Iată că mai e mai putin de o saptamana pana la startul OMV Petrom Bucharest Half Marathon by Bucharest Running Club. Sâmbătă 11 mai vor lua startul primele curse. Detaliile despre competiție le puteți găsi aici: https://palindrom.eu/omv-petrom-bucharest-half-marathon-la-editia-cu-numarul-13/
Voi scrie acum pentru cei care-si doresc sa participe la aceasta sarbatoare a vietii, la acest ritual modern de dinamizare a energiei orasului, care însă nu e decât o actualizare a stravechilor rituri de trecere prin punerea corpului la incercare.
Scriu si pentru cei care nu tin neaparat să facă vreun rămășag cu corpul si sufletul lor, pentru cei care nu isi intind neaparat cursa unei provocari.
Scriu pentru cei ce au facut cu ei si corpul lor un legamant pe termen lung, scriu pentru cei care au incredere in ei, dar in egala masura isi respecta corpul, particularitășile, cerințele și limitele lui.
Scriu pentru cei ce aleargă din prea-plinul inimii, care fug din pasiune – si, da, se pun aici și cei care fug de ceva.
Scriu și pentru cei care vor sa alerge in numele sperantei, dintr-o pasiune greu de numit si cuantificat. Pentru cei care vor sa alerge aici si acum, pentru ca nu exista decat aici si acum. Pentru cei care nu vor să aștepte, pentru cei care au declarat să nu mai mare lucru de așteptat. În general, scriu pentru cei carora le e pofta de dinamism si vor sa-si imparta dinamismul cu cel al orasului.
Desigur, scriu pentru coechipierii din Team Hospice, dar și pentru cei care inca nu au o cauza, ci eventual spera sa o descopere.
Cine s-a inscris deja si-a facut cea mai importanta parte a antrenamentelor, pregatirilor fizice si morale. Au asteptari in functie de pregatire, dacă sunt mai experimentați știu deja că trebuie să țină seama de coeficientul de emotie din teren ( si maratoanele sunt adevarate rezervoare de emotii).
Nu scriu acum pentru aceste persoane care stiu, care si-au planificat cursa – pentru ei important este să se tina de plan.
Eu acum scriu pentru cei care nu sunt neaparat experti, dar vor sa alege cu inima, pentru o cauza pe care o sustin public sau pentru o cauza adanc ascunsa in inima. Multi dintre ei sunt coechipierii mei la Team Hospice, multi dinte ei aleargă numai la cursa.populara, altii s-au grupat in stafete, altii sint mai.curajosi si tintesc distante lungi.
Dragii mei alergatori cu inima, fie că aveți sau nu experiența alergării, eu va.jndemn mai întâi si mai întâi de tot sa aveti grija de inima si de respiratia voastra.
Nu mai e mult timp de antrenament, deci nu va suprasolicitati tocmai în zilele acestea, ca sa fiti deja obosiți la start!
La fel, inainte de start, în dimineata cursei, faceti încălzirea pana la punctul in care incepeti sa transpirati, dar apoi nu insistați să va epuizati in gimnastica astfel incat sa plecați in cursa deja obositi.
Indiferent ce se intampla in jur si ce va indeamna lumea, numai voi stiti cum va sunt inima si respiratia linistite. Nu iesiti din acesta liniste in prima parte a alergarii, pentru a avea o a doua parte mai rapida.
Nu va „biciuti” corpul cu energizante, cocteiluri proteice si alte adjuvante. Daca nu sunteti obisnuiti cu ele riscati sa va faceti mai rau. Alegeti un echipament comod chiar daca nu e hightech.
Alergati astfel incât sa va si bucurati, aici si acum, in timp ce alergati, nu numai după ce veți fi încetat de alergat și aveți deja medalia la gat.
Eu cu siguranta asa intentionez sa fac si anul acesta: îmi pregatesc respiratia mea taiji de cursa lunga, sincronizarea respirație-ritm cardiac-pas rotund-minte linistita. Prezenta in contemplare. De aceea îmi fac pregatirea preponderent în natură și nu in orasul agitat.
O sa imbrac inca o data tricoul verde Hospice si o sa alerg in sjngurul ritm care izbandeste mereu, ritmul umanitatii. Ce este umanitatea? O definitie de lucru ar putea spune ca umanitatea este ceea ce ramane in raporturile dintre oameni dupa ce ideile despre eficienta sunt biruite, dupa ce am abandonat așteptările și răsplățile, inclusiv cele morale, după ce am abandonat gandurile despre spor si rezultate. Umanitatea este ceea ce ne leaga intre noi apoi.
