Don Jorge Luis Delgado descinde din poporul Aymara, trăitor pe teritoriul a ceea ce se numește azi Peru mult înainte de incași. Don Jorge însuși s-a născut pe malul lacului Titicaca, a început prin a fi un om practic și științific, dar ulterior a devenit celebru ca ghid și șaman. El însuși se definește ca un „chacaruna“ – un om-punte care creează punți între oameni și în oameni, punți cu sinele, punți între stările de conștiință, punți între dimensiunile universului, punți de înțelegere. Ceea ce citiți acum este dovada că realmente a creat acest punți, pentru cea care scrie aceste rânduri
Am avut privilegiul să-l văd pe Don Jorge când a venit în România pentru a preda practici solare, la invitația Școlii Medicina Energetică Inca, și pentru a-și lansa noua carte tradusă în limba română: Machu Picchu, Orașul Copiilor Soarelui. Am avut bucuria de a-i lua un interviu, l-am înregistrat cu atenție, dar ceea ce mi-a transmis don Jorge a fost mult dincolo de cronologia concretă a cuvintelor și dincolo de arborele conceptelor – și asta încerc să relatez aici.
Cu ochiul ager de condor privind această poveste, văd acum că am scris istoria acestei întâlniri cu aviditatea de colibri a copilului bălai care privea în soare, care am fost, dar și cu simțurile ascuțite de jaguar una cu fuga, care încă sunt, la sfârșitul ei lăsând în urmă o piele de șarpe și… privind din nou în soare cu sinceritatea clipei de acum. O întâlnire adevărată nu răspunde numai întrebărilor pe care le pui, ci te lasă să găsești răspunsul la întrebarea pe care o ai.
În ianuarie 2024, Don Jorge a susținut un atelier special în Munții Carpați, la Predeal, organizat de Școala Medicina Energetică Inca (medicinaenergeticainca.ro) și apoi a venit în capitală, la București, pentru câteva ședințe de vindecare șamanică la Wayra Astrae (wayra-astrae.ro) și un eveniment special de lansare a celei de-a treia sa carte tradusă în limba română la Editura For You (https://editura-foryou.ro/). Prima carte scrisă de Don Jorge tradusă în românește a fost chiar Trezirea Andină, unde aflăm despre felul în care lumea străveche andină trăia sacrul și profanul, cu profanul văzut pur și simplu ca o limitare a trăirii. Ceea ce s-ar numi cosmologie andină nu are sens fără experiența, fără trăirea individuală.
Așadar, iată-mă la prima întâlnire cu Don Jorge, într-o sală mare, la lansare. Stăteam la coadă pentru autograf când am deschis cartea „la întâmplare“. În pagina respectivă era evidențiat chiar cuvântul palindrom „kawak“:
„Credem că avem 13 ochi care ne ajută să înțelegem interconectarea noastră cu toată viața. Acești ochi ne deschid conștiența către lumile multidimensionale, astfel încât să avem ,,imaginea de ansamblu“. Cuvântul palindrom kawak ne învață că, atunci când vedem în mod multidimensional, înțelegem că totul este interconectat, interdependent. Vedem că totul este viu, că noi suntem vii. Prin această conştientizare, înțelegem că ceea ce vedem ne vede și pe noi.“
Da, acest principiu cuantic simplu, metaforizat de palindrom, ne arată cum cosmologia este o chestiune de percepție și ceea ce avem de rafinat ține chiar de percepția noastră. Pe care, spune Don Jorge, trebuie în primul rând să o curățăm de energiile grele ale trecutului. Iar Machu Picchu este un loc menit special pentru o astfel de intensă curățare – dar pentru ca ea să se petreacă, ea trebuie să fie intenționată, aleasă.
Deși poate părea un album sau un ghid turistic, bogat ilustrat cu fotografii splendide, cartea Machu Picchu: Orașul Copiilor Soarelui nu este despre turism, ci este un ghid spiritual. Ideea nu este să vizitezi Machu Picchu așa cum un savant judecă o ruină; experiența adevărată este să fii Machu Picchu, a spus Don Jorge în încheierea evenimentului de la București. Bineînțeles că poți admira frumusețea infinită a acestui loc, te poți întreba despre aspectele tehnice ale construcției. Însă dacă vei aborda acest spațiu sacru ca un Inca, vei avea o călătorie spirituală care îți va mișca sufletul și te va transforma. Pentru că Machu Picchu este – și s-a vrut să fie – un uriaș instrument așezat în cel mai favorabil loc cu un scop clar: să curețe sufletul de barierele sale și să-l deschidă către realitatea propriei lumini, a infinitului său: iubirea, înțelepciunea ei infinită, aflată totdeauna în serviciu. „Planul orașului Machu Picchu, de la străzi până la construcția piețelor, templelor și observatoarelor, a fost creat pentru a ne ajuta să ancorăm binecuvântările Mamei Pământ, ale Tatălui Soare, ale apukunilor și ale celor patru direcții“ a spus Don Jorge. A trăi și a fi în Machu Picchu este un pașaport pentru libertate, pentru acea viață extraordinară care ți-a fost menită.
Cartea lui Don Jorge te ajută să folosești călătoria ta la Machu Picchu pentru a produce acea schimbare de inimă, de percepție și de conștiință, ca să înțelegi ce vrea să îți transmită acest loc de putere. Este un ghid pentru a simți – nu este un manual de arhitectură, de arheologie și nici măcar de filosofie – nu se adresează decât trecător minții, deoarece principalul său destinatar este sufletul. Un ghid însuflețit și deloc sentimental pentru o practică unde rolul determinant îl au deschiderea și alegerea.
„Pentru andini“, spune Don Jorge, „educația a fost și este despre cum să accesezi înțelepciunea – Yachay (cuvânt care poate fi citit de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga). Credem că, pe măsură ce ne eliberăm de rezistența de a fi lumina care suntem, înțelegem că toate cunoștințele care vin din soarele nostru interior devin întelepciune. A te educa înseamnă a deschide portalul astfel încât să poți experimenta și să comunici cu toate comunitățile de viață, cu apu, pietrele, plantele, animalele. Astfel putem înțelege legile cosmice. Adesea, înțelepciunea și cunoștințele noastre vin prin jocuri și povești. Matematica și țesăturile au devenit moduri de a ne ruga la Viață; agricultura a fost, și încă este, un mod de a da o mână de ajutor Mamei Pământ pentru a o îmbrăca“.
Pentru andini, viața este o poveste despre iubire, slujire, cunoaștere – în limba lor, cuvântul „muncă“ nu a existat înainte de venirea coloniștilor spanioli – tot ceea ce ei făceau, activități care din exterior par a cere trudă (de exemplu cultivarea pământului) sunt pentru ei înscrise tot în sacralitatea naturii, ca un gest de devoțiune.
Don Jorge povestește că pe călătorii pe care îi conduce prin Machu Picchu îi ia mai întâi la un tur cu ochii închiși – pentru ca să vadă mai clar cu ochii spiritului, asta deoarece ochii fizici vor tinde inevitabil să fie atrași de ceea ce le place de obicei, deci tot de niște obișnuințe ale percepției.
