Este eroismul o categorie revolută și mai degrabă literar-artistică sau este posibil și in vremurile noastre? Iata intrebarea spre care m-a deschis concertul ascultat pe 22 martie la Sala Radio
ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO, dirijată de GHEORGHE COSTIN, a cântat două lucrări importante de Beethoven, cu un interstițiu de Paul Constantinescu, Concertul pentru pian, unde solist a fost Toma Popovici.
Așadar, intrebarea din titlu mi s-a deschis chiar la inceputul concertului, când orchestra cânta uvertura Egmont de Ludwig Van Beethoven. În 1809, Ludwig van Beethoven a primit comanda de a compune uvertura și muzica incidentală pentru piesa tragică a lui Wolfgang von Goethe, Egmont. Goethe însuși a fost unul dintre eroii personali ai lui Beethoven.
Lucrarea Egmont, pentru flaut, piccolo, doi oboi, doi clarinete, doi fagoti, patru corni, două trompete, timpane și coarde, a fost compusă deci intr-un moment in care cel mai actual lucru era sa dezvolti puterea ideii umane deasupra circumstantelor, intr-un punct in care omul putea fi peste vremi si se incuraja această idee, sau mai degrabă aceasta ipostaza a sufletului lumii, ceea ce azi se numeste arhetip – probabil dacă aș vorbi acum despre arhetipul eroului, cei mai mulți ar intelege ce vreau să spun.
Beethoven punctează timpul eroului care nu-si dorește sa fie erou, care nu este predestinat să fie erou, care nu-și propune să fie un individ exemplar și nici măcar perfect, ci istoria – sau ceea ce s-ar numi destinul său – ll duce acolo. Iar structura sa interioară unde ideea domina totul, unde unitatea este data de idee, il face sa nu poată fi altceva decât erou, inspirând si pe alții.
Rebeliunea lui Egmont și triumful său moral asupra tiraniei l-au preocupat mult pe compozitor. Tema eroică este și tema operei sale, Fidelio, pe care se chinuia să o revizuiască în acel moment. Contele Lamoraal van Egmont este un personaj istoric al secolului al XVI-lea, un nobil din Țările de Jos vasal al regelui Filip al II-lea al Spaniei. El este loial coroanei și credinței catolice, dar susține toleranța față de protestanți și alte necatolici. Toleranța insă nu era deloc tolerată in epocă. In ciuda apelului făcut de Egmont, William și alți nobili, regele Filip și-a menținut edictele severe impotriva protestanților. Egmont se retrage din Consiliul de Stat pe domeniul lui, rămânând in continuare fidel Coroanei și chiar reprimând răscoale ale calvinilor extremi.
După numirea ducelui de Alba in calitate de căpitan general în 1567, William ii cere lui Egmont să i se alăture în rezistența armată, dar acesta refuză și chiar depune jurământ de credință Coroanei. Cu toate astea, este capturat de Alba la 9 septembrie 1567 și, împreună cu alții, decapitat pentru înaltă trădare, după ce apelurile înalților nobili și prinți au fost ignorate.
În ultimele momente ale piesei lui Goethe, Egmont își dă seama că moartea sa va semnala o rebeliune împotriva tiraniei și a opresiunii. Pe eșafod, el face o chemare: „Apără-ți pământul! Pentru a-i elibera pe cei dragi, dăruiește-te cu bucurie, așa cum v-am dat eu exemplu!”
Goethe scrie drama tragică Egmont in cinci acte in 1788 și indică faptul că piesa trebuie să se încheie cu o „Simfonie a victoriei”. Lucrarea a fost foarte populară in rândul publicului european entuziasmat de noile mișcări către democrație și naționalism
Așadar, Egmont reprezintă loialitatea și discernământul uman, cele mai inalte valori ale umanismului, in fața tăvălugului fanatismului orb. Egmont este prototipul eroului uman.
Beethoven își compune lucrarea în timpul războaielor napoleoniene, când Primul Imperiu Francez și-a extins dominația asupra unor vaste zone ale Europei. Se spune că Beethoven și-a exprimat revolta față de decizia lui Napoleon Bonaparte de a se încorona împărat în 1804, zgâriindu-și cu furie numele în dedicația Simfoniei Eroica. În muzica pentru Egmont, Beethoven și-a exprimat propriile preocupări politice prin exaltarea sacrificiului eroic al unui om condamnat la moarte pentru că a luat o poziție curajoasă împotriva opresiunii.
Se mai spune și că uvertura Egmont a devenit un imn neoficial al revoluției maghiare din 1956.
In aparentă antiteză cu stilul eroic al lui Beethoven, lucrarea pentru pian a lui Paul Constantinescu frapează prin grație și sensibilitate, puse magnific in valoare de interpretarea pianistului Toma Popovici. Avem melodicitate, ghicim inspiratie bizantina, dar si folclorica și un dinamism al reprezentării care ne face să ghicim mai multe filme intr-unul singur.
