Despre fenomenul KinetoBebe, din interior, cu dragoste și responsabilitate, în ziua în care „și-a primit buletinul“ – aniversarea de 14 ani!
O cunosc de multă vreme pe Ana-Raluca Chișu. A înființat KinetoBebe (kinetobebe.ro), prima instituție privată de la noi dedicată serviciilor terapeutice de recuperare infantile. O instituție pe care o gestionează punând în prim-plan omul, cultivarea scânteilor de inspirație ale fiecărui membru al echipei. Comunicarea cu părinții, cu medicii, cu celalalte instituții, private și de stat, devin esențiale în aceste condiții, mai ales că ținta Ralucăi este să poată asigura terapia necesară și copiilor din familii defavorizate, care nu-și permit costurile unui proces terapeutic complex și de durată. Desigur că în cea mai mare parte a timpului, la KinetoBebe, Raluca se află pe un modul de mare concentrare și responsabilitate, dar păstrează în același timp o senzație mereu proaspătă și tonică de vacanță: „Fiecare zi petrecută în acest loc mă umple de bucuria pe care o asociem în general cu timpul liber!“ mi-a spus mai de mult Raluca, într-un interviu.
De altfel, Raluca m-a invitat adesea la KinetoBebe și am fost martoră la momente frumoase acolo, la momente importante care i-au marcat istoria. La ultimul dintre aceste evenimente am pus însă aparatul pe înregistrat, deoarece realmente toți cei care au făcut și fac parte din echipă erau prezenți. Era un moment de sărbătoare, aniversarea de 14 ani de KinetoBebe, o petrecere pentru echipă, unde fiecare a fost pe rând star al festivității, a fost omagiat cu o diplomă și contribuția fiecăruia a fost pusă în evidență. Raluca a oferit fiecărui membru al echipei recunoașterea necesară. Eu am profitat de ocazie ca să alcătuiesc din momentele de glorie ale fiecăruia un puzzle care să răspundă măcar puțin la întrebarea: ce face din KinetoBebe o organizație unică? Deja aș fi spus: este o organizație cu suflet, dar pentru mai multă precizie am alcătuit puzzle-ul care urmează.
Pe Andreia Vlăsceanu o cunoșteam deja, a participat la o expoziție foarte impresionantă la Artmark în cadrul unei eveniment KinetoBebe. Așa că am început cu ea și nu am pierdut ocazia să o întreb cum a fost acest proiect.
Andreia Vlăsceanu, psiholog clinician în cadrul KinetoBebe.
Totul a pornit de la un curs pe care l-am făcut. Sunt lucrător de arte combinate – mă intereseazâ această parte de dezvoltare personală, de stimulare prin artă. Pentru mine a fost o oportunitate de a le arăta celor din jur că se poate face acest lucru și când ai o dificultate, ca să spun așa. Se poate să exprimi ceea ce simți, se poate să-ți folosești abilitățile pe care le ai. Într-un context special se poate să îi emoționezi pe cei din jur sau să le oferi puțin din lucrurile pe care le ai.
Raluca a fost persoana care m-a susținut și mă susține în continuare în demersurile mele de a arăta oamenilor ce pot face copiii mai bine. Și mi-a oferit ocazia să arăt oamenilor din afara centrului ce lucruri frumoase au făcut ei, împreună cu mine în calitate de facilitator.
Cred că astfel de demersuri pot să-i facă pe acești copii mai plăcuți, să-i vadă lumea și în altă lumină. Când am lucrat, erau de față și părinții. Iar energia care se simțea acolo și cadrul pe care îl aveai în contextul de lucru a fost aparte. În continuare vreau să fac asta. Acum pregătesc ceva mai amănuțit, o mini-expoziție a unui copil.
În echipa KinetoBebe am intrat în 2017, m-a adus o fostă colegă, Adina. Interviul meu de angajare a avut loc chiar în cabinetul în care profesez acum la KinetoBebe. Totul a fost foarte relaxat. Cu Raluca m-am întâlnit pentru prima dată… la o ședință foto. Cumva conectarea cu ea a fost foarte rapidă: în momentul acela eu nu aveam uniformă și primul lucru pe care l-a făcut ea a fost să își dea uniforma jos, ca să mi-o dea mie. Ușor-ușor, am început să lucrez în cadrul departamentului, să observ ce este potrivit și ce nu este potrivit pentru departamentul de psihologie. Am început să caut soluții pentru ceea ce era problematic. Am venit cu idei noi. Tot timpul învăț câte ceva și aduc și în cabinet, dar și către colegi. Discutăm mereu împreună ideile, soluțiile. KinetoBebe m-a ajutat mult să evoluez, din multe puncte de vedere.
Florin Matache, kinetoterapeut
Raluca tocmai ne povestise cum Florin a făcut recent o prezentare pentru copiii de școală, în cadrul unuia dintre programele KinetoBebe.