„Numele orașului Machu Picchu vine de la muntele Machu Picchu. Nimeni nu știe cu adevărat care este numele orașului. Machu Picchu înseamnă „bătrânul Munte Masculin“; picchu înseamnă „vârful muntelui”. Credem că inițial a avut un alt nume. Orașul Machu Picchu reprezintă echilibrul armonios între masculin şi feminin. Este oraşul energiilor luminoase. Machu Picchu este apu (munte) masculin, dar are aspectul feminin al apei, care este esențială pentru viață.…. Vizita la Machu Picchu nu înseamnă să ,,vezi” Machu şi nici să vizitezi ,,ruinele”. Ci este vorba despre viață. Este vorba despre conectarea cu Capac kayak, puterea înțelepciunii din Machu Picchu. Machu Picchu este un loc unic pentru a experimenta această unitate în continuă evoluție. Această putere este despre a trăi din portalul nostru interior al Soarelui, din inima noastră, știind că suntem una cu puterea luminii. Soarele interior este legătura noastră cu sufletul, cu spiritul. Conștientizarea soarelui interior ne aduce noi percepții asupra vieții. Pe măsură ce înțelegem că suntem lumină, devenim lumină, așa că soarele nostru interior ne aduce oportunitatea de a ne lăsa sufletul să înflorească“
Când vorbește despre munte, chipul lui Don Jorge capătă un alt focus, ca și cum ar avea munții înăuntru. Când arată direcțiile, palmele lui își schimbă brusc intensitatea, intenția lor pur și simplu se vede – mai mult, ai senzația aproape concretă că vezi munții pe care îi arată (deși nu i-ai cunoscut niciodată) sau, de fapt, că el înșuși – sau mâinile lui – se transformă în munții pe care îi arată.
„Cu recunoștință, simte energia si binecuvântarea energiilor masculină și feminină. Deschide bratele larg și atrage energiile de la Wayna Picchu și Machu Picchu ca mod de a onora Divinul Masculin și Divinul Feminin. Aducem aceste energii în echilibru şi armonie în interiorul nostru şi devenim canalul de lumină. Devenim amestecul energiilor Mamei Divine și Tatălui Divin, devenim una cu Apus. Atunci când suntem în armonie, (muntele) Putukusi sare în inima noastră. Putukusi înseamnă ,,înfloritor şi fericit”. Recunoaştem că există o parte din noi care este mereu fericită fără niciun motiv. Sufletul nostru înfloreşte fericit.“
Pe măsură ce întruchipăm această lumină, înțelegem că lumina aduce viață și că noi suntem acea viață. Când vom înțelege că suntem viață, vom vedea în continuare lumea fizică, dar percepţia noastră se va schimba. Vom vedea că edificiile, plantele, munții sunt toate legate de curgerea și evoluția vieții. Vom vedea așa cum au văzut incașii: totul vine din Lumină şi Lumina binecuvântează toată viața. Vom vedea că totul are un suflet. Când acceptăm că totul se află în slujba noastră, inclusiv noi înşine, ne este ușor să devenim bucurie. Cea mai mare contribuție care o putem oferi lumii este să ne iubim pe noi înșine, astfel încât să ne putem aduce darurile, contribuțiile noastre ca emisari ai Luminii. Prin munay, llachay şi yachay (iubire, slujire și întelepciune), întelegem că suntem lumină. Pe măsură ce ne iubim pe noi înşine, ne extindem, deoarece ne împărtăşim iubirea cu toate comunitățile de viață și lumină.
Dacă nu suntem în armonie cu noi înșine, Machu Picchu poate fi locul în care să începem să ne iubim pe noi înșine, să avem încredere în propria înţelepciune pentru a vedea că totul este posibil în viață. Când nu suntem în armonie cu noi înșine, când nu ne simțim confortabil cu noi înșine, nu suntem în armonie cu nimeni.
Don Jorge povestește și o istorioară în care noi, europenii din public, ne-am recunoscut, unii cu zâmbetul pe buze, alții mai degrabă încruntați și concentrați.
Iată deci povestea: un tânăr citadin încearcă să atingă perfecțiunea. I se spune că numai de la un învățător bătrân poate să afle exact cum. Așa că îl caută pe cel mai bătrân dintre toți și îi spune: Bunicule, învață-mă perfecțiunea. Bătrânul spune: perfecțiunea înseamnă să te iubești pe tine. Tânărul pleacă înapoi în oraș și-și transformă corpul astfel încât să fie la culme mulțumit de el; se întoarce pe munte la bătrân, iar acesta îi spune: Dar sufletul? Așa că tânărul se întoarce la oraș și devine generos, sare în întâmpinarea nevoilor tuturor celor din jur chiar înainte ca oricare dintre ei să i-o ceară. Trece drept un model de generozitate perfectă. Se întoarce, destul de mândru de sine, la bătrân. Iar acesta îi spune: nu, mai ai, nu ești acolo, nu ești în iubirea față de tine, ai părți pe care nu le iubești. A, trebuie să fie despre copilul interior, spune tânărul; se întoarce la oraș, face terapii și vindecări, apoi se întoarce din nou spre munte, la casa bătrânului. Care de data asta îl aștepta în poartă și i-a strigat de departe, încă înainte ca tănărul să apuce să întrebe: nu ești încă acolo, nu te iubești pe tine. Dacă te iubeai, știai deja și nu mai veneai să ceri confirmare de la mine!
Așadar, știi că iubești numai daca te iubesti pe tine. Iubesti numai daca TE iubesti, altminteri nu ai de unde sa stii daca ceea ce oferi este iubire.
Istorioara aceasta arată de fapt cum lumea rațională ne face să fim haotici, „dar de fapt aceasta nu este decât o oportunitate de a aduce mai multă lumină lumii“ spune Don Jorge. „În școli și universități, scopul principal este să căutăm minți strălucitoare, iar scopul lor este succesul, adică o viață mai confortabilă. Dar succes cu adevărat nu este decât un lucru: să fii în serviciul luminii. În universități este totul despre măsurare: spunem „rațional“ iar în latină „ratio“ înseamnă măsură. Construim o societate măsurabilă. Măsurabilă, mizerabilă: adică fără iubire, fără lumină, aproape fără conștiință. Dar această conștiință nu va lăsa acest lucru să se întâmple. În toate tradițiile, întotdeauna există o energie care face parte din această spirală a conștiinței infinite. Evoluăm, indiferent care este punctul nostru de vedere despre lume. Începem să ne deschidem mai larg și informația ajunge la toată lumea“ continuă el.
Cel mai tare am ciulit urechile atunci când am auzit de sălbăticire: „Trebuie numai să găsim acea parte din noi care nu este domesticită“ a spus Don Jorge. „Sălbăticia te învață legile lumii, slujirea și echilibrul“ Mi-a sunat foarte prietenos – practic în mai multe ocazii am constatat că mă pot sălbătici foarte repede, mai ales în natură.