In raport cu ceea ce am auzit in prima parte a concertului, este un contra-timp al contemplarii, Avem de-a face cu modalitatea interiorizata de reflectare a omului epocii noastre, convins ca este sub vreme – aceste cuvinte le-am notat atunci in sală, fără să știu foarte multe despre autorul compoziției, mărturisesc. Apoi am citit câteva articole extrem de grăitoare de prof. univ. dr. SANDA HÎRLAV MAISTOROVICI de unde am aflat un intreg context al omului și epocii. Așadar:
Paul Constantinescu s-a născut în anul 1909 şi a plecat la ceruri în 1963. Considerat de muzicologia românească şi universală ca fiind al doilea mare compozitor român după Enescu, era un caracter plin de umor, scria versuri și se putea exprima plastic cu ușurință. Tinerețea și maturitatea sale artistice au fost marcate de intorsăturile dramatice ale istoriei. Paul Constantinescu studiază și se specializează în paleografie bizantină şi bizantinologie. Compune, este admirat și controversat la București, acuzat mai intâi că ar fi evreu și obligat să se apere cu demonstrații genealogice; apoi este incriminat pentru că ar fi fost legionar.
În perioada dictaturii legionare, Radiodifuziunea Română cade în mâna legionarilor iar Paul Constantinescu, în calitate de consilier muzical al instituţiei, armonizează şi orchestrează la comandă, câteva lucrări ale directorului legionar de atunci, Ion Mânzatu, printre care şi cântecul Sfântă tinereţe legionară. După înăbuşirea rebeliunii din ianuarie 1941, suportă consecinţele: fiind considerat legionar, a fost dat afară de la Radio cu data de 1 martie şi condamnat să fie trimis pe linia întâi a frontului. În urma unei audienţe la Ministrul Propagandei Naţionale, Mihai Antonescu, fratele lui Ion Antonescu, compozitorul este mobilizat, fiind însă încadrat începând cu data de 1 iunie 1941, la Secţia de Cinematografie a Ministerului Propagandei, în calitate de consilier muzical. De menţionat faptul că în acea perioadă Secţia Cinema era în subordinea Marelui Stat Major.
Colaborarea lui Paul Constantinescu la această prestigioasă instituţie a fost la fel de prodigioasă: a scris muzică pentru peste 100 de jurnale de film, pentru documentare care au câştigat premii internaţionale importante dar şi pentru filme artistice. Pasiunea lui pentru film a dăinuit de-a lungul întregii vieţi. Acum Filarmonica din Ploiești ii poartă numele.
Dupa această viziune a eroismului epocilor noastre, multiple prin definiție, viziune care a funcționat ca antiteză pentru teza lui Egmont, a venit desigur sinteza – și aici nu pot decât să admir compoiția desăvârșită a acestui concert ca o veritabilă demonstrație!
Așadar, in partea a doua a concertului orchestra a cântat o altă piesă beethoveniană de excepție, Simfonia a opta, unde m-a frapat seninătatea structurii, mărturisind despre puterea unui om de a gândi lumea coerent chiar în punctul in care are un feedback extrem de diminuat din partea lumii. Pe când compunea această simfonie, Beethoven era aproape surd, iar muzica lui cu adevărat titanică ghicim că este mai mult mentală: iata forma din care se poate dezvolta un eroism!
Beethoven incepe sa compuna Simfonia a opta în vara anului 1812, imediat după finalizarea Simfoniei a șaptea. La acea vreme, Beethoven avea 41 de ani și a compus lucrarea in cca 4 luni. Spre deosebire de multe dintre lucrările sale, este fără dedicație. Premiera a avut loc pe 27 februarie 1814, la un concert la Redoutensaal, Viena. Deși era aproape complet surd, Beethoven a insistat totuși să conducă premiera. Cei prezenți au relatat că, „orchestra a ignorat în mare măsură gesturile sale neplăcute și l-a urmat în schimb pe violonistul principal.“
O anecdotă spune că atunci când Carl Czerny l-a intrebat pe maestrul său Beethoven de ce simfonia a opta a fost mai puțin populară decât a șaptea, Beethoven a răspuns cu mare siguranță: „Pentru că a opta este mult mai bună.”
Nu aș putea judeca aceste tehnicalități, tot ceea ce pot spune este că in contextul demonstrației noastre eroice a fost cel mai bun punct de vedere pentru a demonstra faptul că o coerență internă este cea mai sigură premisă a integrității, indiferent de toate deformările la care soarta poate supune un om.
Acum, când scriu, la vreo săptămână de când acele acorduri s-au stins in sală și au rămas numai in anticamera gândului celor care au fost prezenți, concertul mi se pare un omagiu discret, dar consistent, adus Radioului insusi, transmițător universal al muzicii, la rândul său cel mai bun evocator și transmițător, cât se poate de exact cu realitățile sufletului, de o precizie la care cuvintele se străduiesc de secole să ajungă prin arta fină a poeziei.
Dar,revenind la întrebarea cu care am început: este oare eroismul o categorie mai degrabă istoricăsau maidegrabă umană? Poate fi omul erou indiferent de circumstanțele istorice în care se află sau circumstanțele sunt cele care activeează potențialul eroic al fiecăruia? Ascultând Egmont auzeam, fizic, cum destinul îl împinge spre acest mod de funcționare pe careel nu și-a dorit-o nicio clipă. Fără îndoială că există un mod de funcționare tipic eroic, premisa lui este coerența internă de care vorbeam, dar există circumstanțe istorice care îl pun mai mult în lumina publică îi altele care îl transformă aproape în banalitate. Visez la o vreme când vom discuta mai mult despre banalitatea eroismului decât despre banalitatea râului. Aici însă teamă mi-e că #vaurma