Mă bucur că cei pe care tocmai i-am văzut, pe coridor, în sala de sport, jucau fotbal, erau activi, nu erau genul de copii sedentari. Eu ieri am făcut doi ani de KinetoBebe. Am practicat sport în copilărie și adolescență, am vrut să continui cu asta și în facultate. Am ales Kinetoterapia. Nu știam ce vreau să fac mai departe. Până mi s-a ivit oportunitatea, am fost voluntar. Mi-a plăcut partea de pediatrie. A fost ceva nou, plin de provocări și desigur de satisfacții. Copiii sunt simpatici, plini de drăgălășenie.
Mihai Petrescu, kinetoterapeut
Lucrez în cadrul centrului KinetoBebe de aproximativ șase ani.
Am fost sportiv de performanță și m-am întâlnit cu destul de multe probleme fizice, trecând prin partea de recuperare, refacere. Am simțit în momentul respectiv un gol imens, care m-a împins către să încep, în 2013, facultatea de kinetoterapie. Ulterior, după ce am terminat, mi s-a oferit o oportunitate, să zic așa, de a lucra cu copilași în spital, spitalul Robănescu. De acolo am prins, să zic așa, gustul și satisfacția muncii cu copilașii.
Cea mai lungă terapie pe care am desfășurat-o la KinetoBebe se desfășoară în momentul de față, cu o fetiță cu probleme neurologice, de aproximativ 5 ani. Și, din păcate, va avea nevoie de partea de recuperare pe restul vieții. Noi, la KinetoBebe, o putem însoți până la vârsta de 18 ani, apoi va trebui să găsească un terapeut de adulți. În cadrul unei relații atât de lungi se formează o conexiune puternică între părinte, copil, terapeut. Fetița, din punct de vedere cognitiv, nu socializează, nu verbalizează, doar urmărește cu privirea la anumit și stimul și cam atât.
Cel mai dificil caz pe care l-am văzut la KinetoBebe a fost un sugar cu o paralizie cerebrală. Eu eram la început. Copilul destul de slab cognitiv. Am simțit-o ca o provocare pentru mine și a fost dificil, mai ales că era un copil sensibil, plângea foarte mult și când plângea se sufoca. Dar trebuia să ai grijă. A evoluat bine, pentru un caz de paralizie cerebrală. În general, toate cazurile în care nu este vorba despre o leziune la nivel cerebral se pot rezolva cu succes. Însă acolo unde este vorba despre o leziune sau dacă avem o afectare cerebrală, automat noi nu tratăm cauza și lucrăm partea de efecte și îmbunătățim calitatea vieții. Ideea este de a duce copilul cât mai mult spre funcționalitate, să-și atingă potențialul lui maxim. Dar în majoritatea cazurilor, făcând abstracție de partea neurologică, se termină cu succes terapia.
Florentina Petriceanu, kinetoterapeut
Fata cu zâmbet frumos: așa o trecusem în notițele mele, pentru că tocmai primise Diploma pentru cel mai blând zâmbet. Are 22 de ani și în august 2023 a făcut un an la KinetoBebe.
La KinetoBebe am făcut un stagiu în facultate, am continuat cu voluntariat. M-a atras lucrul cu copiii: o iei de la zero cu omul, ai mai multe sanse si cumva faci ceva foarte important pentru el. Am lucrat cu adultii, am făcut stagii, dar nu pentru foarte mult timp. M-am stabilizat aici, cred că m-a atras și energia copiilor. Te umpli pur și simpliu de energie când te joci cu ei. Cu ei trebuie să fie joacă, nu trebuie să pară totul chiar atat de serios.
Initial am făcut voluntariat in centrul din Mosilor – am avut o legatura puternică și frumoasă, cu toata lumea. Deja cunosteam colegi, din facultate. Apoi am fost mutata in centrul din Sud, iar acolo am fost primita de parca ii cunosteam din totdeauna pe toti ceilalti. Si acum cand ma duc acolo, sunt integrata complet.
Cele mai mari provocari vin din faptul că, pe lângă lucrul cu copilul, trebuie să facem și lucrul cu părintele. Trebuie să ai energie și să te joci cu copilul, să faci ca pentru el totul să fie cât se poate de interesant. În acest timp trebuie să fii și alături de părinte. Părintele are nevoie de asigurare, trebuie să îl informezi despre ceea ce faci, despre diagnosticul existent. Practic, să-i fii sprijin psihologic. Mulți părinți sunt îngrijorați, chiar dacă diagnosticul poate nu este ceva atât de grav. Au nevoie de asigurare constantă. Părinții sunt în mare parte interesați de ceea ce facem, vor să vadă ce fac cu copilul și să învețe și ei joculețele. De multe ori suntem doi terapeuti care lucrăm cu același copil; vorbim intre noi si discutam cazul. Fiecare își pune câte un obiectiv sau amândoi ne fixăm același obiectiv și lucrăm împreună. Discutăm și cu privire la informatiile pe care le oferim parintilor, ca să stimuleze aceleași lucruri.