„În munți, avem un maestru minunat, un Apu minunat: numele lui este Salkantayi. Apu Salkantay este muntele sacru. Orașul Cusco se află între doi munți mari: de o parte este Pausangate, de partea cealaltă este Salkantayi. Salka înseamnă sălbatic: comunicarea mea cu acest Apu mi-a adus câteva uimitoare aspecte despre semnificația lui Salka.
Tindem să credem că Salka – sălbăticia – este periculoasă, dar în realitate este unică, este pură, nu este domesticită – dar are bun simț!
Acum 40 de ani, am organizat prima adunare a bătrânilor, la Lacul Titicaca, și ei se prezentau. Unul dintre ei a spus: Salka Manuel. M-am întrebat atunci: ce o fi asta? un titlu? Dar acum am o admirație uimitoare pentru cineva care este unic.
În zilele noastre nu este ușor să spui: nu sunt domesticit. Totuși, pentru asta nu trebuie să faci sau să anulezi nimic: trebuie doar să găsești în tine acel spațiu nedomesticit. Și apoi vine acest bun simț. Într-un anume sens, împărtășim cu toții dragostea și lumina – toate ființele sunt vii. Și dacă totul este viu, totul vorbește cu frumusețe, iar frumusețea aceea este hrană pentru suflet. Avem nevoie de un suflet puternic, pentru a face față slăbiciunii, deoarece viața este proporțională: avem niște daruri, niște talente, dar avem și niște slăbiciuni, care ar putea fi în corpul mental, în corpul emoțional sau în corpul fizic.”
Acesta este echilibrul, la el trebuie să fim atenți. Sălbăticia se arată astfel ca un trigger pentru acțiune și ca un vehicul de cunoaștere – însă ceea ce o caracterizează în primul rând este libertatea și bucuria.
„La Machu Picchu, triunghiul de putere generat de munți creează un portal care permite curgerea iubirii, slujirii şi înțelepciunii Mamei Pământ şi ale Tatălui Soare. Oamenii înșiși pot deveni un portal dacă renunță la rezistență şi se trezesc. Atunci când ne deschidem portalul, ne invităm liniștea interioară să ne conecteze cu Unitatea. Ne unim în tăcere şi atenția ni se îndreaptă către sentimentele pe care le experimentăm. Nu există gânduri. Întelegem salka, libertatea sinelui în timp ce se contopeste cu libertatea lumii în bucurie. Devenim parte a spiralei care se învârte. În cadrul spiralei, timpul nu există. Putem vedea trecutul în fața noastră. Aceia care se mișcă în cerc sunt strămoșii noștri.“
În sălbăticie, observăm ușor cum totul este interconectat într-o armonie perfectă, într-o reciprocitate perfectă. Toată lumina este înțeleaptă, așa că atunci când spunem că lumina din inima ta este înțeleaptă, asta înseamnă că întotdeauna putem avea discernământ, în orice decizie din inima noastră, și că avem întotdeauna cel mai înțelept răspuns.
„Legile Inca sunt trei: iubire, slujire și înțelepciune. Când au sosit spaniolii, au încercat să ne învețe istoria noastră și ne-au spus că legile incașilor sunt: Nu fi leneș, nu fi mincinos, nu fura. Da, acestea erau problemele pe care le aveau ei, și le aveau pentru că scopul lor era controlul. Dar în realitate legile cosmice sunt legi pozitive. Tatăl Soare împărtășește dragostea copiilor săi în fiecare zi, fără discriminare – aceasta este munay, iubirea care creează, care ține viața vie. Fără munay, viața nu ar fi posibilă. În două-trei zile, viața ar dispărea. Și acea iubire este în toate, în toți copiii Mamei Pământ.
Dar această treime de iubire, slujire și înțelepciune este doar teorie dacă nu o întruchipăm. Ar trebui să urmăm procesul și să întrupăm calitățile luminii, apoi începem să ne iubim pe noi înșine. Abia atunci începem să pricepem cu adevărat ce înseamnă asta. Avem această oportunitate de a schimba percepția despre noi înșine, percepția despre viață. În felul acesta vedem că nu ne identificăm cu istoriile noastre de viață, că noi cu adevărat suntem acea iubire, acea lumină. Vedem că lumina este înțeleaptă, așa că acceptăm că noi aducem înțelepciune.“
Don Jorge arată apoi care sunt calitățile luminii, pe care lumina noastră le întrupează întocmai:
1 Claritate
În claritatea luminii începem să vedem energiile pe care le experimentăm în viața noastră, în special ceea ce nu vine din iubire. Există oameni care cred că venim dintr-un păcat, dar noi, andinii, credem că venim din dragostea profundă dintre Tatăl Soare și Mama Pământ. Nu avem decât să deschidem fluxul nesfârșit de înțelepciune care este acolo și să eliberăm tot ce este greu, trecutul, blocajele. Dacă nu lămurim trecutul, vom avea îndoieli cu privire la viitor. Când ne iubim întreaga noastră viață, când am înțeles mesajele primite din fiecare experiență, începem să înțelegem că fiecare oportunitate a fost o parte importantă a vieții noastre, o invitație de a avea o viață extraordinară.
În Machu Picchu există o falie geologică. Așa că unii s-au grăbit să spună: ei bine, se vede că acești incași nu erau atât de deștepți: au ales un loc greșit pentru a construi temple. În realitate, strămoșii știau foarte bine despre asta. Dar mai știau și că oriunde există o slăbiciune, este și o mare oportunitate de a aduce mai multă lumină. (Așa cum au făcut nativii americani în inelul de foc din California. Au construit niște spirale, în același scop, de a elibera unele energii și de a ancora alte energii.)
Trebuie să clarificăm toate aspectele vieții noastre. Uneori avem tendința de a crede tot ceea ce ne spune mintea. Putem însă aduce toate acele gânduri în inimile noastre și să ne amintim că realitatea este întotdeauna mai generoasă decât gândurile noastre. Negativitatea este doar un gând.
2 Transparența
A fi transparent înseamnă a fi sincer – este vital să fim sinceri cu noi înșine! Dacă suntem sinceri cu noi înșine, înțelegem că viața este proporțională: avem niște talente mari, dar există și slăbiciune. Fiecare slăbiciune este o mare invitație la o viață extraordinară. Preferăm să vorbim despre „tendințe”, nu spunem că cineva ARE o dependență, ci mai degrabă că această persoană tinde să fie dependentă.
3 Luminozitate
Dacă poți accepta slăbiciunea, atunci este mult mai ușor să accepți luminiscența, să-ți accepti talentele, contribuția, lumina pe care fiecare dintre noi o aduce pentru această nouă zi. Trebuie să ne dăm ocazia să experimentăm în diferite moduri abilitățile noastre, fără teamă, fără a ne judeca pe noi înșine, întotdeauna cu dragoste. În cele din urmă, unicitatea persoanei este ceea ce este important în acest nou ciclu.
4 Entuziasmul pentru viață – caracterul fulgurant
Inima este mereu entuziasmată – este entuziasmul pentru viață, ca în limba greacă, entheos, care înseamnă că toți zeii sunt în interiorul tău.. Dacă suntem doar în minte, acolo avem îndoielile. Toți copiii soarelui sunt entuziasmați.
