Le miroir des ames simples et aneanties, de Marguerite Porete – cca 1295
Literatura medievală abundă în tratate de toate felurile, toate denumite „oglinzi“, remarcă Max Huot de Longcham, în introducerea unei ediții recente a Oglinzii sufletelor simple, transcrisă după ce a mai rămas din Oglinda sufletelor simple a Margueritei Porete, arsă – și cartea și autoarea – până la ultima fărâmă, coincidență sau nu, de același braț secular care pusese capăt nu de mult aventurii templiere prin martizarea lui Jacques de Molay.
Nimeni nu poate spune cu certitudine că ceea ce citim noi acum și figurează ca fiind scris de Marguerite Porete nu a fost reconstituit de vreo mână pioasă, în amintirea sau poate pentru reabilitatea acestei beguine declarate eretice.
Ca gen literar, o Oglindă este mai mult decât un tratat contemporan, apropiindu-se mai degrabă de un soi de pagină de literatură postmodernă: ea reflectă realitatea în măsura în care îl reflectâ și pe cel care o privește, sau mai degrabă va permite coincidența acestora, printr-o transformare interioară de ordin sacramental pe care o carte medievală o poate pretinde cu seninătate.
Pe scurt, cititorul medieval nu citește pasiv o carte moartă și de sute de ori imprimată, ci participă la un teatru catoptric din care va ieși transformat. De aceea o carte medievală are totdeauna un potențial subversiv și de aceea în Evul Mediu autorii de cărți erau luați în serios până la arderea pe rug.
Oglinda sufletelor simple nu este deci o carte „de citit“ pasiv, ci un aparat – în epoca noastră i-am spune „instalație“ în cheie artistică sau chiar „tehnică“ (din seria tehnologiilor psihologice ale mecanicii sufletului) – pentru a-ți transforma sufletul într-un suflet simplu.
Se poate spune că este la intersecția între o mistică creștină a iubirii divine (și libertății absolute a creației pe care aceasta o implică) și acea mistică a iubirii care a dat naștere curentului amour courtois, care, la origine, este cea mai înaltă formă de jertfă.
Tehnic vorbind, Oglinda sufletelor simple este o lucrare fără plan și delimitări, sub forma unui dialog, deoarece orice glosă cu sine, este, se știe, un colocviu cu numeroasele instanțe care ne alcătuiesc.
Da, oglinda are multe în comun cu un dicteu automat, într-o autenticitate căreia acum i-am spune „psihologică“ și nu în dorința de a frapa. Într-un gest de supremă onestitate, Oglinda recunoaște că este doar o carte, opera inevitabilă a rațiunii care vorbește respectând niște minime rigori ale limbajului.
Oglinda explorează experiența mistică, dar nu o poate face decât din exterior, sub rigorile și jurisdicția mediată a Rațiunii care ne permite să disociem, deci să enunțăm, ceea ce experiența imediată a Iubirii tinde continuu să asocieze, deci să treacă sub tăcere pentru mai multă fidelitate.
Aceasta fidelitate poate fi citită aici exact sub formă de fidelitate amoroasă: „Aceste creaturi (sufletele simple)“ spune Marguerite Porete, „nu mai pot vorbi despre Dumnezeu, deoarece, după cum ele nu pot spune UNDE este Dumnezeu, ele nu pot să spună nici CINE este Dumnzeu. Cu adevărat, cine poate vorbi despre Dumnezeu de câte ori vrea și oricui vrea trebuie să știe dincolo de orice îndoială că nu a simțit niciodată adevărata inimă a iubirii lui Dumnezeu. Sufletele simple au obiceiul de a înțelege multe lucruri, dar ele uită imediat totul, din cauza subtilității amantului lor“
De aceea, spune ea în concluzie, adresându-se sufletelor, dacă Dumnezeu v-a dăruit înalta sa creație, lumina sa și iubirea sa, „creșteți această creație, deoarece cei doi ochi ai lui Dumenzeu vă privesc fără încetare și dacă îi priviți cum se cuvine, aceastâ privire vă va face sufletul simplu. Deo gratias explicit.“
Se poate oare găsi un suflet care să se mântuiască singur fără vreo lucrare, care să trăiască singur în iubire, care să nu facă nimic pentru Domnul și care să nu se înfrâneze de la nimic pentru Domnul, pe care să nu-l poată învăța nimic nimenea, de la care nimeni să nu poată vreodată lua ceva, căruia să nu-i poți da nimic și care nu are voință de niciun fel?
Acest suflet are șase aripi, ca serafimii și nu mai vrea nimic venit prin internediari, așa cum ființa de serafim este că nimic nu stă între iubirea sa și iubirea Domnului.
Cum poate un suflet să fie locuit de Iubire, cum poate să nu aibă nicio voință de la sine, cum poate să nu dorească nimic? Nici măcar mântuirea și nici Raiul? Acest suflet se încrede cu totul în iubirea care locuiește în el. Nici teologii și nici cei ce ascultă de virtute nu pot să vadă acestea sau să le înțeleagă. Este un dar hărăzit de iubirea Domnului.
Nimicit în toate privințele prin ascultarea lui, în pace cu Domnul, nu vrea decât voința Lui și-l umple numai lucrarea Lui. Numele lui este Uitare, a fi Uitat.