Cred că cel mai prețios lucru pe care l-am învățat aici a fost munca in echipa. Este foarte important sa discutam, sa ne intelegem, sa ne fixam bine obiectivele. Si am mai învățat sa am foarte multa rabdare – deși de felul meu nu eram deloc o persoană răbdătoare. La început, de exemplu, nu înțelegeam deloc de ce nu stau copiii ăștia pe loc, ca să facem exercițiile. Se mișcau continuu. Apoi am învățat să mă modelez eu după ei, să am răbdare cu ei și cu mine. Și practic învățatul nu se oprește niciodată. Viitorul mi-l văd tot aici, sunt multe oportunități de dezvoltare în domeniul pediatriei.
Florentina chiar are cel mai blând zâmbet și crede cu adevărat că o față deschisa, zambitoare iti deschide toate porțile. Părinții vin morocănoși, obosiți, și dacă dau de un zâmbet își spun că viata e mai frumoasa, perspectivele sunt mai bune si copilul merge mai repede. Iar în terapie această față deschisă și zâmbitoare comunică sentimentul de bine, esențial pentru ca cel mic să coopereze.
I-am urat Florentinei să aibă un vibe așa bun tot timpul!
Mariana Pavel, marketing manager
Sunt 10 ani de când fac parte din această organizație – sau din această familie. În care în fiecare zi pătrunde un nou membru, pe care îl întâmpinăm cu speranța că va fi mult timp parte a echipei noastre. Cu încântare că s-a alăturat și că își dorește foarte mult să fie alături de noi. Și cu bucurie pentru copiii de aici, pentru că vor avea noi specialiști care să-i ajute. Pe toți specialiștii de la KinetoBebe îi leagă un lucru: dorința de a fi mai mult decât sunt în momentul în care intră în KinetoBebe. De obicei, oamenii ăștia se văd, se cunosc, se vede strălucirea din ochii lor când pășesc și când vin în echipa noastră, pentru că își doresc să fie alături de noi.
Fiind o familie, trebuie să găsim soluțiile împreună de fiecare dată și nu există momente în care să nu găsim soluții. Dar trebuie să știi să le cauți. Au fost momente în care și noi am trecut prin perioade dificile, cum au fost cele alea de pandemie, post-pandemie; toate acestea ne-au făcut să fim o echipă mult mai sudată, pentru că, în final, cam asta e ideea, să ținem împreună familia și să avem o familie pentru 20.000 de copii care au venit în centralele noastre de-a lungul anilor.
Suntem niște elevi care își pun singuri standarde foarte înalte, dar aceste standarde duc și la a-i ajuta, prin partea de social, pe cei care nu au altfel cum să acceseze aceste programe. Zona socială se bazează pe profesionalism. Terapeuții noștri au supraspecializări care să-i ajute pe copii din toate zonele în care ajung la noi. Absolut toți cei care vin la noi să caute ajutor au acces la servicii în funcție de nevoi.
Cristina Drăgan, asistent manager.
Am început prin a lucra ca recepționer la KinetoBebe, ani buni, apoi în call center. Am revenit la activitatea de recepție și în prezent lucrez ca asistent manager.
De-a lungul acestor ani, la oamenii de la KinetoBebe am găsit mereu o vorbă bună, înțelegere, sprijin, susținere în anumite momente. Am învățat să lucrez în echipă, să apreciez eforturile terapeuților în lucrul cu copiii și mi-am dat seama că ei au nevoie de susținere din spate, au nevoie de sprijin pe partea de organizare: munca de recepție, de primire a părinților în centru, de organizare a lor, ce au de făcut, cum să intre în sălie de terapie, cum să aștepte, lucruri pe care le fac înainte și după ședința de terapie. Este o muncă frumoasă, implică foarte multă socializare: așa ajungi să cunoști povești, despre copii, despre părinți. Îi ajuți cum poți, cu un zâmbet, cu o informație, cu o vorbă bună. Iar faptul că ești apreciat înseamnă foarte mult. Persoana care lucrează la recepție este prima imagine a KinetoBebe pe care o văd părinții, interfața. Când vin la terapie, părinții petrec foarte multe ore aici. Sunt copii care vin o dată, de 2-3 ori pe săptămână, poate în fiecare zi. Părinții încep să te cunoască, să familiarizeze cumva cu tine, știu că îi aștepți cu o vorbă bună, un zâmbet, un răspuns la o întrebare sau la o solicitare.
Aici punctul nevralgic a fost pandemia, o provocare pentru toți colegii mei și pentru mine, desigur.
Nu ne venea să credem că urma să închidem, să suspendăm activitatea, așa cum se solicita pe toate căile. Ne străduiam să-i liniștim pe părinți. Pentru ei a fost cel mai greu – a fost o închidere a acelui circuit în care mergeau cu copiii către terapeut, către persoana care urma să-l facă bine pe copil sau să-l mențină într-o anumită formă fizică sau psihică, să-l ajute.