5 Căldura
Atunci când suntem entuziasmați de viață, putem vedea că avem tendința de a fi calzi, ca Tatăl Soare. Cum vedem dacă suntem calzi sau reci? Observăm ce fel de cuvinte folosim cu noi înșine: calde sau reci. Cele mai lungi conversații le avem fiecare cu noi înșine. Uneori repetăm aceeași conversație. Și suntem convinși de asta, de lucruri negative. Mai mult decât de lucrurile pozitive. Prietenii noștri de la Institutul HeartMath din California au măsurat gândurile umane. Și au descoperit că 90% dintre gândurile umane sunt gânduri negative. Este incredibil, dar noi credem 100% dintre ele. Când doar observăm cuvintele, începem să vedem că toate aceste cuvinte, cu tot cu gândurile negative, nu sunt altceva decât minte. Pe când cuvintele adevărate vin din inimă, din soarele interior, din lumină. Din sinele real. Deci, când începem să observăm asta începem să clarificăm. Putem vindeca o mulțime de oameni doar schimbând percepția despre noi înșine.
Cuvintele calde sunt o modalitate de a ne extinde căldura, afecțiunea, bunătatea. Compasiunea. Inima noastră, lumina noastră.
6 Strălucirea
În zilele noastre, căutăm minți strălucite, oameni străluciți care pot avea cu adevărat succes. Lucrători inteligenți. Dar nimeni nu lucrează sau nu încearcă să obțină suflete strălucitoare. Inimi strălucitoare. Până cu nu mult timp în urmă, unii credeau că dragostea este o slăbiciune.
Ei bine, când vedem că strălucirea sufletului, în coerență cu strălucirea minții, este calea…. imediat unele companii vor profita de asta pentru a face ceva productiv! Prietenii noștri de la HeartMath Institute au găsit rezultate uimitoare în cercetările lor despre coerența minții și a inimii. Dar primele care s-au interesat de această tehnologie au fost companiile, corporațiile. Există câteva companii noi care au un pic de compasiune, care încearcă să se schimbe. Ei bine, ele includ inima, iubirea, dar numai pentru a dobândi mai multă productivitate.
7 Conștiința existenței luminii
Sau iluminare, cum ar spune unii dintre prietenii noștri. Toată lumea vorbește despre iluminare din puncte de vedere diferite. În cele din urmă, cuvântul este foarte simplu: este vorba despre felul cum întrupezi lumina. Întrupați lumina iubindu-vă pe voi înșivă, acceptând înțelepciunea voastră interioară, fiind conștienți că sunteți în serviciul vieții. Suntem cu toții viață. Interconectați.
În vorbele sale Don Jorge are și poezie și ironie, câteodată o seriozitate fără drept de apel, dar mereu și mereu bună înțelegere. În mintea și în agenda mea cu foi liniate începuseră deja să se contureze întrebările pe care intenționam să i le pun a doua zi. Însă practicile solare pe care ni le-a arătat imediat apoi mi-au dat de îndată răspunsul la prima mea întrebare, cea referitoare la cât de importantă este uimirea în experiența sa de Fiu al Soarelui. Practicile au început cu o provocare:
Lumea din tine este magnifică. De fapt asta se poate spune și cu un semn de întrebare. Este lumea din tine magnifică? Copiii Soarelui își aminteau de asta în fiecare zi.
Spaniolii au interzis practicile solare (la lumina zilei) așa încât nu s-au păstrat decât cele care se pot face noaptea (mesa, ofrandele)
Prima practică ține de a-ți aminti că ești lumină. Ce ne amintim imediat ce ne trezim? Majoritatea dintre noi ne amintim agenda zilei.
Aici m-am recunoscut, dar am recunoscut și faptul că asta nu era un lucru natural, ci dovada că deja mă depărtasem mult de agenda zilei. Faptul că ne dorim atât de mult să ne amintim agenda zilei arată că nu suntem prea intim conectați cu ea. Practica propusă de Don Jorge ne invită să profităm de asta și să preferăm ca dimineața să ne conectăm la natura profundă – și ea nu este neapărat în vise (care pot veni și din îndoială), ci este în lumină.
Don Jorge menționează în treacăt că nu a fost dintotdeauna pasionat de chestiunile spirituale, ba chiar că în adolescență nu voia să știe nimic despre așa ceva. L-am întrebat deci a doua zi ce anume l-a determinat să devină interesant de această problematică
Fugeam de tot ce este spiritual, ezoteric, șamanic. Mama era vindecătoare, lucra cu copii mici, bebeluși, le armoniza trupurile. Era uimitoare. Dar eu credeam că totul este superstiție. În adolescență, crezi că știi totul. Și am vrut doar să fiu o minte foarte rațională, științifică, ceva de genul acesta. Am devenit ghid turistic, m-a interesat foarte mult cultura mea. Și arheologia. Informațiile oficiale vorbesc foarte mult despre incași, dar din punctul de vedere occidental, foarte rațional. Pentru mine, multe dintre istoriile scrise de occidentali nu aveau niciun sens. Așa că am decis să merg din ce în ce mai adânc. În același timp, mulți dintre clienții pe care îi îndrumam prin Peru erau oameni spirituali, care îmi dădeau cristale și așa mai departe și am avut multe experiențe uimitoare. Obișnuiam să ne conectăm cu ființele de lumină, cu maeștrii și așa mai departe, primind mesaje incredibile. O dată am primit un mesaj despre o navă spațială și ora la care ar trebui să sosească. Noi, ca grup, am primit mesajul: nu veți vedea, dar prietenii voștri o vor vedea în celălalt loc. Și a fost acolo: a fost publicat în ziare, cu fotografie. Asta a fost acum mai bine de 40 de ani. Am fost impresionat – și apoi s-au întâmplat multe alte lucruri. Am început să întâlnesc mulți bătrâni, mulți șamani, pentru că pregăteam o filmare pentru BBC, un documentar. Acest proces de învățare cu șamanii a fost un antrenament deosebit pentru mine. Și am avut experiențe uimitoare. Am primit îndrumarea de a prezenta lumii un portal interdimensional care a devenit celebru. Oamenii îl numesc Aramu Muru, dar în realitate este Wilkauta, portalul către alte dimensiuni – numele înseamnă portalul luminii, portalul Soarelui, portalul către divin. Când i-am dus acolo pe oamenii de la History Channel, de la Ancient Aliens, ei l-au numit Portalul Zeilor. Dar au făcut o greșeală: au pus titlul Ahayu Marka. Dar eu le spuneam că Ahayu Marka este numele zonei. Am creat acel cuvânt: Ahayu este spiritul, Marka este orașul. Deci ar fi orașul spiritelor, orașul spiritelor.
Aceste experiențe a început să mă atragă să merg din ce în ce mai adânc și să înțeleg aspecte ale modului în care funcționează energiile. Am devenit conștient că totul este viu, totul este energie, vibrație, totul are o frecvență. Interacționăm și nu putem ignora că plantele sunt vii, animalele sunt vii. Împreună au suflet, sunt lumină, sunt iubire, slujesc, cu înțelepciune. Toate acestea mă ghidează către propria mea relație cu mine însumi. Am început să studiez într-un sens profund ce înseamnă să fii Inca, să fii copil al soarelui, al luminii.
