Simona Strungaru este prima dirijoare – adică nu dirijor – care a activat vreodată în Big Bandul Radio Romania. Când am mers la un concert Romanian Radio Big Band la Sala Radio cu două prietene, amândouă au exclamat în cor: Big Bandul e senzațional! Și Simona a devenit rapid eroina lor.
La un moment dat Simona însăși îmi povestea amuzată despre uimirea pe care a stârnit-o la început unora postura aceasta a ei, de dirijoare a Big Bandului Radio România, dar lucrurile s-au așezat rapid pe făgașul lor firesc.
Simona este la origine pianistă, apoi a devenit dirijoare. Simte muzica și compune cu dezinvoltură. Se mișcă mereu cu dezinvoltură – mereu elegantă, spectaculoasă, frumoasă, cu o siluetă de model, ține ritmul și trăiește din tot corpul toată muzica pe care o dirijează. În tot ce face aduce claritate și seninătate, deși nu are vreo apetență pentru subiecte și teme ușoare, ci mai degrabă dimpotrivă – îi plac provocările muzicale, pe care le abordează cu inteligență, cu inimă dar mai ales cu o franchețe imbatabilă – și mereu găsește răspunsul.
Pe drumul descoperirii a ceea ce face din Big Bandul Radio un Big Band senzațional este inevitabil să nu ajungi la inima fiecărui concert, care este chiar Simona Strungaru. Am cunoscut-o anul trecut, prezentată chiar de Gianina Corondan ca „o persoană extraordinară“ – dar mi se pare că o știu de mult.
Anul trecut am apucat să stau mult de vorbă cu Simona despre muzică, am constatat cât de profund neconvențională este, cum trăiește muzica intens și cu o pasiune cu adevărat feminină. Ce înseamnă asta? Bărbații care sunt profund atinși de „morbul“ muzicii se lasă absorbiți de muzică până la obsesie, până la a se lăsa înghițiți de ea, câteodată de-a dreptul consumați și uneori chiar uciși de ea. Ei bine, o femeie pasionată de muzică, așa cum este Simona, o celebrează, o trăiește cu fiecare fibră. Pentru a vedea asta e suficient să o urmărești în timpul unui concert în care ea ESTE muzica, în care muzica curge mai întâi prin ea pentru ca apoi noi să o auzim interpretată de minunații instrumentiști ai Big Bandului. Mărturisesc că mi se întâmplă destul de des să o invidiez pentru că, față de noi, spectatorii, mai mult sau mai puțin lipiți de scaunele noastre, Simona era fericita muritoare care putea trăi muzica din plin, putea chiar dansa și/sau ține ritmul!
Anul acesta am revăzut-o chiar în preziua unui concert care se anunța intens și – cum altfel?? – provocator: cel care avea să reunească Romanian Radio Big Band și Platonic Band, o trupă de rock compusă din oameni-repere ale genului: Nicu Patoi, Berti Barbera, Răzvan „Lapi” Lupu și Adrian Ciuplea. Am ajuns la Radio și am căutat un loc mai ferit, bun de interviu – în studio repeta un coleg al Simonei, l-am lăsat la lucru, apoi rând pe rând pe holuri am făcut cunoștință cu mulți din membrii Big Bandului care veniseră deja, cu mult înainte de ora începerii repetiției, unii erau chiar la scenă. Serioși și concentrați, dar toți cu o glumă la ei și cu zâmbetul pe buze. Era ultima seară înainte de concert, unul care nu mai fusese și pentru care nu existau hărți și tipare – dar, aveam să aflu, pentru tot ce făceau de vreun an și ceva nu mai erau hărți și tipare, ci doar o muncă de creație împreună.
Am intrat deci în cabina dirijorului, cochetă și liniștită, unde am avut un răgaz să stăm de vorbă, o conversație punctată de solurile de încălzire ale alămurilor, care adăugau din când în când accente foarte postmoderne replicilor noastre – promit că data viitoare când mai facem așa ceva neapărat filmez un reel!
„Sunt foarte multe momente în care fiecare dintre membrii Big Band-ului devine solist. Și atunci această individualitate trebuie protejată și susținută și respectată“
Simona, ai dirijat și orchestre simfonice și Big Band – cum vezi acum cele două experiențe? Cum este să coordonezi o echipă mică, cum este Big Bandul, față de o echipă mult mai mare care este orchestra simfonică?