După ce am stat închiși, au fost două tentative de a ne redescide activitatea, pe care mi le amintesc foarte bine, au fost niște mari provocări. Mi se spunea că urmează să fim deschiși, să revenim la terapie. Sunam zeci de pacienți, le dădeam părinților vestea bună că urmează să fie deschis… Și după aceea nu aveam voie să funcționăm. Iarăși închideam. Dădeam părinților o speranță. Și tot noi le-o luam apoi, prin simplu fapt că nu aveam voie să funcționăm: îi rugam să mai aștepte o perioadă, nici noi nu știam cât și despre ce este vorba. Au fost și părinți revoltați, supărați, agitați, de toate felurile. Deja aveau multe frustrări. Pentru ei cel mai important era doar să le dăm vestea că se pot întoarce cu copiii în sala de terapie pentru recuperare.
Sunt multe provocările și acum. Sunt foarte multe lucruri de situații de gestionat, de organizat. Tot ceea ce se vede ca activitate are în spate o muncă, o echipă care se asigură că lucrurile funcționează. Îmi doresc să rămân în această echipă minunată. Sunt oamenii alături de care am creat prietenii. Mă simt bine. Ca un om complet. Petrecem foarte multe ore împreună la serviciu. Și atunci e important să fie un loc în care să știi că ești susținut, apreciat și dorit.
Geanina Dumitru, kinetoterapeut în cadrul KinetoBebe de aproximativ 4 ani.
Este foarte emoționată, îmi spune că este însărcinată. A primit diploma specială pentru blândețe.
Îmi plac foarte mult copiii și empatizez nu doar cu ei, ci și cu părinții, pentru că în sala de terapie suntem un trio: terapeut, părinte și copil și încercăm să facem o echipă.
Toată profesia și activitatea mea au pornit dintr-o pasiune și cred că asta probabil se vede, de asta am primit premiul pentru blândețe. La scurt timp după ce am terminat facultatea, tot căutam să lucrez în domeniul pediatriei, pentru că asta-mi doream de când o începusem – la un moment dat și eu însămi am avut nevoie de kinetoterapie, copil fiind. Am văzut un anunț de la KinetoBebe, am zis că vreau să încerc aici. Îmi plăcea foarte mult ce citisem despre ei. A fost primul meu loc de muncă aici și am lucrat din prima cu copiii. KinetoBebe îți dă o bază foarte puternică, adâncă, solidă. Am putut să prind aripi. KinetoBebe te împinge să ai o dorință de a te perfecționa și de a încerca să înveți tot timpul.
Și în domeniul nostru oricum ai nevoie să înveți tot timpul pentru că lucrurile se schimbă și atunci trebuie să fii la curent cu tot ceea ce ține de dezvoltarea copilului, de modurile în care poți îmbunătăți planul de terapie. Am făcut multe cursuri până acum și în continuare, cu siguranță, o să mai fac cursuri.
La KinetoBebe, fiecare caz e deosebit. Fie că e un diagnostic greu, cu implicații neurologice, în care urmările sunt copleșitoare, iar copiii poate nu ajung niciodată să fie independenți, fie că vorbim de un caz mult mai ușor, în care copiii doar au nevoie de o stimulare, de o ghidare ca să se dezvolte cât mai armonios. Fiecare caz te scoate din zona de confort și te încearcă, cu diferite emoții, sentimente, ca tu să ajungi să ghidezi copilul respectiv către potențialul lui maxim.
Avem foarte multe satisfacții în sala de terapie, pentru că noi suntem acolo undeva din primele luni de viață, depinde când ajung pacienții la noi: cu cât începem mai devreme procesul de recuperare, cu atât rezultatele sunt mai frumoase și mai bune. De asta ideal ar fi ca orice părinte să meargă pe prevenție.
Apoi e și munca cu părinții: fiecare părinte are nevoie să fie ascultat. Dacă noi ascultăm nevoile părintelui și încercăm să le aliniem și cu nevoile terapiei, pe de o parte, și îl facem să înțeleagă și care sunt nevoile și realitățile copilului, pe altă parte, dacă îl implicăm pe părinte și aflăm ce dificultăți întâmplă, atunci încercăm să ne aliniem cumva cu toții și părintele să fie partenerul nostru în munca, în terapie. Încercăm să îi transmitem care sunt nevoile noastre ca terapeuți și să îi arătăm că cel mic are nevoie de implicarea părintelui – și atunci încercăm ușor, ușor să creăm, cum am spus la început, această echipă.
Ce îi transmitem unui părinte care nu știe exact dacă copilul are nevoie sau nu de evaluare sau de kinetoterapie, poate i se pare că e mai lent, dar nu este sigur – ce să facă?
Să fie deschis tot timpul la informație. Și întotdeauna să facă prevenție – e mai bine decât să facă tratament. Dacă are cel mai mic dubiu că ceva nu e în regulă, să meargă să consulte un specialist. Fie că vorbim de kinetoterapie, o ședință de evaluare, fie că vorbim de medic, ortoped, neurolog.