Am cercetat mai mult despre Aramu Muru și iată ce am aflat.
Aramu Muru este o structură sculptată pe fațada unei stânci de granit. Forma seamănă cu o poartă sau cu o fațadă a unei clădiri. Mărimea Porții este de aproximativ 7 metri lățime și 7 metri înălțime. Pe partea inferioară a structurii există o deschidere în formă de T, de aproximativ 6 metri înălțime, în care o persoană adultă ar putea încăpea cu ușurință. Pe peretele din spate al deschiderii, în mijloc, se vede o depresiune circulară ciudată, „gaura cheii” – legenda spune că aici s-a potrivit discul de aur. Poarta Zeilor a fost descoperită în 1996 de Jose Luis Delgado. La scurt timp după descoperire, locul a trezit interesul multor arheologi și cercetători. Nu au fost găsite materiale organice în apropierea structurii, așa că, din păcate, a fost imposibil de datat corect această structură.
Legenda spune că Discul de Aur vine de dincolo de lumea asta, poartă chipul Tatălui Soare și cu câteva mii de ani în urmă a ajuns în posesia unui tânăr pe nume Pachacutec. Mergea lângă un izvor și a văzut ceva căzând în apă. Era o tăbliță de Aur sau (după alte surse) o tăbliță de cristal. Inca Pachacutec a luat tăblița și a păstrat-o; se spune că după aceasta i-a servit drept oglindă în care vedea orice își dorea; a devenit un mare Împărat (îi vedem statuia cu discul de aur în Cuzco). El a construit Machu Picchu. După moartea lui Pachacutec, dispozitivul magic a fost păstrat în templul Soarelui – Coricancha. În timpul invaziei spaniole din 1533, un preot din acest templu, pe nume Aramu Muru, a luat Discul de Aur și a fugit cu el, încercând să-l apere de furia invadatorilor. Deplasându-se spre sud și ascunzându-se în munți, a ajuns în sfârșit în regiunea Hayu Marca. Acolo, a întâlnit un grup de preoți incași care erau paznicii Porții Zeilor. În timpul unei ceremonii, desfășurată la Poartă, Aramu Muru a așezat Discul de Aur pe „gaura cheii” din spatele ușii. În mod neașteptat, Discul a deschis Portalul și Aramu Muru a intrat în portal; nu a ai fost văzut niciodată. Numele original al Portalului nu este cunoscut, astfel că i se spune acum Aramu Muru pe baza acestei legende.
Această legendă este susținută și de faptul că, indiferent cum au încercat spaniolii, nu au putut găsi niciodată legendarul Disc. A dispărut fără urmă.
Acum, din când în când, citim în ziare despre niște lumini ciudate care apar în jurul Portalului și siluete înalte și strălucitoare care se deplasează spre Lacul Titicaca. Se pare că au existat cazuri de dispariții ciudate de-a lungul anilor, inclusiv de copii.
Aceasta este ceea ce am găsit cercetând după conversația mea cu Don Jorge. Când am vorbit, el nu a insistat asupra acestui lucru – nu mai mult decât asupra detaliilor despre Machu Picchu. Principala noastră preocupare în conversație a fost transformarea – a percepției și a experienței – și am simțit că mi-a fost adresată.
Aceasta este o transcriere pe care am vrut-o exactă a conversației noastre.
Don Jorge, când mergi prin munți, simți acele energii de acolo?
Când ești conștient că totul este viu, urmează respectul. Și vezi că toată viața este sfântă. Când te gândești la asta, percepția ta se schimbă și simți energiile, caracterul sacru. Am început să simt puterea siturilor antice, lumina acestor locuri. Toate locurile de putere ne deschid posibilitatea de a elibera unele energii, de a ancora alte energii, de a extinde energii.
Pentru a face asta, trebuie să avem o practică specială?
Ai nevoie de niște îndrumări, da, dar nu prea ai nevoie de o practică îndelungată. Dacă vrei, poți să îți freci mâinile, să unești palmele și apoi începi să simți. Imediat simți energiile. Și te simți pe tine însuți și simți energiile altora, din copaci, din plante, animale, pietre, oameni, lacuri, râuri, totul este energie. Pretutindeni. Aici, în România, îmi place să fiu lângă munte, să mă bucur de frumusețe și să simt sufletul.
Ieri seară, am făcut acest exercițiu cu brațele deschise și instantaneu, am simțit energie și m-am gândit, wow, e bun. Poate canaliza asta – și atât de repede! A fost cu adevărat uimitor.
Ei bine, celălalt lucru este invocarea, legătura pe care o ai. Așa că atunci când îl chemi, mult-iubitul Apu Machu Picchu, el urmează intenția ta, atenția ta, puterea, lumina cu care ești obișnuit. Când te conectezi atât de mult, îl porți cu tine, astfel încât să îl poți împărtăși.
Exact asta s-a întâmplat!
Întotdeauna poți face asta. Adică, porți energia din unele locuri. Ești cu acea frecvență.
De aceea este important să mergi în locuri bune și să ai companii bune.
Ei bine, acesta este ideea: să știi cum să-ți cheltuiești energia, cum îți experimentezi viața, cum alimentezi sufletul. De cele mai multe ori, nu ne interesează foarte mult cum sunt relațiile noastre. Avem tendința de a rămâne prinși în relații toxice, în atmosfere toxice. Și dacă ai de ales, alege lumina, armonia, liniștea: sunt neprețuite.
Nu spunem că există energie „negativă” sau „pozitivă”; spunem energii „grele” sau „uşoare”. Noi incașii spunem că oamenii creează în corpul lor emoțional o creatură din energie grea. Acestei creaturi din energie grea îi este mereu foame. E vie. Are nevoie de mâncare – cere să o hrănim cu energie grea. Când o hrănim, devine mai puternică – și trebuie să o hrănim și mai mult! Deci mergem în locuri, intrăm în relații care o vor hrăni.
Mă gândesc la toată istoria grea pe care o purtăm, atunci când ni se spune și ne gândim mereu că provenim dintr-un “păcat originar“ : sună exact ca premisa unei ființe mici devoratoare de energii grele, așa cum îmi spune Don Jorge. În cartea lui despre Machu Picchu am găsit un capitol special dedicat energiilor:
Unul dintre cele mai importante concepte în care credeau vechii incași se referă la energiile Hucha şi Sami. Hucha reprezintă toate energiile pe care le experimentăm și care nu provin din iubire: pierderi, regrete, tristețe, vinovăție, sentimentul absenței iubirii, sentimentul de abandon și singură-tatea. Aceste energii grele încep cu frica, apoi continuă cu furia și cu resentimentele și celelalte atitudini și comportamente care ne fac să ne simțim rău. Traducerea literală a cuvântului hucha este ,,vinovat”.
Sami, pe de altă parte, reprezintă energiile rafinate, energia de lumină care se află în tot ceea ce este viu. Această energie se exprimă prin generozitate și recunoștință. Sami este energia pe care o vedem în întreaga natură, de aceea natura ne aduce înapoi la propria natură interioară, care este lumina spiritului nostru. Toată viața se sfârșește în Sami. Traducerea literală a cuvântului sami este munay, ,,ceea ce ne dorim, ceea ce avem nevoie și care este cel mai frumos”.