Experiența este foarte similară, așa mi se pare, pentru că produsul muzical este la fel de colosal, în sensul efectiv al dinamicii muzicii, al volumului, al amplorii pe care o poate căpăta. Big Band este un ansamblu care, din punct de vedere al volumului la care se poate ajunge, este foarte similar cu o orchestră simfonică. Suflătorii și alămurile mai ales formează o familie de instrumente foarte, foarte puternice la bază.
Din punct de vedere social, diferența este că într-un Big Band, fiind mai puțini oameni, fiecare are un rol mult mai bine determinat și, pentru că și scriitura este de asemenea natură, sunt foarte multe momente în care fiecare dintre membrii Big Band-ului devine solist. Și atunci această individualitate trebuie protejată și susținută și respectată.
N-o să te întreb ce este jazzul pentru că definiții mai găsim prin cărți și site-uri. Eu o să te întreb cum trăiești tu jazzul și ce are el aparte. Așadar, cum recunoști că o bucată muzicală este jazz sau se poate dezvolta în cheie jazz?
Ceea ce separă jazzul de muzica clasică, să spunem, și de alte stiluri, este componenta sa ritmică foarte pregnantă. Este vorba de foarte multă muzică sincopată, cu accente care vin exact în momentele în care, cel puțin în muzica clasică, nu te-ai aștepta să le simți. Și, bineînțeles, mai este și aspectul armonic, faptul că este o muzică în care poți întâlni chiar simultan toate cele 12 sunete ale scării muzicale, și să nu deranjeze acest lucru, pentru că ele sunt dispuse după principii foarte bine gândite și elaborate, astfel încât totul are sens. În această zonă a jazzului poate să existe o anumită complexitate armonică. Bineînțeles, toate rigorile armonice tind să fie depășite, jazzul a început să fie tot mai explorat de muzicienii contemporani, astfel că treptat granițele se dizolvă.
Practic, ceea ce rămâne ca un aspect foarte clar și pregnant al unei muzici de jazz este libertatea cu care este tratat, din punct de vedere improvizatoric, materialul propus. Oamenii care cântă jazz se pregătesc în acest sens, pentru a putea reda, prin perspectiva proprie, o melodie sau o structură armonică pe care o învață. Se lasă inspirați de moment, de tema piesei, o trăiesc în momentul respectiv. Într-o orchestră de jazz improvizația se apropie de conversația umană, de felul în care noi vorbim și relaționăm. Când vorbim în cuvinte nu știm mereu de la început tot ce vom spune. Nu știm cum va reacționa celălalt și trebuie să lași loc și să reacționezi în conformitate cu situația în care te afli. Diferența este că în jazz sunt folosite instrumente sau voce și că ajungi la o anumită virtuozitate și la o anumită libertate care te poate face să strălucești.
Ce jazz îți place ție cel mai mult? Am ascultat într-un concert de anul trecut de la Sala Radio una dintre compozițiile tale și am perceput-o ca pe o avangardă extrem de incitantă, cutezătoare, dar păstrând acea armonie care face legătura cu sufletul omenesc. Unde vezi tu direcția în care ai explora jazzul mai departe?
Lumea este într-o continuă schimbare și cel puțin în lucrarea mea m-am simțit datoare și în același timp onorată că am avut ocazia să arăt felul cum percep eu lumea muzicală și cum am modelat muzica în conformitate cu sursele mele de inspirație sau cu sursele mele de trăire. După cum vorbeam mai devreme, e vorba de o depășire a unor granițe stilistice clar delimitate, pentru că e nevoie de evoluție în artă, în muzică și în toate domeniile, în general. Important este ca ceea ce compui să aibă noimă, să aibă substanță și să fie făcut cu drag, respectiv să invite oamenii care cântă muzica respectivă, să o cânte cu drag. Ca muzician, ca instrumentist, dacă nu relaționezi cu respectiva compoziție, dacă nu o înțelegi sau chiar te deranjează, dacă îți pune niște probleme excesiv de complicate, atunci o vei cânta o dată și apoi o vei pune bine într-un sertar, bucurându-te că a trecut concertul.
