiurat de stele! lar dacă nu-mi împlineşti voinţa, am să cer ajutorare de la celelalte puteri, ce se află, după spusele Apostolului Pavel, de semeni în ceruri: «Căci lupta noastră nu este împotriva trupului a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh». Iar aceste duhuri zburătoare, deopotrivă în ceruri ca și Tine, o vor asculta fără vreo îndoială, chiar dacă o să-mi ceară şi sufletul pentru asta“. Căci ce era sufletul? O nimica toată: „Să terminăm cu omul, al cărui suflet este în nările sale”, grăise, în Duhul, Isaia

Ți-ai alcătuit viața pentru a fi împărat – și care dintre noi nu face de fapt? Suntem monarhi în lumea monadică instituită și trăită de Eu. 

Totuși e suficient să răstorni puțin perspectiva, să scrii tu în loc de eu, ca să îți dai seama în ce înaltă măsură ești obiectul propriei vieti, ai cărei autori sunt multipli (în carte sunt 7 arhangheli) iar mantuirea ta depinde de cititor. Cititorul captivat va citi etern si va tese povestea ta la infinit. Vei trai in cartea eterna. 

Iar de cititorul nu va fi captivat, cartea va fi uitata si tu odata cu ea. 

Și în raport cu Akasha de unde au venit, numită de unii chiar Sinele, de alții Sinea și încă de alții totalitatea, fiecare dintre variante are ceva eliberator, în calitate de mașinărie de tortură bonomă față cu procesul kafkian pandemic, raiul unde s-a copt darul lui Dumnezeu, Theodoros.

Lucrarea de față a fost prezentată în premieră pe 22 mai 2024, la Colocviul Internațional Mircea Cărtărescu care a avut loc la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, unde am avut onoarea să particip la invitația prof. univ. Ciprian Valcan