Vechii incași nu credeau că o energie este rea și cealaltă este bună. Chiar și astăzi, poporul andin nu spune că o energie este rea şi cealaltă este bună. În schimb, o energie este grea şi cealaltă este rafinată.
Se crede că, atunci când cuvintele sunt etichetate și încadrate ca fiind negative sau pozitive, acest lucru influențează modul în care oamenii experimentează viața. Etichetele nu lasă viața să se extindă; ele opresc dinamica modului în care curge viața. Aceste cuvinte pozitive sau negative ne mențin în percepția limitată pe care o avem despre noi înșine. Dacă, totuși, vorbim despre experiență ca despre o energie grea, aceasta este doar o experiență. Nu este ceea ce suntem noi. E important să înțelegem ce aduce experiența. Fiecare experiență îți aduce un dar; înțelepciunea constă în înţelegerea și acceptarea darului.
Sufletul este adesea comparat cu o floare care se deschide în ciuda rezistenței. Deschizându-ne petalele, atragem frecvențe înalte în viaţa noastră. Pe măsură ce ne deschidem floarea, suntem gata să ne împărtășim frumusețea, dulceața, nectarul şi viaţa.
Don Jorge, cum anume creăm această creatură care este înfometată de energii grele?
Cu fricile noastre din copilărie. Cu percepția o creăm. Este o modalitate prin care împletim energiile grele. Dar în loc să țesem energii grele, trebuie să țesem firele de aur ale vieții.
De aceea este important să ai o copilărie bună
E de bază copilăria. Dar mai e și altceva foarte important: să vindeci. Părinții celor mai mulți dintre noi vin din noapte.
(Mi-am amintit atunci că aseară, la lansarea volumului Machu Pichu, Don Jorge a început cu ideea incașă asupra ciclurilor timpului și istoriei: conform acesteia, tocmai am intrat într-o „zi” astronomică lungă. Alinierea Pământului cu axa galaxiei Căii Lactee a adus un nou răsărit. În Peru, descendenții incașilor numesc de această dată Pachakuti, „întoarcerea luminii”, după 500 de ani de întuneric).
Dacă părinții noștri vin din noapte, înseamnă că și ei au repetat vechile tipare. Deci, în procesul nostru, începem o nouă zi. E bine să vindeci copilul interior, dar important este să nu te oprești acolo: are legătură și cu felul în care hrănești sufletul. Este important să alegem ceea ce ne trece prin ochii, urechile, toate simțurile. Dar cel mai important este să alegi lumina, să lași lumina să treacă prin ochi. Aceasta este cea mai puternică hrană pentru suflet: primirea luminii și contemplarea luminii. În schimb, noi avem tendința de a rămâne prinși în minte. Avem o percepție care e doar materie, este doar succesul, credem în el mai mult decât credem în bucurie, în pace, în armonie cu toate relațiile noastre.
În acest punct mi-am amintit de a doua practică solară despre care Don Jorge vorbise în seara precedentă: practica iubirii fără frică.
Din toate trăirile care nu sunt din iubire se hrănește creatura internă formată de-a lungul timpului, țesută din energii grele, din frică în special (de aceea întotdeauna veștile rele se vând cel mai bine). Exercițiul propus cere să alegi intenționat și să cultivi lumina – astfel reușești să scapi de trecut și poți ajunge să prevezi viitorul. Altminteri ai mereu în față trecutul greu și nu poți vedea nimic înainte.
Practica este de fapt despre a te iubi pe tine pentru a avea impact în lume – deoarece astfel afli și simți că ești soarele. Efectele sunt maxime când facem asta la răsărit, pentru că atunci lumina are cea mai mare frecvență (de aceea incașii aveau nume diferite pentru lumină la ceasuri diferite de-a lungul zilei).
I-am mulțumit lui Don Jorge, fără cuvinte, și am continuat șirul curiozităților
Aveți discipoli, tineri care vor să învețe despre aceste lucruri spirituale?
Am avut câțiva, dar nu mai am acum. Cu mult timp în urmă, dădeam niște instrucțiuni câtorva tineri. Și de fapt, doi unii dintre ei au devenit ghizi și lucrează acum cu noi. La un moment dat, le-am spus că sunt liberi. Când predau, eu predau tocmai ca să nu am studenți – adică îi învăț ca să le dau libertatea. Ei nu trebuie să urmeze pe nimeni. Cel mai important este să învățăm să ne trezim, să extindem conștiința. Ne sprijinim unii pe alții pentru a ne aminti. Aceasta este generozitatea. Să îi înveți să fie liberi. Altminteri, nu vor fi autentici. Vor vrea să fie ca profesorul. Dar dacă vrei să fii cu adevărat artistul sufletului tău, al tău, al sinelui real, trebuie să fii autentic. Altfel, ești doar un copist. Oamenii au tendința de a fi ca altcineva. Dar, în realitate, toată lumea este deja unică. Și cheia este să descoperi unicitatea aceasta. Dar asta nu se va întâmpla dacă urmezi unul, doi sau trei profesori. Desigur că este important să ai pe cineva care să te inspire, care să deschidă o cale. Dar la urma urmei, trebuie să ai propria ta cale. De aceea iti activezi soarele interior. Și oriunde te-ai afla, ai propria ta lumină. Așa că îi învățăm pe oameni discernământ cu soarele interior, cu inima. Întotdeauna pot avea răspunsul înțelept. Maestrul tău interior este acolo, știi. Eu trebuie să slujesc în continuare, să cresc în continuare, să-mi promovez ținutul ca loc de, să spunem, autorealizare. Dar această contribuție nu trebuie să fie despre fapte; ea este cu adevărat despre conștiință.
Ce părere aveți despre acei antropologi și psihologi care ne-au făcut puțin mai multă lumină, nouă, occidentalilor, legat de înțelepciunea andină – Castaneda, Villoldo?
Tot ceea ce funcționează pentru extinderea conștiinței este în regulă. De exemplu, cu mult timp în urmă, cineva a publicat o carte în care vorbește despre cum a mers la Machu Picchu cu un taxi. Cei care au fost acolo au sărit: nimeni nu poate ajunge la Machu Picchu cu un taxi. Cum de această persoană a publicat o carte? E clar că nu a fost niciodată în Machu Picchu. Și apoi eu spun: nu este vorba de fapt despre istoria concretă, ci despre mesaj. Dacă mesajul funcționează pentru oameni, este bine. Simplul fapt de a-i judeca pe alții aduce o energie grea. Întotdeauna cred că ei sunt aici dintr-un motiv oarecare al cosmosului. Probabil că există oameni care au nevoie de asta. Mai devreme sau mai târziu, vor învăța alte moduri de a fi mai autentici, mai puri. Dar este necesar ca oamenii să aibă modalități ușoare de digerare, pentru că uneori nu este deloc ușor. De multe ori trebuie să fim inspirați, cineva trebuie să ne facă lucrurile mai ușor de înțeles. Cred că din ce în ce mai mulți oameni se apropie de rădăcinile culturilor antice, pentru că în rădăcinile acestor culturi există un medicament grozav pentru a vindeca lumea modernă. Dar nu este doar atât. Trebuie să spunem adevărul: spunem „acesta este pur, autentic”. Dar, de fapt, aceasta este propria mea creație sau propria mea inspirație. De exemplu, cele patru legăminte ale lui Don Miguel Ruiz, din tradiția toltecă. Dacă vorbești cu niște tolteci, ei au moduri diferite de a vedea asta. Dar Don Miguel a făcut totul ușor de înțeles, ceea ce este o contribuție foarte importantă pentru lume.