„Sângele familiei noastre, a Big Bandului Radio România, este dragostea pentru muzică“
Apreciez de fiecare dată – și toată lumea apreciază – generozitatea și firescul cu care menționezi fiecare instrumentist la fiecare concert și multumesti fiecăruia. Big Bandul se simte ca o familie. Nu am să te întreb cât de important este asta pentru o trupă care are nevoie vitală să se înțeleagă și să improvizeze împreună, o să te întreb mai degrabă când ați avut cel mai clar sentimentul familiarității voastre.
Fără cei care cântă, un dirijor nu face nimic. Eu, la rândul meu, am experiență în interpretare muzicală: am cântat în diverse ansambluri și acest tip de interacțiune cred că a venit la mine pe modelul ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, respectiv: „ce ție îți place, oferă-i și altuia“. Așa mă gândesc eu, pentru că este foarte important să se simtă că suntem o echipă și fiecare să simtă că rolul său este apreciat. Cred că la fiecare concert se creează acest sentiment de familie; este o dependență reciprocă a membrilor big band-ului. Este absolut necesar să știi că te bazezi pe cel de lângă tine. Că nu te lasă în momentele cheie și cred că, poetic vorbind, sângele familiei noastre este dragostea pentru muzică. Și dorința ca ceea ce cântăm în comun să iasă bine. Să fim uniți. Firul conductor al atmosferei de la noi, din repetiții și din concerte, este dorința de a crea și a construi muzica la nivelul maxim la care suntem în stare să o facem. Împreună.
Un moment foarte frumos care ne-a dus cu gândul mult la partea aceasta de familie, care ne-a făcut să ne gândim la noi dincolo de partitura pe care o interpretăm în momentul respectiv, a fost concertul de anul trecut dedicat copiilor, Jazz for Kids, pe care l-am ținut în apropiere de 1 iunie și am avut drept invitați soliști copii. Și anul acesta ne dorim să reluăm această inițiativă pentru copii și cu sublinierea prezenței lor în cadrul nostru. Atunci, anul trecut, au venit copii – unii chiar copiii membrilor Big Band, inclusiv Maia, fiica mea și a sotului meu Sebastian Burneci – vrând-nevrând acești copii sunt cei mai conectați cu fenomenul jazzistic și cu activitatea noastră. Dar dincolo de faptul că au venit acești copii și au cântat cu noi, am povestit și noi chiar acolo, în concert, despre propriile noastre momente în care am luat contact cu muzica și cu instrumentele. Cumva am ajuns la motivul pentru care suntem aici, motivul pentru care facem ceea ce facem. A fost foarte plăcut și cred că foarte profund. Eu așa am simțit momentul: eram maestrul care își dădea seama că acel copil care era încă în el prezenta altor copii pasiunea sa pentru muzică. Consider că e important să transmitem mai departe și să arătăm că această pasiune și acest spirit există și că ele pot fi duse cât mai departe.
Cum au fost începuturile tale cu Big Bandul Radio România?
A fost foarte frumos. Am început colaborarea anul trecut. Am descris stagiunea cu un concert The Magic of Chick Corea, care l-a avut drept solist pe maestrul George Natsis. O muzică ce nu a mai fost cântată la Big Bandul Radio. Am adus niște aranjamente orchestrale noi și a fost foarte multă prospețime, curiozitate și plăcere în abordarea materialului.
Mie mi se pare că la fiecare concert este ceva proaspăt, ceva nou și că e o curiozitate, cel puțin așa am perceput eu și din partea muzicienilor.
Mă bucur mult. Este dorința noastră de a aduce la fiecare concert noi valențe și de a sublinia valențele ale Big Bandului și ale fiecăruia dintre muzicienii ce îl formează. Cu repertorii diferite ajungem la un public cât mai diferit, dar nu este ceva foarte simplu, foarte ușor de făcut, pentru că la fiecare două săptămâni intri într-o altă lume, diferită de precedenta, și amândouă diferite de următoarea. E ca și cum ai crea mereu un film nou: aici ești în comedie, aici ești în acțiune, aici în dramă, aici în desene animate, aici in horror. Mă bucur că le place și lor, membrilor Big Bandului și că pășim împreună în aceste povești, care sunt de fapt ca și viața: foarte diferite, cu momente și momente, diferite.
