Pe pianista Cristiana Mihart o cunosc și o apreciez după ce am văzut-o în numeroase concerte SoNoRo, de aceea pentru mine a fost o mare bucurie să primesc acest interviu realizat cu ea de Veronica Ștefan!
Cristiana Mihart a absolvit Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti”, apoi și-a continuat studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti și la Conservatoire Royal de Musique din Bruxelles.
În prezent este cadru didactic asociat și doctorandă în cadrul programului de cercetare al Școlii doctorale a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea prof. univ. dr. Dana Borșan.
Între anii 2012-2014, dorind să-şi extindă orizontul claviaturii, a studiat orga şi clavecinul. La formarea sa pianistică se adaugă cursuri de măiestrie alături de pedagogi renumiți, precum Dmitri Bashkirov, Brigitte Engerer, Dominique Merlet, Diana Ketler și Petras Genuišas.
Este laureată a concursurilor Concertino Praga (Cehia), Excellentia din Bruxelles (Belgia), Mihail Jora și Suzana Szörenyi din București.
Cristiana a susținut concerte şi recitaluri pe scene importante din București precum Ateneului Român, Muzeul Naţional „George Enescu”, Muzeul Municipiului București – Palatul Suţu, Parlamentul României, Palatul Cotroceni și Institutul Cultural Român.
Ca solistă și interpretă de muzică de cameră, a interpretat pe numeroase scene din România și din străinătate precum Filarmonicile din Ploiești, Bacău, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Conservatorul Regal din Bruxelles, Mozarteum din Salzburg, Palazzo Ricci din Montepulciano sau Konzerthaus din Berlin.
A fost invitată să participe la festivaluri precum Festivalul Internațional George Enescu, Serile Lipatti, SoNoRo, Pablo Casals din Prades (Franța), South Bohemian Festival Concertino din Praga (Cehia), Young Euro Classic din Berlin (Germania).
La mine în casă se cânta
Dragă Cristiana, care sunt primele amintiri despre muzică?
La mine în casă se cânta, mama si bunica cântau frumos, fără să fie muzicieni de profesie. Atmosfera era muzicală; se cânta dimineața, cântam înainte de culcare. Am în memorie un repertoriu vast de chansons françaises si canțonete – era teritoriul preferat al bunicii (de la Charles Aznavour până la Edith Piaf sau Yves Montand). În familia extinsă am cântăreți de operă și violoniști. Cu această aplecare pentru artă și performance, de mică am plecat pe drumul artelor, fără să știu însă că va deveni profesia mea. Câteodată, uitându-mă înapoi, cum mă jucam și cântam, nu-mi vine să cred că înca mă joc și cânt, dar acum în mod profesionist.
Cum au fost anii de pregătire muzicală și cine te-a îndrumat?
Am studiat în București, la Liceul de muzică „Dinu Lipatti”, cu Ligia Pop. Imediat, după absolvire, am plecat în Belgia, am fost admisă la Conservatoire Royal de Bruxelles, unde am avut un maestru pe care îl prețuiesc mult, Jean-Claude Vanden Eynden. Am participat la masterclassuri cu pedagogi renumiți și de la fiecare am absorbit câte puțin. Totuși declicul s-a produs și ceva s-a schimbat în mine și în maniera în care cântam la pian, în care construiam și înțelegeam muzica, după întâlnirea cu Dominique Merlet. Atunci eram deja studentă la Master, dar cred că a fost momentul potrivit. Dacă l-aș fi întâlnit mai devreme, poate nu aș fi fost suficient de pregătită ca să înțeleg. Cred că m-am dezvoltat constant, mai ales după ce am terminat anii de „ucenicie”, cântând alături de muzicieni fantastici. Muzica de cameră m-a ajutat foarte mult și de la fiecare partener de scenă am învățat câte ceva.
În pregătirea ta ca muzician, la ce ai renunțat și ce ai câștigat?
Am renunțat la weekenduri. De fapt, nu am renunțat, ele nu existau din principiu. De altfel, până acum câțiva ani, nici nu concepeam noțiunea de weekend; în școală și mai ales studenție însemnau două zile libere pentru studiu, erau vitale. Apoi mi-am dat seama că e importantă și odihna, timpul pentru sine și relaxare. Am renunțat la ore de somn, la sporturi care ar putea să provoace accidentări, uneori chiar și la vacanțe.
Am câștigat însă experiențe de neegalat, am trăit emoții care mi-au permis să cresc. Am câștigat prietenii și momente de conexiune prin muzică pe care le apreciez și sunt extrem de recunoscătoare că am avut parte de asemenea experiențe.
Îmi place să inspir, să propun, nu să impun
A rămas un gest esențial de la unul dintre profesorii tăi, un gest pe care îl folosești și tu când predai?
Profesoara mea din liceu era foarte plăcută, avea un stil asertiv de a preda. De asemenea, căutam împreună imagini în afara contextului muzical. Cred că am luat de la ea disponibilitatea și deschiderea, deoarece îmi place să inspir, să propun, să suscit imaginația, nu să impun. În rest, toate informațiile pe care le-am absorbit de-a lungul anilor încerc să le dau mai departe cu aceeași disponibilitate și bunătate cu care mi-au fost oferite și mie.