Pe lângă asta, în lumea andină există multe națiuni, iar fiecare are o perspectivă puțin diferită de a celorlalte. Deci nimic nu este la fel, egal. Chiar și în aceleași comunități, fiecare persoană are propriul stil, propriul mod de a face ceremonii sau rugăciuni. În general, lumea occidentală ține să învețe și să memoreze: „Asta este singura cale. Acesta este modul corect”. Și devin frustrați când nu înțeleg exact. Dar, în realitate, important este felul în care experiența curge în inima fiecăruia.
Dacă ești un occidental care vrea să afle mai multe despre această înțelepciune andină, de unde ar trebui să începi?
Sunt multe aspecte. Uneori este punctul de vedere. Ce dorești de fapt? Să ai informatii? Să afli despre o cultură? Să-i sorbi înțelepciunea? Pentru fiecare dintre aceste intenții există moduri diferite. Mulți oameni vin doar cu mintea: au citit despre incași, sunt interesați de cum au construit Machu Picchu, câți metri pe câți etc. Însă acestea sunt informații pe care le poți obține oriunde. Cu toate acestea, și aici este frumusețe.
Cunoașterea strămoșilor este un alt aspect.Cea mai importantă cunoaștere este cea care vine din interior. Punctul de vedere spaniol se referă la Imperiul Inca. Dar incașii nu l-au considerat Imperiu, pentru că un imperiu se bazează pe violență. Incașii nu au dezvoltat asta, ei aleg să trăiască în armonie. Există o modalitate grozavă de a găsi înțelepciunea Incașă – este calea luminii, conștientizarea Incașilor în calitate de copii ai soarelui. Cei care cred că aceasta este cultura luminii vor vedea toată arhitectura, toată bogăția și frumusețea acestei culturi care provine din lumină… De aceea incașii au putut construi o societate fără sărăcie, în armonie cu Mama Pământ și cu toate creaturile Mamei Pământ.
Poți merge oriunde pe teritoriul incaș și vei găsi comunități, situri care au legătură cu soarele. Toate dansează cu solstițiile, cu echinocțiul, dansează cu Calea Lactee, cu munții, cu lacurile, cu râurile. Arhitectura nu este doar pentru oameni, ea este inclusă în împrejurimi; este important cum se joacă cu vânturile, cu direcțiile, cu animalele de putere. Sunt atât de multe aspecte. Pentru că viața nu este doar despre ființe umane. Noi credem că totul este viu, totul are un hayu – un suflet, un spirit. Unele ființe, în unele regate, nu au un suflet anume. Uneori împărtâșesc același suflet: unele dintre animale și plante împărtășesc împreună un singur suflet, care este lumină. Și toată acea lumină este iubire. Lumina aceea este înțeleaptă. Acea lumină slujește. Nu există dragoste care să nu slujească. Nu există lumină care să nu fie înțeleaptă. Deci întotdeauna ne putem conecta cu acea frecvență. Și o putem chema. Putem face invocarea.
Îi povestesc lui Don Jorge despre noile teorii din psihologie care susțin că sentimentele provin din cuvinte și sunt doar cuvinte. Clatină din cap și pare că se uită serios înăuntrul său. Mi s-a părut remarcabil faptul că pe tot parcursul conversațiilor noastre el nu a discreditat niciodată pe nimeni, ci doar spune „trebuie să fi corespuns și acest lucru viziunii cuiva“ Apoi adaugă: „de fapt nu este chiar așa de greșit“.
Oricum, sentimentele negative provin mai mult din minte și e timpul să înțelegem cu mare claritate că ceea ce reprezintă psihologia și cosmologia andină se exprimă doar metaforic în termenii noștri, ai psihologiei și filosofiei noastre. Câteodată chiar rezultă acest aspect de exprimare poetică, dublată de o precizare concretă, ceea ce pune în evidență poezia exprimării. Totuși, experiențele practice sunt cele care te fac să înțelegi cu adevărat (cam în sensul parabolelor taoiste ori koanurilor zen). Spre deosebire de acestea însă, ele seamănă mai mult cu înțelepciunea însuflețită, dar câtuși de puțin sentimentală, a Părinților creștini ai Deșertului. L-am întrebat în continuare pe Don Jorge:
Unii oameni care trăiesc în lumea occidentală nu au nicio legătură cu natura, nu au posibilitatea de a vedea natura, trăiesc într-o lume artificială, cu greu mai văd soarele, lumina naturală. Există posibilitatea ca ei să se conecteze cu această înțelepciune? Poate doar din dragoste…
Da, ai spus, acesta este răspunsul. Dragostea este calea. Și pentru a avea această iubire, în realitate, nu trebuie să știi nimic. Este doar umilință, doar predare. Dar ideea este de a cunoaște, de a înțelege, de a întruchipa acea iubire. Pentru că dacă nu te iubești pe tine însuți, nu este atât de ușor. Primul pas ar fi să renunți la vechea percepție despre sine. În zilele noastre nu ne conectăm cu inima noastră – încercăm să ne conectăm numai cu mintea noastră. În școlile și universitățile noastre, studenții și profesorii sunt 100% în minte. Căutând minți strălucitoare. Nimeni nu caută suflete strălucitoare sau inimi strălucitoare. Dar am intrat într-un nou ciclu. După pandemie, oamenii încep să se deschidă mai mult către spiritualitate. Ei încep să simtă că și noi suntem spirit. Avem un corp spiritual. Avem un corp mental. Avem un corp emoțional. Deci este vorba despre conexiune. Conectați-vă corpurile. Cât simțim dragostea pentru copiii noștri, suntem deja acolo. Cât simțim recunoștință, suntem deja acolo.
Dar pe măsură ce mergem mai adânc în acea iubire, pe măsură ce mergem înapoi la noi înșine, redescoperim că în interiorul nostru există o creatură a luminii minunată, incredibilă. Suntem copiii luminii, spunem „copiii soarelui” – pentru că de la Tatăl Soare învățăm toate calitățile luminii (claritatea, transparența, luminozitatea, entuziasmul pentru viață, strălucirea caldă și iluminarea).
Pentru a ne conecta cu Mama Pământ, trebuie doar să ne predăm cu smerenie și să spunem: mulțumesc, Mamă. Și ne întindem pur și simplu, ne conectăm pântecele cu Mama. Poate luăm niște petale de flori și suflăm din inima noastră, din propria noastră lumină, suflăm intenția, visele noastre. Suflăm ceea ce vrem să-l lăsăm să plece. Buricul este legătura cu corpul fizic și cu Mama Pământ. Așa că putem lăsa să se deschidă și să-l dăm drumul sau să tragem mai multă energie de la Mamă, astfel încât să putem fi puternici pentru a face față slăbiciunii.