Cât de mult improvizați împreună în Big Band? Cum vezi improvizația în jazzul timpurilor noastre?
Se improvizează suficient de mult și de constant la fiecare concert și ce îmi place este că din ce în ce mai mulți dintre membrii Big Bandului improvizează. Îmi doresc ca, la fel ca și alternanța programelor în concerte, să avem alternanță și în privința celor care susțin aceste părți solistice. Astfel fiecare câștigă experiență, câștigă libertate de exprimare și astfel această prospețime se transmite, inevitabil.
„Pornesc de la un adevăr pe care îl descopăr în orice piesă care mă atrage și pe care vreau să-l evidențiez.“
Unora le place jazzul – ție cu siguranță! Ce alte muzici îți plac? Cu ce ai face să fuzioneze jazzul?
Mie îmi plac toate muzicile care au sens. Pasiunea mea este rockul și chiar acum realizăm cu Platonic Band o fuziune interesantă jazz-rock. Eu practic cu greu aș spune „nu“ oricărei propuneri de fuziune – în anumiți parametri, bineînțeles. Dacă are energie, dacă are un mesaj consistent, dacă are profunzime și conține un anumit adevăr cu care să rezonez eu, atunci simt că se poate face ceva și cred că toate stilurile care fuzionează au ceva de câștigat din aceste colaborări.
Anul trecut am stat de vorbă mai mult depre obsesia genurilor muzicale și șansa la prospețime a percepției pe care o putem avea atunci când nu ne mai cramponăm de „genuri“. În anul acesta care a trecut, ce muzică, indiferent de gen, te-a surprins, ți-a dat de gândit sau a dat aripi imaginației tale muzicale?
Îmi place foarte mult Gordon Goodwin și Big Band-ul său. Este foarte elaborat ceea ce face, foarte complex. Are Big Band în care folosește și mulți colaboratori și instrumente de coarde, deci multă informație care vine inclusiv din zona simfonică a muzicii.
Cum este muzicianul care cântă jazz?
Muzicianul care cântă jazz are o dexteritate aparte, are o libertate în a-și controla și a-și mânui instrumentul și are o anumită nonșalanță în expresia muzicală, artistică.
Cum îți alegi muzica pe care urmează să o asculți sau asupra căreia vrei să lucrezi?
Pornesc de la un adevăr pe care îl descopăr în orice piesă care mă atrage și pe care vreau să-l evidențiez.
Pregătiți azi concertul de mâine, cel cu Platonic Band. Ce provocări înseamnă acest concert pentru tine și pentru Big Band?
Deși majoritatea pieselor pe care le vom cânta mâine sunt compuse de Nicu Patoi, ele sunt foarte diferite una de cealaltă. Este o provocare să orchestrezi, să respecți și să evidențiezi specificul, să evidențiezi diferențele între piese, să nu vii cu un sunet unitar, uniform.
Deci o să avem un puzzle complex.
Proiectul cu Platonic Band este foarte interesant și ofertant pentru un orchestrator. Pentru acest concert am orchestrat împreună cu soțul meu, trompetistul Sebastian Burneci. Am început colaborarea cu Platonic Band în 2020, în plină pandemie, cu București Jazz Orchestra. Am și înregistrat o primă piesă, My Crossroads, cu split screen, cum se făcea pe atunci. Pentru noi este o bucurie cu atât mai mare, acum, să reușim să aducem în fața publicului care se află împreună cu noi în aceeași sală un concert întreg cu aceste piese frumoase.
Cum ne influențeazâ – pe noi, pe toți, specialiști în muzică sau profani, muzicile ambientale în mijlocul căreia ne trezim fără să vrem (în mall, în tramvai, la sala de gimnastică)?
În jurul Crăciunului, adiucă de pe la jumătatea lui octombrie, da, începe să ne asalteze muzica de Crăciun, dar cumva e binevenită, ne introduce în atmosferă. În general, ceea ce mă deranjează la muzicile care ar trebui să fie ambientale este volumul prea ridicat. Devine o problemă mai ales într-un taxi. M-am pomenit câteodată agasată de niște muzici care nu-mi placeau neapărat, dar mi-am zis: dacă omul respectiv le-a ales și se bucură de ele, înseamnă că totuși au o noimă pentru cineva.