Ce face diferența în pregătirea unui muzician, cum devii un muzician bun?
Munca și iar munca, dar și căutarea neobosită a cunoașterii, a experiențelor, a senzațiilor și a inspirației în celelalte arte – literatură, pictură, arhitectură, sculptură, cinematografie, coregrafie; tot ce are legatură cu emoția – nuanța, culoarea, textura, ideea și forma în care aceasta ia viață. De fapt, tot ce se află la congruența intelectului cu emoția.
Care a fost experiența ta în cadrul programului SoNoRo Interferențe?
Am intrat cu multă timiditate la primul workshop. Îmi amintesc că aveam emoții atât de mari încât, deși studiasem din greu, prima repetiție a fost o mare provocare, mi-a fost greu să-mi stăpânesc emoțiile. Cu toate acestea, lucrarea și oamenii îmi plăceau foarte mult și am început să mă simt din ce în ce mai sigură, iar cei „mari” mi-au dat încredere și m-au inspirat. Am participat la trei programe SoNoRo Interferențe, am lucrat, printre alții, cu Diana Ketler și Lukas Genuisas, doi pianiști extraordinari, și de fiecare dată am plecat de acolo bucuroasă și încrezătoare și am crescut ca muzician, nu doar ca pianist.
În prezent, predai în cadrul workshopurilor SoNoRo Interferențe. Cum sunt tinerii de acum în comparație cu generația ta?
Au acces la informație și la modele la vârful degetelor, așa că pot evolua mult mai rapid. Pot asista la masterclassuri cu cei mai mari pedagogi chiar din fața ecranului; pot să asculte orice interpretare, de oriunde și oricând (prin comparație, noi înregistram de la radio pe casete sau pasam CD-uri valoroase de la unii la alții). Pot accesa cărți și materiale de studiu online. Desigur, procesul de acumulare și de formare ia timp, de aceea începem de foarte mici studiul instrumentului, dar pot obține informație de calitate mult mai devreme. Trebuie să știi însă ce să faci cu ea și cum să o pui în aplicare, să o treci prin filtrul propriu, să înmagazinezi și să conștientizezi, iar apoi să o adaptezi stilului personal, nu să reproduci întocmai.
Cum e instrumentul tău, ce îl particularizează?
E mare și plin de imprevizibil! Spun asta pentru că pianiștii au parte mereu de surprize. Trebuie să fim flexibili și să ne adaptăm ușor pentru că schimbăm mereu instrumentul, însă pianul este o lume în sine, așa că, de fiecare dată când mă așez în fața unui instrument, este ca și cum aș descoperi tărâmuri noi. Acest aspect este fascinant, mai ales când descoperi ceva care te inspiră și te motivează.
Cel mai important lucru, atunci când cânți la pian, este să asculți
Imaginează-ți că ai în față un tânăr care vrea să studieze muzică clasică. Ce i-ai spune din perspectiva experienței pe care ai acumulat-o?
Să asculte. Leon Fleischer spunea că cel mai important lucru, atunci când cânți la pian, este să asculți. I-aș mai transmite să caute neobosit, să învețe cât mai mult, să absoarbă cât mai multe din fiecare context în care se află. De asemenea, să cânte cu vocea, să asculte cei mai buni interpreți vocali, ca să se inspire și să preia acest model sonor pentru că cel mai greu lucru la pian este să îl faci să sune precum vocea umană.
De ce să ascultăm muzică clasică și să mergem la concerte?
Ca să avem acces la un univers infinit de stări și de culori sonore, pe care nu le putem experimenta în muzica din mainstream.
Cel mai greu lucru la pian este să îl faci să sune precum vocea umană
Dacă ai fi o compoziție de pian – care și de ce?
O lucrare de Mozart, cu siguranță. Mă gândesc la ultimul său Concert pentru pian, în Si b major – pentru vitalitate și profunzime, afabilitate, conversații, dramatism și imprevizibil. E foarte uman, cu tot ce înseamnă asta. E plin de spirit, de surprize și de o bucurie uneori copilărească; cântă și se joacă ca nimeni altul. Și, cum spuneam la început, îmi place să cânt și să mă joc. E plin de speranță și blândețe, e pozitiv și informal. Poate fi și impunător, dar nu într-un mod copleșitor. De fiecare dată când interpretez Mozart, mă simt vie, am de multe ori zâmbetul pe buze și simt că mă bucur cu adevărat de ceea ce fac.
Interviu de Veronica Ștefan
Mai multe detalii despre SoNoRo Interferențe găsiți aici: https://interferente.sonoro.org/
Alte interviuri și articole din universul SoNoRo găsiți aici:
https://palindrom.eu/festivalul-sonoro-musikland-editia-a-vi-a-un-itinerariu-cultural-animat-de-muzica-in-tinutul-sasilor-din-transilvania/
https://palindrom.eu/sonoro2023-on-the-couch-divanul-sufletului-cu-muzica/