E o disciplină a sufletului; este ceva ce putem face peste tot.
Da, peste tot. Toată lumea o are. Nu avem nevoie să obținem din afară nimic altceva decât mai multă hrană, mai multă energie rafinată. Dar fiindcă suntem ființe multidimensionale, ne activăm în mod natural corpul, sufletul și asta e tot. Gândește frumos!
După ce m-am despărțit de Don Jorge, am stat puțin în tăcere, lăsând să se așeze cele aflate, să evoce lucruri din propria-mi istorie și mai ales încercând să detectez ce mi-a transmis el cu adevărat mie însămi. Cunoașterea andină pe care el mi-a deschis-o seamănă cu scrisoarea furată din povestea lui Edgar Allan Poe: poate sta la vedere, este atât de incredibilă încât dacă ai reușit să o detectezi cu siguranță o meriți și a fost făcută pentru tine.
Eram adolescentă înfometată de răspunsuri și foarte dibace cu întrebările și judecățile. Am întrebat-o pe mama: cine a creat lumea asta? „Dumnezeu“ a zis ea. Dar de ce? am insistat eu. Din dragoste, a zis ea, repede și foarte sigură, de parcă era ceva foarte evident. Eee, zic eu, din dragoste pentru cine, că doar nu era nimeni, el i-a creat pe toți ceilalți. Mama s-a uitat lung la mine și n-a mai zis nimic, dându-mi într-un fel dreptate, dar în același timp netulburată.
Mie mi s-a părut că am dreptate – eu și toți gnosticii tuturor timpurilor. Totuși despre gnosticii timpurilor clasice am susținut mult timp (și asta nu e deloc o repetiție întâmplătoare) că nu înțeleg nimic, cu rațiunea lor duală. Sunt pur și simplu inadecvați, judecă folosindu-se de tertium non datur infinitatea de posibilități a lui Dumnezeu – de aceea vor rămâne mereu prizonierii materiei de care pretind că vor să se desprindă.
Don Jorge a venit și el cu o provocare asemănătoare: iubirea, deschiderea inimii. Cum se poate preta minții? O astfel de întrebare is just mind and perception: dar schimbarea percepției nu este un lucru ușor, așa cum am crede noi. Nimeni nu poate preda scurtături aici, dar inima le poate găsi. Natura, locurile sacre, unii oameni te pot inspira, dar inima este a noastră – și nu este muncă, ci este artă. Europenii nu au putut înțelege complexitatea gândirii și intuiției în care oamenii andini ai ținuturilor inca au trăit, în armonie, iubire și respect pentu toate ființele înconjurătoare – i-au descris ca pe niște însetați de sânge.
Multe dintre cele spune de Don Jorge mi-au amintit de Sfinții Părinți ai Deșertului – de vremea când citeam Filocalia – care se traduce exact ca „iubirea pentru frumusețe“, care cuprinde și binele și adevărul. Iubirea de sine despre care vorbește Don Jorge mi-a amintit de ceea ce am citit la Sfinții Părinți: a te vedea pe tine ca pe un Chip adevărat al lui Dumnezeu – însăși denumirea de Copii ai Soarelui sau ai Luminii sugerează acest lucru.
Cum afli că cel pe care l-ai întâlnit a fost cu adevărat un om mare?
1 După urma pe care o lasă în sufletul tău – un om cu adevărat mare aduce transformarea
2 După darurile pe care ți le face
3 După întrebările pe care ți le adresează deschis și tacit – când te întâlnești cu un maestru gândești apoi mult mai mult decât ai gândit pe loc
„Tu ai visat să fii jurnalistă când erai mică?“ m-a întrebat Don Jorge.
„Nu, am visat să fiu cercetătoare. Visam să cercetez tot ce trecea de lumea materială, pornind de la cercetarea naturii și mergând dincolo de ea. Acum cercetez ca jurnalist, dar, da, nu este exact ceea ce am visat“ am răspuns.
Cred că mai degrabă ceea ce am visat eu seamănă cu călătoriile de explorare pe care o face Don Jorge.
Monika Puiu îmi vorbise mai de mult despre o iminentă „schimbare a credinței“ care se zărea undeva în profunzimile astrogramei – acum văd acest proces nu neapărat ca o schimbare de confesiune, ci mai degrabă ca pe o trecere pe alt nivel al credinței, care nu este cunoaștere, ci atitudine pentru a cunoaște, limpezimea reflectării. M-am gândit la acest lucruri după ce m-am pomenit în seara următoare într-o claritate de corpului și minții cum nu am mai avut… din vremea taijiului și practicilor marțiale intense. De altfel practicile lui Don Jorge m-au dus de mai multe ori cu gândul la taijiul pe care-l deprinsesem cu ceva timp în urmă: (Deși apar concepte energetice asemănătoare și o sofisticare a civilizației asemănătoare, față de practicile tao însă diferența o face accentul pus pe iubire – însă și taoiștii vorbesc la un moment dat despre centrarea în inimă).
Cât despre Machu Picchu, acum îl văd ca o cale spre tine însuți, un soi de creuzet al transformării. Trebuie experimentat ca un dispozitiv de transformare, care trece prin schimbarea percepției, cu prin schimbarea punctelor asupra cărora ne concentrăm.
Machu Picchu mi-a apărut ca un dispozitiv creat pentru renașterea personală a trăitorului, renaștere care de fapt este neîmblânzire, sălbăticie (salka), este trăirea unei fericiri organice, sălbatice, străină de motivații exterioare în afara singurei motivații care există de fapt: lumina vieții.
A experimenta salka este calea spre iubirea de sine, spre extraordinar sau, mai precis, spre nemaipomenit. A avea o viață extraordinară nu înseamnă neapărat a te distinge în mulțime, cum tindem noi, europenii, să credem, ci a ști, a avea conștința faptului că ești unic în calitate de fiu al Soarelui și nimeni nu poate aduce în lume contribuția pe care poți să o aduci tu (și care practic îți și este destinată).
M-am despărțit de Don Jorge cu regretul de a nu fi putut exprima în acest limbaj al nostru social tot ce mi-a adus ca o confirmare a căii iubirii pe care am ales-o și care nu a fost potrivit formulată în cuvinte poate niciodată. Și a credinței într-o realitate mai generoasă decât gândurile noastre. M-am despărțit și de acest regret, imediat ce l-am formulat. Am ales să rămân doar cu recunoștința. Alegerea este o realitate spirituală: am ales iubirea. Acesta este sensul „disciplinei“: a alege mereu, consistent, iubirea. Don Jorge, i-am spus la un moment dat, vorbirea dumitale este în același timp clarificatoare și poetică. Gândește frumos, mi-a spus el la despărțire. Iar to be kind nu este decât o primă și insuficientă interpretare. Frumusețea gândirii este o practică. Gratitud, don Jorge!