La foto
Amintiri din trecut si (sper) ca si din viitor: final triumfal al cursei de 21 de km OMV Petrom Bucharest Halfmarathon 2023
Sunt vreo 10 ani de cand Bucharest Halfmarathon face parte din viata mea și sunt ceva mai multi ani de cand face parte si din viața mea Team Hospice si port mereu la cursele Bucharest Running club tricoul verde al sperantei.
Imi plac cursele lungi pentru că îmi place sa contemplu si sa respir in efort, sa fiu acolo intr-un de doua ori aici si acum. Daca alergi foarte rapid o cursa scurta, inerent vei fi mai mult in transa – ori mie imi place momentul acela de relaxare, de perpetuum mobile al unei curse careia psihologic nu-i vezi sfârșitul.
Mulți ma incurajeaza pe traseu: hai ca mai e putin. Sau Hai ca poti. Si multi alergatori chiar se bucură si se.remonteaza cand aud astfel de mesaje. Pe mine insa ma cam sperie si cu cat sunt mai obosita si intr-o forma fizică mai proasta, cu atat ma sperie mai mult. Mi s-a intamplat o data, acum cativa ani, chiar sa am tendinta sa-i zic omului respectiv (cu siguranță bine intenționat) sa taca, simteam cum ma trage inapoi fizic.
Asta pentru ca de obicei este un soi de minciuna: ti se spune asta cand mai ai o bucata considerabila pana la finish – atunci cand vezi deja finishul nu are sens.
Daca esti deja obosit, o minciuna de tipul mai ai putin te trimite imediat cu gandul la starea in care ai sosit deja si te relaxezi…iar in acel moment cand deja esti sfarsit tocmai de relaxare nu ai nevoie, desi corpul tau cere relaxarea. E drept că ma inveseleste mereu un „mai ai putin” spus cu haz dupa primii 2 km 🙂
Hai ca poti e inca si mai rau decat mai ai putin – majoritatea celor care spun asta nu te cunosc si de fapt mai nimeni nu stie ce poti cu adevarat (cateodata nici chiar tu). Mie îmi vine mereu să strig: evident ca pot, de aia sunt aici. Cum spuneam, e legamantul de lunga durata cu sinele si corpul – sugestia ca e posibil sa nu poti nu are cum sa-ti faca bine.
Ce fac totusi cand simt ca sunt obosita? Ei bine, scot atentia din măruntaiele si articulațiile chinuite, o arunc putin afară cu prima expiratie, apoi inspir cu pofta si deschid ochii in jur. Adulmec aerul. (Re)devin o fiinta de aer. I am the sun, i am the air. Muzica incepe sa-mi cante in cap, capul e limpede, corpul e proaspat si are pofta de fuga. Cursa abia incepe. Nu mai am un pic, mai am mult, 20 de km. O viata. Incomensurabil. Fara sfarsit.
Sigur, poate nu sunt cu adevarat proaspata si sprintena, dar respir cu adevarat. Ies din tunelul neputinței si respiratia ma duce de fiecare data acasa.
Adica la finish. La echipa. Sunt ani de.cand am observat ce energie iti da echipa, chiar daca nu merg toti cu tine în cursă.
Cateodata se intampla si sa nu mai vrea nici muzica sa porneasca in cap, sa nu mai vreau sa fiu nici aerul fierbinte al amiezii.
Ce ajuta atunci?
1 Respiratia pe care ma straduiesc sa o fac lenta, profunda, racoroasa
Lenta si profunda pana la calcaie, sa ajunga peste tot
In toate cazurile va fi mai racoroasa decat mintea infierbantata
2 un gand: we’re going home. Exact cu aceste cuvinte. Nu e finishul, nu e oprirea, nu e repaosul, e home. Acasa. Mergem acasa. Asta e motorul universal. Cred ca si asta m-a facut sa ma apropii de Hospice Casa Sperantei. Gandul de „acasa” pe care ar trebui sa il avem toti in lume. Nu casa concreta, spre deosebire de lumea concreta. Ci acel home interior. Siguranța. Mângâierea. Umanitatea is home! Oricat de serpuit e drumul, oricat de lung, daca ai macar aceasta idee de home, atunci ai speranta.
Gata, sa ne pregatim totusi, că medaliile nu se câștigă numai din cuvinte. Baftă tuturor! Ne vedem la start si editia a 13-a sa ne poarte noroc tuturor!
.