E mult mai bine să mergi și să ți se spună că e totul în regulă, decât să lași lucrurile să curgă de la sine, să crezi că se vor rezolva de la sine și să ajungi într-un anumit punct în care să-ți dai seama că ai fi putut face mai bine. E foarte greu pentru un părinte să aibă regretul că ar fi putut face mai bine pentru copilul lui și nu a făcut asta. Deci cu încredere, cu deschidere, să ceară sfatul, ajutorul, pentru că nu întotdeauna cunoaștem tot din toate domeniile și atunci avem nevoie de ajutor și îndrumare. Pot veni direct la KinetoBebe. Noi oferim ședințe de evaluări motrice. Pentru bebeluși pot veni încă din prima lună de viață și discutăm despre cum să îl poziționeze pe burtică, care sunt modalitățile de purtare a bebelușului, cum să îl poziționeze pe spate, etc. Așa putem preveni anumite patologii. Și oricând simt ei că observă ceva diferit sau ceva ce nu e în regulă cu copilul, pot apela la o evaluare. Și pentru copiii mai mari, la un interval de timp sau atunci când există un puseu de creștere, ar fi ideal să se facă, din când în când, o evaluare motrice pentru că în ultima vreme copiii sunt din ce în ce mai sedentari, petrec foarte mult timp în bancă, în mașină și atunci activitatea fizică este undeva mai pe ultimul loc.
Copiii au nevoie ca părinții lor să fie implicați, activi și să se joace împreună. Și noi în săli facem ca totul să pară o joacă.
Avem și teme pentru acasă, pentru părinți, indiferent de vârsta copiilor, chiar dacă sunt bebeluși, chiar dacă sunt copii mai mari, fiecare primește câteva exerciții pe care le poate repeta și acasă, care să ajute iarăși în procesul de recuperare – pentru că întotdeauna suntem o echipă.
Corneliu Diaconu, de curând parte a proiectului Asociația KinetoBebe
M-am alăturat proiectului Asociației KinetoBebe deoarece cred în el, am fost alături în mai multe momente și acum am devenit parte din proiect, îi ajut cu Salina Flori de Sare, o ramură nouă a lor, a Asociației. Salina crește încet și ea, alături de proiectul KinetoBebe, deja un proiect de succes în acești 14 ani de când sunt pe piața medicală, cu numeroși colaboratori care au crezut în proiect, cu numeroase persoane care s-au implicat, și firme, business-uri care sunt alături de ei.
La Salină ne adresăm copiilor și părinților cu copii. În București, un oraș atât de aglomerat și un mediu atât de toxic, există o mare necesitate de a curăța organismul – și exact asta facem cu Salina. În Salină intră și părinți și copii, și oameni mari și oameni mici, și împreună și separat, fiecare cum își dorește.
Salina ajută foarte mult în caz de alergii. Simptomele se atenuează. imediat după a doua ședință. Având în vedere că funcționează pe halogenerator, o ședință la Salina Flori de sare înseamnă cam 4-6 ore într-o Salină de… mină. Este mai dificil să faci un tratament pe termen lung la o Salina în mină față de o Salina locală, deoarece apar tot felul de inconveniente logistice.
Mediul din salina Flori de Sare, hipersalin și bactericid, este un mediu sănătos în care să petreci timp alături de familie, să te bucuri și de altă activitate într-un mediu mult mai curat decât ceea ce poți găsi în București. După o cură de 3-5 ședințe ești mult mai relaxat, iar imunitatea mult întărită.
Pur și simplu trebuie să o promovăm mai mult în rândul oamenilor, mai ales celor cu alergii, rinite, bronșite și răceli.
Irina Drăgan, psiholog clinician.
Sunt psiholog clinician din 2017, am o formare pe psihoterapie de scurtă durată. Este dedicată și adulților și copiilor. Lucrez la Universitatea din București și am o colaborare cu KinetoBebe de 3 ani și jumătate, super-împlinitori.
Cu copiii, în mod direct, am lucrat foarte puțin până să intru în KinetoBebe – era o latură neexplorată. La KinetoBebe fac terapie cu copii, psihoterapie, dar și parte de logopedie și intervenție pe ergoterapie.
De cele mai multe ori în varianta asta lucrez, pe terapie cognitiv-comportamentală adaptată copilului. Mă întălnesc la micuții pacienți cu foarte multe elemente de agresivitate pe care copiii le manifestă chiar de la vârste destul de mici. Și mai nou, elemente de heteroagresivitate și autoagresivitate. Și fenomene de bullying. Sunt și foarte multe cazuri de copii cu ADHD, care în școală sunt identificați ca acei „copii-problemă“. Profesorul nu îi suportă din motive evidente – tulburările de comportament aferente. Așa cum este structurat în varianta KinetoBebe, pe abonamente de terapie, de cele mai multe ori e nevoie de cel puțin două abonamente de terapie (20 de ședințe deci) pentru a aduce pe linia de plutire un astfel de caz.
Important este ca în interacțiunile acestea familia să fie parte din proces. De multe ori găsești înțelegerea asta, însă alteori nu prea există disponibilitate din partea familiei de a schimba acele tipare comportamentale care nu fac decât să accentueze și să susțină problemele de comportament. Încercăm, pe cât posibil, să oferim sugestii și într-un mod și să facem un plan terapeutic în care să includem și familia. Oricum știm că acele comportamente deja dobândite sunt greu de schimbat și necesită un efort conștient susținut. Dacă familia nu cooperează, comportamentul copilului poate să se amelioreze, dar dacă acest comportament pe care noi îl schimbăm cât de cât nu are continuitate, copilul va reveni la tiparul anterior, pe care evident că l-a automatizat.