Unii compun pornind de la sunete (pe care le aud în minte și/sau în afara ei) alții de la idei abstracte. Pe tine ce te inspiră cel mai mult?
Și sunete și idei, câteodată sunete, câteodată idei.
Ce proiecte ai în continuare – în jazz și nu numai?
Cu Big Bandul vom avea o stagiune frumoasă și intensă până în iunie. În februarie concert cu Tony Lakatos, care este un saxofonist foarte important pe scena mondială. În luna martie avem concert cu Elena Gheorghe, care sărbătorește 20 de ani de activitate muzicală și cu această ocazie se îndreaptă și spre lumea noastră, spre jazz. Interesant este că anul trecut am făcut concert cu Connnect-R, pentru care am colaborat și cu Orchestra de Cameră Radio și pentru care am orchestrat piesele sale în stil jazzistic. De data aceasta, va fi o pondere mai mare de piese consacrate de jazz pe care Elena le va interpreta. Este măgulitor faptul că o cântăreață foarte cunoscută abordează și este interesată de jazz și mă bucură acest fapt, cu atât mai mult cu cât deschiderea pentru jazz o simt ca fiind din ce în ce mai mare în zona artiștilor cunoscuți, de mainstream, ca să spun așa. Simt în aer un curent care îi face să fie interesați – atât pe ei, cât și pe public.
După aceea o să avem un concert cu Cristian Soleanu – el a fost membru al Big Band-ului Radio o foarte lungă perioadă de timp.
În aprilie o să avem un concert The Magic of Funk cu Bertie Barbera, solist. Va fi un concert la fel de puternic ca și Magic of Swing. Tot în aprilie o să avem un invitat din Brazilia, un compozitor, chitarist și trombonist, Emiliano Sampaio, care în prezent trăiește în Austria și care vine cu repertoriu original. În luna mai, cu siguranță vom mai face un concert pentru copii. Și vom termina stagiunea cu un proiect de muzică contemporană, adică de jazz contemporan, cu saxofonistul Will Vinson, un solist foarte interesant.
În afară de Big Band, lucrez la niște compoziții proprii, pe care o să le termin, cred că, în vară, care vor implica, cred, orchestră de cameră și Big Band.
Cu ce muzicieni din toată lumea și din toate timpurile ai alcătui Big Bandul tău ideal?
Cu oricare dintre cei mari, evident. Dar în același timp eu mă bucur să lucrez cu echipa noastră, descoperind muzici din cele mai diverse și modelând-o după sufletele noastre. Mă bucur că noi, abordând lucrările marilor personalități, ne descoperim pe noi și descoperim și prezentăm lucrările lor în viziunea noastră. Acesta este cel mai prețios lucru. Inclusiv o sursă de dezvoltare personală importantă. E interesant să pornești așa și să sari de la un stil la altul și să treci prin diversele coridoare ale muzicii. Am avut o frumoasă apariție la festivalul George Enescu, în piața festivalului, în septembrie, cu Big Band-ul. Și acolo am cântat un concert care a reunit lucrări din seria noastră The Magic Of.. – dar nu cronologic, progresiv, ci, voit, am ales un potpuriu, trecând cu nonșalanță dintr-o zonă muzicală în alta. Sunt lucruri foarte frumoase și se percep foarte proaspăt, fresh și interesant de către public, dar necesită o concentrare și o abilitate de schimbare stilistică foarte mare din partea celor care cântă, pentru a respecta stilul, pentru a reda muzica așa cum ea a fost gândită. Nu doar pentru a o cânta. Nu am putea face aceste „salturi mortale“ dacă n-am crește sistematic. De aceea zic: eu mă bucur de oamenii cu care lucrăm. Și de invitații pe care îi avem, de la care avem de învățat. Mereu.
„Muzica sau arta AI ar trebui să împingă oamenii să învețe și să se dezvolte cu atât mai mult – practic este o șansă pentru a vedea ce poți să faci în plus, ce te diferențieazâ pe tine ca om de mașină“
Ce poate fi interesant și ce nu este interesant într-o muzică compusă de AI?
Cred că e în firea multor oameni să nu se considere suficient de valoroși cu ceea ce fac ei înșiși. La noi în țară am auzit foarte des ideea că străinii cântă mult mai bine și sunt mult mai pregătiți și bineînțeles că noi de aici nu putem… Ei bine, eu cred că putem și ăsta e numai un complex de inferioritate – autoimpus, învățat, preluat, cine știe, dar care oricum nu te lasă să te dezvolți. Nu sunt deloc de acord cu această idee că nu putem aici. Dacă muncești, dacă iubești și crezi în ceea ce faci și dorești mereu să mergi mai departe și să evoluezi, atunci ai aceleași șanse. Ești om. Iar la noi în țară înzestrarea genetică, de exemplu, este la un nivel foarte înalt.
Spun asta deoarece vreau să fac o paralelă: dacă omenirea va ajunge să nu mai aibă încredere în creativitatea proprie, încrezându-se numai în perfecțiunea unui AI, atunci evoluția noastră va fi stopată. Ar trebui să mergem în paralel cu AI și să preluăm ceea ce este interesant, dar este important să nu ne pierdem în acest proces inventivitatea proprie și încrederea în capacitatea de descoperire, de expresie. Dacă lași această parte de expresie în mâinile – sau mai degrabă în circuitele AI-ului – practic te oprești din evoluțiue. Cei care vin de dinainte de AI au o anumită capacitate de comparație, un bagaj informațional care să le permită să evalueze, dar cei care au primele contacte cu muzica prin această cale a AI pot deveni ușor fascinați și prizonieri – exact cum se întâmplă în zona imaginilor. Cred că muzica sau arta AI ar trebui să împingă oamenii să învețe și să se dezvolte cu atât mai mult – practic este o șansă pentru a vedea ce poți să faci în plus, ce te diferențieazâ pe tine ca om de mașină.
Am încheiat aici conversația și am ieșit pe scenă, unde, în așteptarea repetiției, mai toată lumea deja era pe locul stabilit. Spațiul era împărțit în trei secțiuni. În dreapta era secțiunea ritmică care provenea din Platonic Band, (unde domneau Lapi și basistul Adrian Ciuplea, care-și ținea aproape și violoncelul). Apoi, separați cu un soi de glasvand care mi-a amintit de pandemie, erau plasați în mijloc membrii Big Bandului – suflători și alămuri. De partea cealaltă, în stânga, dincolo de al doilea glasvand, secția armonică, unde se afla deja Nicu Patoi și chitarele sale fermecate căruia i s-a alăturat Berti Barbera.
Se făceau probe de sunet – și când toți au început să cânte, ei bine, atunci am avut certitudinea că suntem în prezența unui moment fabulos. Un sunet trepidant, puternic, variat și un ritm inedit. Fabulos. acesta a fost cuvântul cu care am rămas în minte, în timp ce, odată cu succesiunea pieselor, se contura din ce în ce mai clar rolul și rostul fiecărui pas din acest aranjament: Big Bandul și orchestrațiile complexe imaginate de Simona Strungaru și Sebastian Burneci erau menite să adauge dimensiuni peste dimensiuni, multidimensiuni, perfecțiunii geometrice a rockului Platonic Band.
Am simțit bucuria momentului, în sala aproape goală, de parcă eu însămi aș fi cântat acolo. Între timp, Simona, de pe scenă, se asigura că fiecare din instrumentiștii ei se auzea bine și va fi bine pus în valoare. Exact ca în timpul spectacolului.
Așa am înțeles că magia din sală, curentul de entuziasm care ne cuprinde pe noi, spectatorii, este exact ceea ce se produce acolo, că provine direct din muzică și din entuziasmul celor care o cântă. Poate fi un singur spectator sau câțiva, ca acum la acestă repetiție, nu contează, magia este acolo. A doua zi, la concert, în sala arhiplină magia s-a amplificat cu câteva dimensiuni bune.
Acum cred că este cu adevărat foarte concret atunci când Simona denumește concertele „The magic of…“ Practic, la fiecare, avem The Magic of Simona & Romanian Radio Big Band!