Partea de logopedie este mult mai ușor de corectat, dar și acolo este nevoie de cooperare, de conștientizare și din partea copilului și din partea familiei. Dar se obțin rezultate rapid și acelea sunt definitive. Nu poate să revină la comportamentul defectuos anterior.
Fiecare terapeut vorbește cu părinții atunci când consideră că este ceva de transmis. Sunt părinți care intră în cabinet – pe partea de logopedie de exemplu – și asistă la tot procesul terapeutic. Ei observă cum se întâmplă terapia și exersează apoi, în același fel, acasă. Evoluția, da, este mai rapidă. Asta e cazul fericit.
În cadrul psihoterapiei, părinții nu intră decât atunci când este cazul și e nevoie să îmbunătățim ceva la nivel de relație. La logopedie lucrurile sunt mai simple – părintele nu are de făcut schimbări la el, ci numai la copil. În psihoterapie știm deja, copilul este oglinda familiei și dacă se schimbă ceva la nivel bazal la familie, repercusiunile la nivel de interacțiune cu copilul sunt semnificativ diferite.
Mesaj pentru părinți: e foarte important să fim atenți în fiecare zi la cine este copilul nostru și să nu ignorăm nici cel mai mic semn care ne spune că el ar avea nevoie de un suport și de un ajutor de la un specialist. Pentru părinte, cred că cel mai greu este să recunoască că sunt lucruri pe care el nu poate să le ofere. Și atunci, cred că este foarte important să-și dea seama că pentru a crește un adult liniștit, fericit și împlinit, este nevoie ca acel copil să primească ajutor atunci când este cazul.
Flavia Stoica, kinetoterapeut
În septembrie am împlinit 2 ani de când lucrez în Kinetobe. Am început relativ repede după ce am ajuns în București (am terminat studile de kinetoterapie în Cluj-Napoca, licență și master). Apoi a venit pandemia, a fost o pauză pentru toată lumea și am intrat, după ce am terminat masterul, direct în domeniu, în practică.
Pentru mine KinetoBebe a fost trecerea de la teorie la practică și a fost un mediu în care am reușit și reușesc să mă dezvolt. A fost primul contact cu copiii. Ce știam despre copii, știam din partea de pediatrie din facultate, unde am avut noroc de un profesor foarte bun.
Pentru echipa și mediul în care ajungeam am avut emoții, dar am avut surpriza de a găsi oameni peste așteptările mele. Echipa KinetoBebe face o mare diferență: e un sistem foarte bun în care există practică înainte de a începe să lucrezi efectiv. De la întâlnirea cu părinții până la a începe să lucrezi efectiv cu copii, echipa, precum și îndrumătoarea mea, Nicoleta Tincea, care mi-e colegă în continuare, m-au ajutat la fiecare pas și încă o fac. Am avut noroc de oameni foarte frumoși în centrul din nord unde lucrez și ei m-au influențat foarte bine.
În viitor îmi doresc să consolidez ce am reușit să învăț. Am fost avertizată încă din timpul facultății că facultatea oferă 30%, iar restul facem noi. Și exact așa și este. Contează foarte mult cursurile, contează foarte mult să rămân conectată la ce apare nou și, bineînțeles, să adaptez în stilul propriu ce asimilez.
Fiecare caz e un caz special – e nevoie de foarte multă flexibilitate și să folosesc toate instrumentele și resursele de care dispun. În cazurile dificile, sigur, am susținerea colegilor, șefului de departament care mă îndrumă tot timpul. Și, bineînțeles, există multe resurse. Acum beneficiem de informații peste tot. E important și cum o triez. Există ședințe de departament în care abordăm anumită situație, putem veni și e indicat să venim cu cazurile particulare ca să vorbim pe subiect.
Avem și întâlniri și apeluri telefonice în care discutăm și vedem care e soluția cea mai bună.
Ai primit diploma de… înotător cu ambiție! Ești înotătoare?
Îmi place mult să înot, m-a învățat bunicul meu când aveam 4 ani iar apoi tehnica am dobândit-o la facultate și acum înot ca să reprezint o cauză: bursele de terapie.
Oricum, înotul este unul dintre cele mai bune sporturi pe care le poți face pentru recuperare. Este recomandat în special pentru sistemul respirator, sistemul cardiovascular. Dar nu substituie kinetoterapia, ci este complementar acestea.
Eu mă bucur când aud părinții spunându-mi despre copiii cu care urmează să fac terapie că ei practică sport de o perioadă îndelungată de ani – rezultatele se văd în terapii. Se vede diferența între copiii care fac sport și copiii care nu fac. Există disciplină, există mai multă atenție, există o motricitate mai bună și evident există și rezultate care apar mult mai repede. Și o stare de spirit mai bună.
Ce recomanzi părinților?
Să ceară evaluare motrice – durează în medie 30-40 de minute. Se analizează tot copilul din cap până în picioare. Pe lângă discuții și anamneza în care aflăm care este motivul pentru care se prezintă, ce au observat, ce fel de controale au mai făcut până au ajuns la noi, se întâmplă și examenul clinic, propriu-zis, care este un standard în care încercăm să observăm mișcarea, atât
spontană cât și provocată, și să identificăm cât mai bine dacă sunt diferențe între grupele musculare și ce putem să facem în acest sens. Foarte important este feedback-ul pe care ni-l dau părinții la final: ce au înțeles din evaluarea respectivă și dacă sunt întrebări vrem să acoperim foarte bine partea asta ca să nu ca să nu existe dubii.
Surorile Sisters KinetoBebe: Florentina și Alexandra, respectiv Flori și Ruxi
Eu am început în KinetoBebe cu mult timp în urmă, am lucrat vreo 9 ani și după vreo 7 ani a venit și „sora“ mea (noi lucram la un alt job împreună). De vreo 2 ani. și ceva am încetat colaborarea cu KinetoBebe, în condiții cordiale. și am făcut, cum zicea și Raluca, lobby în continuare pentru KinetoBebe pentru că ne place ce fac ei în continuare acolo – și se leagă de ceea ce facem și noi. Acum suntem în continuare kinetoterapeuți, în alte locuri de muncă. Dar rezonăm cu ce se întâmplă și colaborăm. A fost o etapă frumoasă. Ușor diferită de celelalte experiențe profesionale, în multe sensuri. A oferit o altă perspectivă profesională, oameni noi, lucruri noi, un sentiment foarte autentic de familie, mai ales în centrul din nord. De aceea am rămas legate de familie, de KinetoBebe, și ca organizație, și ca oamenii și experiențele pe care le-am trăit. Nostalgie. Venai cu drag.
Kinetoterapia în KinetoBebe se face cumva ca un fel de joacă. Mediul e altfel. Sălile sunt altfel, foarte plăcute și prietenoase. E un alt fel de atmosferă față de locul de muncă în care am fost, unde copiii erau cu deficiențe grave care te impactau. La un moment dat reușești după un anumit număr de ani să te detașezi de lucrurile astea, dar îți dau altă stare.
Când ai rezultate mai rapide și știi că acel copil are un parcurs frumos, că îl vezi de la evaluare și știi că te aștepți să evolueze bine, pentru că nu este un caz atât de grav, e ok pentru tine și emoțional, față de un copil pe care tu îl știi de la început că are mult de lucru și motor și emoțional și social. Vezi rezultate și într-o parte și în cealaltă, dar le vezi mult mai ușor, evident, acolo unde afectarea este mai mică.
Când lucram în KinetoBebe, trăsesem concluzia că părinților care puneau întrebări medicului de familie despre dezvoltarea copilului primeau de obicei răspunsuri de tipul: „ăsta e ritmul lui“ și nu li se recomanda măcar o evaluare. Da, probabil că din punct de vedere medical lucrurile nu stau neapărat atât de serios încât să pui un diagnostic medical. Dar din punct de vedere al grijii părintelui față de copil, sau al dorinței părintelui de a da un start mai bun copilului, este bine să întrebe și să ceară o părere specialistului. Cred că în ultimii ani partea asta de educație a crescut la nivelul familiilor tinere: chiar dacă medicul nu spune că ar fi neapărat o problemă medicală, părinții vin și întreabă, chiar și din curiozitate, nu neapărat dintr-un motiv sau dintr-o îngrijorare reală.
Nu poți vorbi realmente despre terapie fără să faci o echipă cu părintele: indiferent cât de multă terapie ar necesita și ar face un copil, relația terapeutică, unu la unu, terapeut – copil, este foarte scurtă. Jumătate de oră, 45 de minute, nu știu, o oră pe zi, dar este relativ scurtă. Este treaba părintelui – a familiei, de fapt – să o completeze. Este nevoie de continuitate. Ceea ce facem în sală trebuie cumva continuat acasă de către persoanele care stau cel mai mult timp cu copilul, ca să existe acea continuitate care dă progresul copilului.
Părintele observă ce se face în sala de terapie, iar terapeutul îi explică cum poate să facă lucrurile acasă, cum să adapteze anumite lucruri astfel încât să îl ajute pe copil să evolueze așa cum trebuie și într-un timp cât mai scurt.
Este aici și o artă a kineterapeutului, să-l atragă pe părinte cât mai mult ca să facă treaba asta. Se spunea că noi suntem nu doar kinetoterapeuți, ci și un pic psihologi. Cu noi copilul stă la ședință 45 de minute – azi 45 de minute, mâine 45 – câteodată terapia se întinde pe o perioadă destul de lungă de timp în funcție de afecțiune. Sunt copii care vin ani de zile și atunci tu creezi o relație cu părintele.
Ajunge să fie foarte complexă relația kinetoterapeut-pacient și kinetoterapeut-familia pacientului.
Crești odată cu copilul în relația asta – și cu copilul, dar și cu familia. Este o relație foarte dinamică, în funcție de nevoile și de vârsta copilului. Cel mai mult am urmărit un copil de la vârsta de câteva luni până ce a terminat facultatea.
Lucram cu o fetiță de ceva timp – nu doar eu, au lucrat și Iulian, și Luci. Era o fetiță cu tripareză, care muncea greu de tot, ani de zile. A fost super emoționant momentul în care copilul ăla a început să meargă. Când s-a ridicat de pe cubulețul ei (făceam cu ea ridicări ca să mențină ortostatismul), a stat drept în picioare și imediat a pornit. Și n-a făcut doi pași, ci chiar de la început vreo 4-5 ani. Avea vreo 5 ani. Și evident că, hai să-i arătăm lui mami: am ieșit pe sală.
„Sora“ ei povestește imediat:
Da, ceva în genul ăsta mi s-a întâmplat și mie, cu o fetiță cu un sindrom genetic care a determinat-o să piardă mersul, chiar și în patrupedie. În timpul ședinței, spre final, mai erau numai 5 minute, a început să pornească din nou în patrupedie. Nu m-am putut abține și am deschis ușa de la sală. Și Maria mea s-a dus țintă pe hol unde o aștepta tăticul, cu sora mai mică. Și s-a și ridicat cumva pe genunchi, pe picioarele tatălui… A fost emoționant pentru toți, că ei nu mai văzuseră de mult deplasându-se singură în vreun fel. Da, deși mai erau 5 minute de terapie, n-am putut să las ușa aia închisă și să continui terapia. Trebuie să împart cumva cu ei bucuria…
Cu asta te încarci. Și tu ca terapeut te încarci, dar și familia. E un circuit al încărcării, al energiilor în complexul ăsta care se creează între terapeut, familie și copilul respectiv. În felul ăsta și ei văd progresul, și copilul e răsplătit. Toți au nevoie de asta ca să-i valideze – și părinții, și copilul, și terapeutul. Părinții au mare nevoie să vadă și să trăiască micile reușite și micii pași de genul ăsta. Să-i trăiască cu intensitate și să-i și motiveze.
Dacă nu iubești copiii, nu poți să faci lucrurile astea. Nu e ușor de dus. E foarte dramatic. Te afectează emoțional. Dar ai bucuriile astea mici care te încarcă și tu înveți să te detașezi de lucrurile mai puțin plăcute și să le ții minte pe cele care te ridică și te fac să mergi mai departe, să-ți dorești să faci asta în continuare.
Cu ce ați rămas cel mai prețios în experiența al KinetoBebe?
Cu amintirile și cu echipa cu care am început, care avea o energie specifică. Ne înțelegeam foarte bine. Era o atmosferă super plăcută. Cât timp am mers la KinetoBebe, noi am mers de drag. Asta cred că e cel mai important, ce hrănește pe fiecare dintre membrii echipei. Fiind o încărcare emoțională destul de mare în domeniul ăsta, pediatrie, contează foarte mult colectivul și colegii și atmosfera de la locul de muncă ca să poți duce încărcătura asta emoțională. Contează să ai cu cine să împărtășești, să ai pe cine să întrebi dacă nu-ți merge ceva. Să ai cu cine să schimbi opiniile. Să împărtășești și bucuriile, să pui și o întrebare, să primești și o sugestie, o idee nouă. Poate să fie click-ul care schimbă ceva.
Ce am putut înțelege alcătuind acest puzzle?
Că într-o organizație atât de complexă cum este KinetoBebe, care lucrează cu realități atât de delicate, totul este interacțiune în timp și spațiu. Contează în egală măsură
- Dinamica fiecărui terapeut în parte – în timpul carierei, cu ceea ce a învățat și consolidează, din experiența cu pacienții și ceilalți terapeuți, și ceea ce își propune să învețe, dar și în timpul fiecărei zile, alcătuirea potpuriului de cazuri
- Echipa terapeut-părinte-copil în sala de terapie
- Echipa terapeuților (interdisciplinară)
- Echipa formată de terapeuți și administrație, ca parteneri ai părinților
Că lucrul cu oamenii nu poate avea decât trăsăturile oamenilor, așadar este:
- inteligent, adaptabil, flexibil, intuitiv
- deschis emoțional în toate sensurile – ideal este ca fiecare din parteneri să fie deschis spre ceilalți: terapeutul spre părinte, la fel cum este și spre copil, părintele spre terapeut, și ambii spre administrație. Administrația trebuie să fie deschisă, desigur, către toți și în special către viitor. Asupra copiilor și părinților influența pe care o pot avea și terapeuții și administrația este, desigur, limitată. Ceea ce însă se poate cultiva și se poate antrena este deschiderea terapeuților și administrației și aceasta este rețeta de succes a echipei KinetoBebe. Numai că nu este o rețetă, ci este acel tip de prescripție „cât cuprinde“. Dragoste căt cuprinde, înțelegere cât cuprinde, profesionalism cât cuprinde. De aceea oamenii din KinetoBebe ajung să poată fi descriși cam așa: motivat, creativ – un om care mută munții din loc fără a face caz de asta!
